O zi de iunie cu mult soare. Un grup de tinere la gimnaziu se joacă, discută, se bucură între blocuri. Deodată găsesc melodia lor preferată, dau melodia la maximum și încep să cânte în forță, pentru că știu toate textul melodiei. Se aude, în tăcerea de până atunci, un copilăresc: „Vreau să mă săruți dulce, dulce, până la sânge…”. Revărsarea lor de bucurie este evidentă. Nu le interesează cine le aude sau dacă ele cântă pe jumătatea cântărețului, dar ele știu melodia și au chef să o cânte. Fapt pentru care o cântă cu toată gura, țipând melodia ca și când ar fi fost la concert…

Reușesc să cânte vreo două minute…

…Pentru că, inevitabil, se aude o voce ramolită, de la un geam…Un bărbat, enervat de bucuria muzicală a tinerelor, le-a tăiat toată petrecerea. Fetele au tăcut ca bătute de cineva.

Iar eu am conștientizat încă odată cum se omoară de fapt entuziasmul în copii și tineri: prin niște cuvinte și gesturi…neatente la context și la oameni.

De ce nu mai avem puterea să îi lăsăm pe alții…să se bucure? Pentru că suntem invidioși pe bucuria lor. Un om în vârstă trebuia să se bucure că niște tinere cântă la unison o melodie cu atâta exuberanță. Eu m-am bucurat. Dar torționarul bucuriei a fost un om neatent la detalii. Sau pe care îl stresează bucuria, starea de bine a altora.

Și dacă ne doare bucuria altora e semn că ne-a îmbătrânit invidia, ura, răutatea. Bucuria ar trebui să ne întinerească, să ne amuze, să ne binedispună, indiferent ce vârstă avem.

Did you like this? Share it: