Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În peisajul eminescian din grădinile Dochiei (Memento mori), în afară de hiperbolizarea paradisiacă a dimensiunilor, se remarcă faptul că cetatea este naturală („Acolo Dochia are un palat din stânce sure,/ A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure,/ A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți”) și că există o legătură neîntreruptă între pământ și cer: „Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, /…/ Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streșin-arboroasă/ Și printr-însa-n cer vezi luna trecând albă și frumoasă /…/ Un rai dulce se înalță, sub a stelelor lumină,/ Alt rai s-adâncește mândru în al fluviului fund. /…/ În a oamenilor lume scările de stânci coboară”[1].

Din același Hexaemeron vasilian, Cantemir extrage un pasaj destul de incitant pentru noi, în care pomenește despre…melanholie[2] (cu un termen atestat însă, mai înainte, în pagini scrise de Nicolae Milescu).

Sfântul Vasile cel Mare detalia modul în care soarele, luna și stelele, ca și întreg peisajul cosmic, sunt semne (cf. Fac. 1, 14) create spre a fi utile oamenilor:

„Cine nu știe cât folos nu aduc aceste semne vieții omenești? Dau putință corăbierului să stea cu corabia în port, pentru că vede mai dinainte primejdia vânturilor; dau putință călătorului să îndepărteze de la el cu multe zile înainte necazurile unei călătorii, pentru că posomorârea văzduhului îl face să se aștepte la o schimbare a vremii”[3] etc.

Cantemir inserează o prelucrare a acestui comentariu patristic[4] în raționamentul polemic și distorsionat al Lumii, care se prevalează de statutul său de creație a lui Dumnezeu, pentru a-și susține estetica autonomă, pe care n-o acceptă Înțeleptul:

„Și au nu vedzi, aceste doaă lumini mari, carile Dumnedzău puternicul, una spre luminarea dzilii și alta spre luminarea nopții [parafrază Fac. 1, 14], mi li-au dat? […] Când lumina soarelui cu nuori sau cu neguri să acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau tristă și cu vremea și a ta voie să strică [s. n. – oare nu are nicio legătură cu melancolia apusurilor de soare din poezia pașoptistă, de la Cârlova la Alexandrescu?]; și încă, lipsind luna noaptea, călătoriu [fiind], câtă a primejdii frică porți și câtă veselie și bucurie ai avea măcar cevași de s-ari lumina, ca calea ta a cunoaște să poți?”[5].

Replica Înțeleptului a fost că semiotica stelară și estetica fotoforă a lumii nu fundamentează independența estetică și morală, ci reprezintă un indicator, pe măsura minții/ rațiunii umane, spre Creatorul ei, atât a luminii cosmice, cât și a luminii raționale umane:

„Dumnădzău atotputernicul nu numai aceste lumini au făcut, ce și alta. Ce aceste doaă [soarele și luna] li-au făcut ca deasupra capului omului să luminedze, iară cea a treia, înlontrul capului. […] Iară cea dinlontrul capului lumină iaste socotiala [judecata, rațiunea] minții mele, cu carea de lumini dătătoriul Dumnădzău m-au luminat ca a socoti [a gândi, a raționa/ cugeta] să poci. De vreme ce faptele [făpturile] Cuvântului Său sunt așé de frumoase, așé de ghizdave [minunate], așé de luminoase, cu cât Cel [Acela, Cel ce le-a creat] mai frumos, mai ghizdav, mai luminos va fi?!”[6].

Dosoftei reproducea aceleași semnificații vechi, psalmodiind în versuri: „Limba îm voi face condei de scrisoare/ A scriitori grabnic ce nu-i pre sub soare,/ Cu cât eşti de ghizdav [frumos, minunat] să-Ţ[i] scriu în frâmseţe” (Ps. 44, 3-5). Dar și Varlaam făcea să rezoneze un ecou omiletico-patristic: „de sămt [sunt] faptele lui Dumnedzău atâta [de] luminate şi frumoase, cumu-i soarele şi stélele, dară cu cât mai vârtos va hi Acela carele au dzis şi s-au făcut acéstea! Că de străluceşte soarele atâta, ce [care] iaste zidirea Lui, dară cu cât mai vârtos va străluci Acela, Zâditoriul!”[7].

Frumusețea solară a lui Dumnezeu magnetizează prin intermediul catapetesmei siderale mintea umană: lumina (rațiunii umane) este atrasă prin lumină (stelară) către Sursa ei primordială (Creatorul însuși)[8].

Este o precizare tradițională esențială, care subliniază posibilitatea de comuniune și comunicare dintre Dumnezeu-Creatorul/ Lumina lumii și logosul uman sau rațiunea umană, capabilă de dialog (dia-logos) cu rațiunile (logoi) cosmice ale universului fotofor, revelator de adevăr. Secondând-o, în versurile eminesciene, Dumnezeu „în câmpii de caos semeni stele” și, în același timp, „a pus aste semințe, ce-arunc ramure de raze/ Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,/ Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om” (Memento mori).

