Psalmii lui Doinaș [1]
Nu-mi dau seama cu certitudine dacă sunt rodul unor trăiri spirituale reale sau măcar al unor ingenue zbuciumări lăuntrice în căutarea lui Dumnezeu. Deși, pe de altă parte, nu văd cum ar putea cineva să abordeze asemenea subiecte fără un interes autentic pentru trăirea religioasă.
Psalmii lui Doinaș[1] au originalitatea lor, care se evidențiază însă mai mult la nivel stilistic, deși, totodată, la același nivel, este evidentă influența masivă a lui Arghezi, dar mai ales a lui Vasile Voiculescu, cel din Sonetele închipuite.
Substanța poemelor ar putea fi mai mult rodul unor experiențe livrești, declanșatoare – e adevărat – de multe meditații, dar care să nu fi condus, mai departe, către o adevărată experiență spirituală (spre ceea ce înțeleg eu – urmărind Filocaliile și viețile Sfinților Părinți – prin experiență duhovnicească) sau spre o reală căutare a ei.
Autorul e iubitor – în stil modern – al sublinierii paradoxurilor, de mari antiteze trăiriste, fapt care poate fi pus pe seama moștenirii moderniste a lui Baudelaire, dar și a clasicului Shakespeare, poetul.
Trăirile lui (dacă este cu adevărat vorba de trăiri) navighează de la fronda care Îl respinge pe Dumnezeu și insolența de a se considera de o seamă cu El în privința capacității creatoare până la încredințarea cu totul Lui și smerenia deplină. Glisare care e puțin cam prea stridentă.
Se poate spune că alunecarea aceasta au experimentat-o și alții, precum Arghezi sau Blaga. Însă aceia mi se par, totuși, mai sinceri în zbuciumul lor, cu atât mai mult cu cât nu aveau precursori în literatura română pentru aceste variații sufletești. Dar și pentru că ele nu sunt haotice, iraționale, pur intelectualiste, ci pot fi urmărite evolutiv, de-a lungul volumelor de poezie, dezvăluind un parcurs spiritual cu sens al autorilor, pe care l-am evidențiat în comentariile mele.
Psalmii doinașieni îmi par, oarecum, o reinterpretare dramatică, în planul frământărilor interioare, și o întrecere obstinată cu alții în planul virtuților poetice.
Roxana Sorescu îi consideră, totuși, o spovedanie, în ciuda reticenței confesive a poetului, a programului poetic anti-autobiografic al lui Doinaș[2].
Desigur, nu exclud orice urmă de sinceritate a noului psalmist, însă e greu de recunoscut aceasta la poetul baladist Doinaș. Adică la un poet, doinaș încoronat și august (Ștefan = cel încoronat), care a mizat toată viața mult mai mult pe estetică, pe artificiul versului, decât pe valoarea singulară a ideii sau pe experiența lăuntrică.
Poezia lui emană un aer clasicist imposibil de surmontat (în ciuda achizițiilor poetice moderne și care nu aveau cum să lipsească din versurile sale) și în răspăr desăvârșit cu sincronismul lui Lovinescu, sub care s-au adăpostit totuși cerchiștii, fără nicio noimă estetică, în opinia mea. Căci resurecția baladei se poate „sincroniza” numai cu Wordsworth și Coleridge, cu ale lor Lyrical Ballads din 1798.
Cerchiștii nu au căutat niciodată singularitatea în operă, nu au avut aspirații „absolute”, s-au păstrat într-o atitudine evazivă și în general moderată în ceea ce privește rolul spiritual-soteriologic al poeziei, apăsând pe pedala intelectualismului și a însușirii tehnice a virtuților estetice ale poeziei. Calități pentru care sunt foarte apreciați de unii critici literari, care se simt mai în largul lor când au de-a face cu acest fel de material sufletesc și poetic…
Apelul la forme poetice revolute sau la diverse modele se poate interpreta ca o formă de pudoare, pentru a masca intensitatea sinceră a trăirii. Personal, însă, nu cred în această explicație. În opinia mea, căutarea obstinată a virtuozității e semnul unui mare orgoliu, adăugat la neputința (conștientizată) de a fi tu însuți un poet „revoluționar”.
E o neputință umană, o patimă (Eminescu a dat definiția modernilor în mod profetic: „Mici de zile, mari de patimi” (Epigonii) – mici la suflet, trăind zile fără ideal și fără glorie, dar având patimi și vanități imense).
Până la urmă, însă, chiar și căutarea aceasta intelectualistă a lui Dumnezeu poate fi considerată o virtute, în sensul: mai bine decât nimic. În definitiv, e o căutare în autenticul ei (chiar dacă poetul însuși are momente în care se îndoiește de acest autentic), un efort, un chin.
Depărtați de Biserică, atât prin educație și cultură, cât și din cauza regimului politic comunist (frecventarea ei le putea aduce mari prejudicii sociale), poeții/ scriitorii postbelici se raportează la Dumnezeu într-un mod mai degrabă livresc, reacționând în poezie la presiunea interioară a golului sufletesc, dar furnizându-și informații mai mult din cărți. Care adesea, pentru cei mai mulți dintre ei, nu sunt cărțile Bisericii Ortodoxe, care au invadat piața românească abia după Revoluție – dar nici în aceste condiții nu sunt luate în seamă cu seriozitate de intelectualii români, care „se adapă” pe mai departe din surse occidentale (am în vedere aici un amalgam foarte pestriț), pentru că cele ortodoxe cer multă asceză și sunt prea dificile din punct de vedere dogmatico-teologic pentru mintea lor obișnuită cu lejerități filosofice și cu o raționalitate difuză și haotică.
Desigur, pentru a face o discuție aprofundată, ar fi necesar să luăm cazul fiecărui poet/ scriitor în parte.
În Psalmii lui Doinaș, sfâșierea dintre smerenia adâncă și orgoliul imens sau hula trufașă e urmarea inculturii teologice ortodoxe. Incultură crasă de care suferă mulți dintre intelectualii noștri și acum – inclusiv cei care cochetează cu Ortodoxia și fac din când în când pe „credincioșii”, când mai au de vândut câte o carte.
Poetul e nutrit cu lecturi majoritar eterodoxe (poeți și scriitori occidentali cu mentalitate preponderent romano-catolică) și acest lucru transpare inevitabil din versurile sale. Deși, la fel de inevitabil, atmosfera ortodoxă a culturii și a societății românești își lasă și ea o amprentă sesizabilă asupra creației sale poetice.
Triumfalismul, încrederea în sine, măsurarea cu Dumnezeu, intelectualizarea pedantă a trăirii sunt accentele unei gândiri în care e evidentă ruptura și raportarea exterioristă la Dumnezeu, de tip catolic și protestant. Smerenia, sinceritatea recunoașterii limitelor și a neputințelor proprii țin de o atitudine ortodoxă.
Iar acestea sunt liniile divergente ale psalmilor doinașieni.
[1] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.
[2] Cf. http://www.observatorcultural.ro/Opera-mai-conteaza*articleID_30636-articles_details.html.