Biblia cosmică în poezia românească

Acest articol este alcătuit din fragmente din cărțile mele[1]. Pentru că mi-am dat seama că am reflectat și am scris de multe ori, în mod disparat, despre tema indicată în titlu, dar nu am pus niciodată lucrurile cap la cap. De aceea am luat diverse pasaje, mai întinse sau mai scurte, din cărțile mele, și le-am alipit unul de altul pentru a avea o perspectivă mai amplă și mai unitară despre un subiect a cărui cercetare m-a pasionat.

N-am mai procedat astfel în trecut, însă acum mi se pare utilă strângerea la un loc a acestor date (fără a fi exhaustivă), pentru mine și poate și pentru alții.

Astfel, la Dosoftei, psalmul 88 din Psaltirea în versuri încearcă să descrie cât mai sugestiv măreția Creatorului lumii:

Că de-a Ta, Doamne, minune,
Ceriul va grăi ș-a spune. /…/
Tu țâi marea de nu neacă
Și zâci holburii [furtunii] să tacă. /…/

Ceriurile și pământul
Tu le-ai făcut cu cuvântul,
Și lumea cu de ce-i plină
Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână.

(Ps. 88, 21-22, 37-38, 43-46)

„Cerurile grăiesc toate”, va repeta Dosoftei în Ps. 96, 21.

Am avut multe prilejuri să contemplăm descrierile cosmice ale lui Dosoftei: cerul cu aștrii săi tainici, pământul cu munții, mările și câmpiile sale, urzite toate de mâna lui Dumnezeu.

Despre cartea cosmică (liber mundi) care este plină de inscripții care conduc către Dumnezeu am vorbit de asemenea de multe ori și pe îndelete în cărțile noastre – la Eminescu: „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj), „scrisul stelelor de foc”  (În vremi de mult trecute) etc.

În Psaltirea versificată, Dumnezeu poate fi cunoscut în două moduri: din creație (natura e un pedagog către Dumnezeu: au spus-o Sfinții Părinți) și prin revelarea Sa plină de slavă:

Ceriurile și pământul
Tu le-ai făcut cu cuvântul,
Și lumea cu de ce-i plină
Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână. /…/

Cu neguri este Tavorul,
Ermonul i-i nalt pogorul.

(Ps. 88, 53-46, 51-52)

*

Adânca Ta-nțălepciune
Nime nu va putea spune.

Omul fără minte-ntreagă
Nu va putea să-nțeleagă
De [din] svintele Tale fapte [creații],
Ce-s de mâna Ta lucrate,

Când păcătoșii cu toană
Ieșiră ca iarba-n goană.

(Ps. 91, 17-24)

*

Domnul stătu Crai în lume,
Că I S-au vestit svânt nume,
Pentru veșmânt de podoabă
Ce S-au îmbrăcat la hoarbă .

/…/

Scaunul Tău [de Judecată], Doamne Svinte,
Este gata de mainte,
De la veci de când Te-așteaptă
Pre Crăie [Împărăție] așezată.

Părauăle [pârâurile] tare strigă
Toată lumea să să strângă,
Și apele cele mare
Rădicară urlet tare,
Cât din țărmuri dau afară,
De răsună preste țară.

Minunată-i unda mării,
Ce-i mai tare Craiul țărâi,
Că pre toț[i] Craiul potoale,
Ca spuma mării cea moale.

(Ps. 92, 1-4, 9-22)

*

Că mare Domn este Domnul
Și-mpărat preste tot omul,
Și din hotarăle toate
I să-nchină țări și gloate.

Că-I este lumea pre mână,
Cu pământ și cu ce-i plină,
Și munțâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-I sunt plecate.

Și marea cu nalte valuri
A Lui este-n toate laturi.
Și-i de mâna Lui lucrată
Toată laturea uscată.

Veniț[i] să-I cădem cu jele,
Să ne ierte de greșele.
Naintea Lui să ne strângem
Și-ngenuncheaț[i] să ne plângem,
Că El cu svânta Sa mână
Ne-au făcutu-ne din tină.

(Ps. 94, 11-28)

*

Ceriurile cu cuvântul
Le-au făcut, și tot pământul.

Denaintea Lui cu teamă
Dvoresc Îngeri fără samă,
De-L mărturisesc și-L cântă
În frâmsețea Lui cea svântă.

/…/

Ceriul s-aibă voaie bună
Cu pământul depreună,
Și marea giucând să salte
Cu unde, cu valuri nalte.

Și câmpii încă să-ș[i] facă
Bucurie, să le placă.
Atunce s-a bucura-să
Toată dumbrava cea deasă.

(Ps. 95, 25-30, 49-56)

*

Domnul stătu Crai în țară,
Țărâle să bucurară,
Și pământul tot să salte,
Cu ostroave de departe.

Dimpregiur núor și ceață
Sprejinesc svânta Lui față,
Și dereptatea-I tocmește
Scaunul ce odihnește. /…/

Pre denainte-I foc merge,
De arde [pe] cei fără lege.
Fulgerile Lui cu pară
Ard de să văd preste țară.

Pământul să-mplú de frică,
Munțâi să topesc de pică
Și cură ca nește ceară,
Văzând pre Domnul în țară.

Și de fața Lui cea svântă
Tot pământul se spământă.
Ceriurile grăiesc toate,
De-I spun dereptatea-n gloate.

(Ps. 96, 1-8, 11-22)

Și exemplele nu se epuizează aici.

În multe cazuri, exprimarea este alegorică – exceptând, bineînțeles, pasajele referitoare la geneză, în care cele urzite sunt elemente cosmice reale și nu simboluri.

Însă toate indică „frâmsețea”/ frumusețea lui Dumnezeu, a Creatorului acestui univers imens și plin de viață, care saltă și se bucură, fie că e vorba de manifestările slavei Sale în lume („Dimpregiur núor și ceață/ Sprejinesc svânta Lui față /…/ Pre denainte-I foc merge /…/ Fulgerile Lui cu pară/ Ard de să văd preste țară./ Pământul să-mplú de frică,/ Munțâi să topesc de pică…), fie de universul însuși care este creația Sa, cel irațional și, respectiv, cel rațional: Îngerii și Sfinții reprezentați simbolic de „munțâi cu dealuri nalte”, „marea giucând” și săltând „cu valuri nalte”, „câmpii” și „toată dumbrava cea deasă”, „ostroave de departe” (sihaștrii, pustnicii), care se bucură așteptând venirea Domnului.

Astfel spus, măreția Sa se revelează cu prisosință în Geneză și Eshatologie, dar și prin epifaniile particulare din istoria omenirii, precum cele de pe Sina și Tabor. Negurile („Cu neguri este Tavorul”), norul și ceața („Dimpregiur núor și ceață/ Sprejinesc svânta Lui față”) reprezintă întunericul supraluminos (Sfântul Dionisios Areopagitul) al slavei Sale.

Insistând pe geneză și eshatologie, pe frumusețea cosmică primordială, cu răsăritul necontenit de stele și de lumi din văi de haos, și pe așteptarea finalului acestei lumi – care nu este aneantizare, ci transfigurare – Eminescu prelua, în poezia sa romantică, o temă fundamentală a literaturii noastre vechi.

Lui Mihail Eminescu, natura/ cosmosul îi apar ca o carte de simboluri, o carte a înțelepciunii:

„Și-n roată de foc galben stă faţa-i [a lunii] ca un semn” (Împărat şi proletar); Râul sânt ni povestește cu-ale undelor lui gure” (Memento mori); „scrisul (al) stelelor de foc” (În vremi de mult trecute);

„Ar vrea să rătăcească (pe) câmpia înflorită,/ Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;/ Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,/ Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.// Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse/ Torsese în viață…deci ea l-a învățat/ Să tâlcuiască semne ş-a paserilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat.// În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,/ În dulcele ’miitul al paserilor grai,/ În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,// De spânzură prin ramuri de sălcii argintoas e/ O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,/ A firii dulce limbă de el era-nțeleasă/ Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor” (Codru și salon), „a naturii sfântă limbă” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!);

„Pe-a lor lume [a munților] ridicată peste nouri se deschide/ Cartea cerului albastră cu mari litere-aurite,/ Iară munții nalți și negri, înțelepți de bătrânețe,/ Ridic fruntea lor de piatră și încep ca s-o învețe” (Peisaj); „Cine filele albastre și-nstelate le întoarce/ La a Creațiunii carte…cine firul lung îl toarce/ Din fuiorul Veşniciei pân’ în ziua de apoi?” (variantă a Scrisorii I)^[3]. Rosa del Conte vorbește despre „paginile înstelate […] pe care poetul le vedea în picturile din bisericile Moldovei înfășurate de mâna Arhanghelilor în scena judecății”^[4].

Superioritatea cugetării poetului nu este o afirmare de sine vanitoasă, egoistă, care încearcă să se monumentalizeze în memoria umanității – de aceea nici nu își prezintă, în mod polemic, o cosmogeneză proprie sau un sistem filosofic personal – ci această superioritate constă în felul în care el se integrează gândirii arhaice românești.

Eminescu nu scrie o carte de înțelepciune omenească, nu se propune un gnostic, un cunoscător, un filosof cu sistem și cu viziune personală asupra tainelor lumii, căci: „În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,/ Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris^[5],/ Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare”… (La moartea lui Neamțu).

Filosofiile sunt, fiecare din ele, „sistemă oarecare” în comparație cu Adevărul, scris în „cartea lumei”, ale cărei semne se transformă în hieroglife (sau rune – Blaga), pentru „tristele firi” care, deși „vizionare”, deși au încă o cunoștință despre cartea lumii, nu mai știu să o citească, pentru că „pierdută-i a naturii sfântă limbă” și „o, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară).

Contemplativ în fața corolei de minuni a lumii, el se așază liniștit, ca să fie redat sie însuși, în matca cugetării arhaice ortodoxe, întemeiată pe Scriptură și pe scriptura cosmică, ambele scrise de același Logos cu degetul Duhului și tâlcuite în Biserica neamului său de veacuri.