Similar stelelor răsădite de Cel „sfânt și mare” în câmpiile celeste, mințile umane sunt pomi cu „ramure de raze”, însămânțate în câmpiile timpului, ale veacurilor răsărite din caos, aduse în ființă ex nihilo. Și poetul continuă, explicând sau subliniind: „A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (Memento mori).


[1] După unele opinii însă, codrul ar fi topos folcloric: „«L-am cătat și l-am aflat / În mijlocul codrului, / La curțile dorului» [expresie care dă și titlul unui volum de versuri al lui Blaga] […]. Iubitul dispărut și-a găsit prin urmare adăpost în spațiul magic al codrului, topos folcloric românesc”, cf. Elena Tacciu, Romantismul românesc..., vol. II, op. cit., p. 21.

Cât de folcloric este acest topos, este însă un fapt discutabil. Dacă ne uităm în Cântarea cântărilor, descoperim o situație identică: „Pe patul meu în nopți [la rând], căutat-am pe cel [pe care] l-a iubit sufletu meu. Căutatu-l-am pe el și nu l-am găsit. Chematu-l-am pe el și nu m-a ascultat Așadar, mă voi ridica și voi voi înconjura în cetate, în piețe și în străzi și voi căuta pe cel [pe care] l-a iubit sufletul meu. [Dar] căutatu-l-am pe el și nu l-am găsit. […] Iubitul meu coborâtu-s-a întru grădina lui, întru cupele aromatelor, [pentru] a paște în grădini [turma lui]și [pentru] a aduna crini”, Cânt. Cânt. 3, 1-2; 6, 2, cf. Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 9, 18, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

Între grădină (eden) și codrul paradisiac există o consonanță semantică pe filonul hermeneutic tradițional-patristic menționat.

Elena Tacciu susține și faptul că balada Sora și hoțul a lui Vasile Alecsandri „își oferă structura poemului eminescian Făt-Frumos din tei […]. E adevărat, eroul baladei eminesciene, mai sublimat, are alura cavalerului medieval cu corn de-argint, dar și aceea a unui Făt-Frumos romantic cu flori de tei în plete” (Elena Tacciu, Romantismul românesc...,  vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p. 259-260). Între cavaler medieval și Făt-Frumos romantic (între medieval și romantic, adică): remarcăm faptul că Eminescu este mereu de găsit pe acest traseu.

[2] „În loc de biochimie, Evul Mediu scruta secretele umorilor și aștrilor. Oamenii erau influențați de excesul ori deficitul de sânge, de bilă, de limfă și de melancolie sau bila neagră (mélaina cholé), o substanță care nu există ca atare, dar care ajută să se echilibreze sistemul celor patru umori cu sistemul celor patru elemente (focul, aerul, apa și pământul)”, cf. Ioan Pânzaru, Iubire, arme și panaș, prefață la: Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu. Trup, sexualitate și sentiment, traducere din franceză de Dana-Ligia Ilin, Ed. Humanitas, 2009, p. 9.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 136.

[4] În Divan, Cantemir arată, între altele, și „tot ceea ce, ca ritmică [și nu numai] deprinsese din elocvența sacră a lui Vasile cel Mare, [Ioan] Hrisostom, Varlaam, din modulațiile biblice și liturgice. […] Cantemir ni se arată creator, ca și Antim, în aceeași vreme, al perioadei ritmate, inițiator al stilului savant-muzical”, cf. Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 177-179.

[5] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 23. [6] Idem, p. 24.

[7] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 335.

[8] Poeții romantici nu erau ignoranți în această privință și Lamartine ne stă din nou mărturie:

Cependant ils sont beaux à l’œil de l’espérance,
Ces champs du firmament ombragés par la nuit;
Mon Dieu! dans ces déserts mon œil retrouve et suit
Les miracles de ta présence!
Ces chœurs étincelants que ton doigt seul conduit,
Ces océans d’azur où leur foule s’élance,
Ces fanaux allumés de distance en distance,
Cet astre qui paraît, cet astre qui s’enfuit,
Je les comprends, Seigneur! tout chante, tout m’instruit
Que l’abîme est comblé par ta magnificence,
Que les cieux sont vivants, et que ta providence
Remplit de sa vertu tout ce qu’elle a produit!
Ces flots d’or, d’azur, de lumière,
Ces mondes nébuleux que l’œil ne compte pas,
Ô mon Dieu, c’est la poussière
Qui s’élève sous tes pas!

(L’Hymne de la Nuit)

Did you like this? Share it: