Psalmii lui Doinaș [1]

Nu-mi dau seama cu certitudine dacă sunt rodul unor trăiri spirituale reale sau măcar al unor ingenue zbuciumări lăuntrice în căutarea lui Dumnezeu. Deși, pe de altă parte, nu văd cum ar putea cineva să abordeze asemenea subiecte fără un interes autentic pentru trăirea religioasă.

Psalmii lui Doinaș[1] au originalitatea lor, care se evidențiază însă mai mult la nivel stilistic, deși, totodată, la același nivel, este evidentă influența masivă a lui Arghezi, dar mai ales a lui Vasile Voiculescu, cel din Sonetele închipuite.

Substanța poemelor ar putea fi mai mult rodul unor experiențe livrești, declanșatoare – e adevărat – de multe meditații, dar care să nu fi condus, mai departe, către o adevărată experiență spirituală (spre ceea ce înțeleg eu – urmărind Filocaliile și viețile Sfinților Părinți – prin experiență duhovnicească) sau spre o reală căutare a ei.

Autorul e iubitor – în stil modern – al sublinierii paradoxurilor, de mari antiteze trăiriste, fapt care poate fi pus pe seama moștenirii moderniste a lui Baudelaire, dar și a clasicului Shakespeare, poetul.

Trăirile lui (dacă este cu adevărat vorba de trăiri) navighează de la fronda care Îl respinge pe Dumnezeu și insolența de a se considera de o seamă cu El în privința capacității creatoare până la încredințarea cu totul Lui și smerenia deplină. Glisare care e puțin cam prea stridentă.

Se poate spune că alunecarea aceasta au experimentat-o și alții, precum Arghezi sau Blaga. Însă aceia mi se par, totuși, mai sinceri în zbuciumul lor, cu atât mai mult cu cât nu aveau precursori în literatura română pentru aceste variații sufletești. Dar și pentru că ele nu sunt haotice, iraționale, pur intelectualiste, ci pot fi urmărite evolutiv, de-a lungul volumelor de poezie, dezvăluind un parcurs spiritual cu sens al autorilor, pe care l-am evidențiat în comentariile mele.

Psalmii doinașieni îmi par, oarecum, o reinterpretare dramatică, în planul frământărilor interioare, și o întrecere obstinată cu alții în planul virtuților poetice.

Roxana Sorescu îi consideră, totuși, o spovedanie, în ciuda reticenței confesive a poetului, a programului poetic anti-autobiografic al lui Doinaș[2].

Desigur, nu exclud orice urmă de sinceritate a noului psalmist, însă e greu de recunoscut aceasta la poetul baladist Doinaș. Adică la un poet, doinaș încoronat și august (Ștefan = cel încoronat), care a mizat toată viața mult mai mult pe estetică, pe artificiul versului, decât pe valoarea singulară a ideii sau pe experiența lăuntrică.

Poezia lui emană un aer clasicist imposibil de surmontat (în ciuda achizițiilor poetice moderne și care nu aveau cum să lipsească din versurile sale) și în răspăr desăvârșit cu sincronismul lui Lovinescu, sub care s-au adăpostit totuși cerchiștii, fără nicio noimă estetică, în opinia mea. Căci resurecția baladei se poate „sincroniza” numai cu Wordsworth și Coleridge, cu ale lor Lyrical Ballads din 1798.

Cerchiștii nu au căutat niciodată singularitatea în operă, nu au avut aspirații „absolute”, s-au păstrat într-o atitudine evazivă și în general moderată în ceea ce privește rolul spiritual-soteriologic al poeziei, apăsând pe pedala intelectualismului și a însușirii tehnice a virtuților estetice ale poeziei. Calități pentru care sunt foarte apreciați de unii critici literari, care se simt mai în largul lor când au de-a face cu acest fel de material sufletesc și poetic…

Apelul la forme poetice revolute sau la diverse modele se poate interpreta ca o formă de pudoare, pentru a masca intensitatea sinceră a trăirii. Personal, însă, nu cred în această explicație. În opinia mea, căutarea obstinată a virtuozității e semnul unui mare orgoliu, adăugat la neputința (conștientizată) de a fi tu însuți un poet „revoluționar”.

E o neputință umană, o patimă (Eminescu a dat definiția modernilor în mod profetic: „Mici de zile, mari de patimi” (Epigonii) – mici la suflet, trăind zile fără ideal și fără glorie, dar având patimi și vanități imense).

Până la urmă, însă, chiar și căutarea aceasta intelectualistă a lui Dumnezeu poate fi considerată o virtute, în sensul: mai bine decât nimic. În definitiv, e o căutare în autenticul ei (chiar dacă poetul însuși are momente în care se îndoiește de acest autentic), un efort, un chin.

Depărtați de Biserică, atât prin educație și cultură, cât și din cauza regimului politic comunist (frecventarea ei le putea aduce mari prejudicii sociale), poeții/ scriitorii postbelici se raportează la Dumnezeu într-un mod mai degrabă livresc, reacționând în poezie la presiunea interioară a golului sufletesc, dar furnizându-și informații mai mult din cărți. Care adesea, pentru cei mai mulți dintre ei, nu sunt cărțile Bisericii Ortodoxe, care au invadat piața românească abia după Revoluție – dar nici în aceste condiții nu sunt luate în seamă cu seriozitate de intelectualii români, care „se adapă” pe mai departe din surse occidentale (am în vedere aici un amalgam foarte pestriț), pentru că cele ortodoxe cer multă asceză și sunt prea dificile din punct de vedere dogmatico-teologic pentru mintea lor obișnuită cu lejerități filosofice și cu o raționalitate difuză și haotică.

Desigur, pentru a face o discuție aprofundată, ar fi necesar să luăm cazul fiecărui poet/ scriitor în parte.

În Psalmii lui Doinaș, sfâșierea dintre smerenia adâncă și orgoliul imens sau hula trufașă e urmarea inculturii teologice ortodoxe. Incultură crasă de care suferă mulți dintre intelectualii noștri și acum – inclusiv cei care cochetează cu Ortodoxia și fac din când în când pe „credincioșii”, când mai au de vândut câte o carte.

Poetul e nutrit cu lecturi majoritar eterodoxe (poeți și scriitori occidentali cu mentalitate preponderent romano-catolică) și acest lucru transpare inevitabil din versurile sale. Deși, la fel de inevitabil, atmosfera ortodoxă a culturii și a societății românești își lasă și ea o amprentă sesizabilă asupra creației sale poetice.

Triumfalismul, încrederea în sine, măsurarea cu Dumnezeu, intelectualizarea pedantă a trăirii sunt accentele unei gândiri în care e evidentă ruptura și raportarea exterioristă la Dumnezeu, de tip catolic și protestant. Smerenia, sinceritatea recunoașterii limitelor și a neputințelor proprii țin de o atitudine ortodoxă.

Iar acestea sunt liniile divergente ale psalmilor doinașieni.


[1] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.

[2] Cf. http://www.observatorcultural.ro/Opera-mai-conteaza*articleID_30636-articles_details.html.

Amănunte despre Evanghelia Sfântului Matteos, în secolul întâi

În Viața, nevoințele și pătimirea Sfântului Apostol Vartolomeu, prăznuit pe 11 iunie, ni se spune că, după ce propovăduit în mai multe părți ale lumii,

„Sfântul Vartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși, cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și făcându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor; iar pe cea în limba evreiască a lăsat-o la ei, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Panten, filosoful creștin. După ce a ieșit din India, Sfântul Vartolomeu s-a dus în Armenia cea mare”[1].

Așadar, Sfântul Apostol Vartolomeos a tradus Evanghelia Sfântului Apostol Matteos în limba indiană, în primul secol creștin. Dar le-a lăsat indienilor și Evanghelia în ebraică, pe care o purta cu sine și despre care aflăm că a fost dusă ulterior în Alexandria.

În aceeași zi este prăznuit și Sfântul Apostol Varnavas. Și acesta, fiind în Cipru și sosind vremea pătimirii sale, ni se spune că și el

„avea cu dânsul Evanghelia de la Matei, scrisă [copiată] de mâna sa; deci a poruncit să o ia Sfântul [Apostol și Evanghelist] Marcu și să o îngroape împreună cu dânsul”[2].

După pătimirea și adormirea sa,

„Sfântul Marcu cu alți câțiva frați, mergând în taină, au luat întreg trupul Apostolului…și l-au îngropat într-o peșteră care era departe de cetate [Salamina] ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum poruncise Apostolul”[3].

Iar după mai bine de patru secole, în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, au fost descoperite în mod minunat Sfintele sale Moaște. Și

„împăratul [Sfântul Flavius Marcianus[4]] a cerut să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul Apostolului, și, luând-o, a împodobit-o cu aur și cu pietre scumpe de mult preț și a pus-o în Biserica împărătească din palatul său [din Constantinopol]”[5].


[1] Viețile Sfinților pe luna iunie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 171.

[2] Idem, p. 183. [3] Ibidem.

[4] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Marcian_(împărat).

[5] Viețile Sfinților pe luna iunie, op. cit., p. 186.

Eminescu: între modernitate și tradiție [79]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În peisajul eminescian din grădinile Dochiei (Memento mori), în afară de hiperbolizarea paradisiacă a dimensiunilor, se remarcă faptul că cetatea este naturală („Acolo Dochia are un palat din stânce sure,/ A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure,/ A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți”) și că există o legătură neîntreruptă între pământ și cer: „Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, /…/ Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streșin-arboroasă/ Și printr-însa-n cer vezi luna trecând albă și frumoasă /…/ Un rai dulce se înalță, sub a stelelor lumină,/ Alt rai s-adâncește mândru în al fluviului fund. /…/ În a oamenilor lume scările de stânci coboară”[1].

Din același Hexaemeron vasilian, Cantemir extrage un pasaj destul de incitant pentru noi, în care pomenește despre…melanholie[2] (cu un termen atestat însă, mai înainte, în pagini scrise de Nicolae Milescu).

Sfântul Vasile cel Mare detalia modul în care soarele, luna și stelele, ca și întreg peisajul cosmic, sunt semne (cf. Fac. 1, 14) create spre a fi utile oamenilor:

„Cine nu știe cât folos nu aduc aceste semne vieții omenești? Dau putință corăbierului să stea cu corabia în port, pentru că vede mai dinainte primejdia vânturilor; dau putință călătorului să îndepărteze de la el cu multe zile înainte necazurile unei călătorii, pentru că posomorârea văzduhului îl face să se aștepte la o schimbare a vremii”[3] etc.

Cantemir inserează o prelucrare a acestui comentariu patristic[4] în raționamentul polemic și distorsionat al Lumii, care se prevalează de statutul său de creație a lui Dumnezeu, pentru a-și susține estetica autonomă, pe care n-o acceptă Înțeleptul:

„Și au nu vedzi, aceste doaă lumini mari, carile Dumnedzău puternicul, una spre luminarea dzilii și alta spre luminarea nopții [parafrază Fac. 1, 14], mi li-au dat? […] Când lumina soarelui cu nuori sau cu neguri să acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau tristă și cu vremea și a ta voie să strică [s. n. – oare nu are nicio legătură cu melancolia apusurilor de soare din poezia pașoptistă, de la Cârlova la Alexandrescu?]; și încă, lipsind luna noaptea, călătoriu [fiind], câtă a primejdii frică porți și câtă veselie și bucurie ai avea măcar cevași de s-ari lumina, ca calea ta a cunoaște să poți?”[5].

Replica Înțeleptului a fost că semiotica stelară și estetica fotoforă a lumii nu fundamentează independența estetică și morală, ci reprezintă un indicator, pe măsura minții/ rațiunii umane, spre Creatorul ei, atât a luminii cosmice, cât și a luminii raționale umane:

„Dumnădzău atotputernicul nu numai aceste lumini au făcut, ce și alta. Ce aceste doaă [soarele și luna] li-au făcut ca deasupra capului omului să luminedze, iară cea a treia, înlontrul capului. […] Iară cea dinlontrul capului lumină iaste socotiala [judecata, rațiunea] minții mele, cu carea de lumini dătătoriul Dumnădzău m-au luminat ca a socoti [a gândi, a raționa/ cugeta] să poci. De vreme ce faptele [făpturile] Cuvântului Său sunt așé de frumoase, așé de ghizdave [minunate], așé de luminoase, cu cât Cel [Acela, Cel ce le-a creat] mai frumos, mai ghizdav, mai luminos va fi?!”[6].

Dosoftei reproducea aceleași semnificații vechi, psalmodiind în versuri: „Limba îm voi face condei de scrisoare/ A scriitori grabnic ce nu-i pre sub soare,/ Cu cât eşti de ghizdav [frumos, minunat] să-Ţ[i] scriu în frâmseţe” (Ps. 44, 3-5). Dar și Varlaam făcea să rezoneze un ecou omiletico-patristic: „de sămt [sunt] faptele lui Dumnedzău atâta [de] luminate şi frumoase, cumu-i soarele şi stélele, dară cu cât mai vârtos va hi Acela carele au dzis şi s-au făcut acéstea! Că de străluceşte soarele atâta, ce [care] iaste zidirea Lui, dară cu cât mai vârtos va străluci Acela, Zâditoriul!”[7].

Frumusețea solară a lui Dumnezeu magnetizează prin intermediul catapetesmei siderale mintea umană: lumina (rațiunii umane) este atrasă prin lumină (stelară) către Sursa ei primordială (Creatorul însuși)[8].

Este o precizare tradițională esențială, care subliniază posibilitatea de comuniune și comunicare dintre Dumnezeu-Creatorul/ Lumina lumii și logosul uman sau rațiunea umană, capabilă de dialog (dia-logos) cu rațiunile (logoi) cosmice ale universului fotofor, revelator de adevăr. Secondând-o, în versurile eminesciene, Dumnezeu „în câmpii de caos semeni stele” și, în același timp, „a pus aste semințe, ce-arunc ramure de raze/ Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,/ Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om” (Memento mori).

Similar stelelor răsădite de Cel „sfânt și mare” în câmpiile celeste, mințile umane sunt pomi cu „ramure de raze”, însămânțate în câmpiile timpului, ale veacurilor răsărite din caos, aduse în ființă ex nihilo. Și poetul continuă, explicând sau subliniind: „A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (Memento mori).


[1] După unele opinii însă, codrul ar fi topos folcloric: „«L-am cătat și l-am aflat / În mijlocul codrului, / La curțile dorului» [expresie care dă și titlul unui volum de versuri al lui Blaga] […]. Iubitul dispărut și-a găsit prin urmare adăpost în spațiul magic al codrului, topos folcloric românesc”, cf. Elena Tacciu, Romantismul românesc..., vol. II, op. cit., p. 21.

Cât de folcloric este acest topos, este însă un fapt discutabil. Dacă ne uităm în Cântarea cântărilor, descoperim o situație identică: „Pe patul meu în nopți [la rând], căutat-am pe cel [pe care] l-a iubit sufletu meu. Căutatu-l-am pe el și nu l-am găsit. Chematu-l-am pe el și nu m-a ascultat Așadar, mă voi ridica și voi voi înconjura în cetate, în piețe și în străzi și voi căuta pe cel [pe care] l-a iubit sufletul meu. [Dar] căutatu-l-am pe el și nu l-am găsit. […] Iubitul meu coborâtu-s-a întru grădina lui, întru cupele aromatelor, [pentru] a paște în grădini [turma lui]și [pentru] a aduna crini”, Cânt. Cânt. 3, 1-2; 6, 2, cf. Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 9, 18, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

Între grădină (eden) și codrul paradisiac există o consonanță semantică pe filonul hermeneutic tradițional-patristic menționat.

Elena Tacciu susține și faptul că balada Sora și hoțul a lui Vasile Alecsandri „își oferă structura poemului eminescian Făt-Frumos din tei […]. E adevărat, eroul baladei eminesciene, mai sublimat, are alura cavalerului medieval cu corn de-argint, dar și aceea a unui Făt-Frumos romantic cu flori de tei în plete” (Elena Tacciu, Romantismul românesc...,  vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p. 259-260). Între cavaler medieval și Făt-Frumos romantic (între medieval și romantic, adică): remarcăm faptul că Eminescu este mereu de găsit pe acest traseu.

[2] „În loc de biochimie, Evul Mediu scruta secretele umorilor și aștrilor. Oamenii erau influențați de excesul ori deficitul de sânge, de bilă, de limfă și de melancolie sau bila neagră (mélaina cholé), o substanță care nu există ca atare, dar care ajută să se echilibreze sistemul celor patru umori cu sistemul celor patru elemente (focul, aerul, apa și pământul)”, cf. Ioan Pânzaru, Iubire, arme și panaș, prefață la: Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu. Trup, sexualitate și sentiment, traducere din franceză de Dana-Ligia Ilin, Ed. Humanitas, 2009, p. 9.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 136.

[4] În Divan, Cantemir arată, între altele, și „tot ceea ce, ca ritmică [și nu numai] deprinsese din elocvența sacră a lui Vasile cel Mare, [Ioan] Hrisostom, Varlaam, din modulațiile biblice și liturgice. […] Cantemir ni se arată creator, ca și Antim, în aceeași vreme, al perioadei ritmate, inițiator al stilului savant-muzical”, cf. Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 177-179.

[5] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 23. [6] Idem, p. 24.

[7] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 335.

[8] Poeții romantici nu erau ignoranți în această privință și Lamartine ne stă din nou mărturie:

Cependant ils sont beaux à l’œil de l’espérance,
Ces champs du firmament ombragés par la nuit;
Mon Dieu! dans ces déserts mon œil retrouve et suit
Les miracles de ta présence!
Ces chœurs étincelants que ton doigt seul conduit,
Ces océans d’azur où leur foule s’élance,
Ces fanaux allumés de distance en distance,
Cet astre qui paraît, cet astre qui s’enfuit,
Je les comprends, Seigneur! tout chante, tout m’instruit
Que l’abîme est comblé par ta magnificence,
Que les cieux sont vivants, et que ta providence
Remplit de sa vertu tout ce qu’elle a produit!
Ces flots d’or, d’azur, de lumière,
Ces mondes nébuleux que l’œil ne compte pas,
Ô mon Dieu, c’est la poussière
Qui s’élève sous tes pas!

(L’Hymne de la Nuit)