Așa cum Antim Ivireanul încifra viziunea sa teologică în expresii splendid concentrate, într-o vorbire care părea (sau pare minții noastre, care nu mai e familiarizată cu acest limbaj) că face referire doar la estetica universală, la fel procedează și Eminescu, în versuri emblematice, ascunzând, sub zălogul metaforelor, comoara unei înțelegeri vizionare mult mai profunde, care se citește din biblia cosmică, pe care însăși lectura cosmică o oferă, când oamenii se lovesc, la nivel raționalist, de impasul unor incertitudini majore.

Nu este în aceasta nicio contradicție cu viziunea creștină, întrucât însuși Sfântul Pavel spune:  „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi [din cele create], adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rom. 1, 20, Biblia 1988).

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu rațiunile dumnezeiești pe care același Creator le-a așezat în univers. Didahiile și teologia Sfinților Părinți, urmând Sfintei Scripturi, precum și toată literatura românească medievală filosofează pe seama faptului că frumusețea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către rațiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăța din ea despre Dumnezeul și Ziditorul atotputernic al lumii și despre tainele creației.

Așa a făcut Sfântul Avraam și a ieșit din rândul unui popor păgân și închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci pentru că a citit biblia cosmică, pe care Dumnezeu a scris-o în univers și pe care Eminescu o numește: „a naturii sfântă limbă” ^[6].

Sfântul Moisis și mulți Sfinți care s-au nevoit în pustie au contemplat înțelepciunea lui Dumnezeu din înțelepciunea cu care El a creat lumea și toate cele ce sunt în ea. Același lucru i-a îndemnat și Hristos, să citească limbajul firii, atât pe apostolii Săi, cât și pe cărturarii evrei, care întrebau de semne și de sfârșitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31.

Sfântul Maximos Mărturisitorul^[7] (sec. VI) vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură și în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu și asumarea firii noastre umane în ipostasul Său dumnezeiesc^[8].

Ortodoxia a păstrat tradiția vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna și stelele nopții, cu codrii și pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile și izvoarele și cu tot murmurul neostoit al firii, care transmite omului cunoștința despre chipul rațional al lumii, zidit după icoana Cuvântului și a Creatorului ei.

Cu rostul^[9] acestui cosmos fremătător de dor și de jale după Paradisul pierdut și-a împletit românul doina sa, „doină de simțire ruptă ca jelania-n prohoduri” (Călin Nebunul). De această tradiție a înfrățirii și a dialogului cu universul întreg, a lecturării bibliei cosmice, s-a depărtat și s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus rațiunea scolastică în teologia sa și care a dat întâietate raționalismului de tip intelectualist, în locul gândirii și rațiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox-tradițional, că, dintr-o astfel de ființare și de cugetare, „lipsește viața acestei vieți”, lipsește harul dumnezeiesc care făcea „viața mea – un rai” și care umple toate, de care oamenii se pot răci și înstrăina acceptând o filosofie sau o cugetare falsă.

Viața e rai – oamenii sunt creați pentru Rai, viața nu este făcută de Dumnezeu să fie infern de suferință sau așteptarea Nirvanei/ neființei – și când viața nu mai e rai, atunci viața nu mai e viață: „lipsește viața acestei vieți”. Aceeași constatare o făcea și Blaga: „vieții nu i-am rămas dator niciun gând,/ dar i-am rămas dator viața toată” (Fum căzut, din vol. Lauda somnului).

În schimb, Eminescu a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria și adolescența sa a simțit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanță cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii și a luceferilor.

În vremea copilăriei și a primei tinereți, natura era pentru el „un rai din basme” (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu, Cel ce i-a dat ochi să vadă „lumina zilei”, îi umplea inima „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). Această frumusețe cosmică impregnată de har i-a făcut din „a mea minte, a farmecului roabă” (Nu mă înțelegi). E vorba însă nu de estetica lumii (cea cu care Lumea îl îmbia pe Înțelept în Divanul lui Dimitrie Cantemir), ci de o frumusețe cosmică inseminată de lumina lui Dumnezeu, pentru că lumile și planetele sunt ținute întru ființă și armonie de „puterea ce le farmăcă pre ele”, de harul Lui, fără de care „s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieșit” (Memento mori).

De aceea, mai târziu, poetul va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simțiri curate și înțelegeri harice ale copilăriei: „O, rai al tinereții-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam”… (Zadarnic șterge vremea…).

De aici: farmecul copilăriei…, de care vorbește critica literară în legătură cu Eminescu, Creangă^[10] și alți autori ai literaturii române.

Am făcut mai devreme precizarea că, în literatura pașoptistă, nu este de găsit o asemenea dimensiune edenică a copilăriei (și nici a naturii), pentru că autorii nu trăiesc și nu presimt tragedia Apusului, cea a…apusului credinței. Ei sunt prea exuberanți la gândul emancipării istorice și sociale a țării lor și nu au acuitatea receptării intelectuale și spirituale a lui Eminescu.

Nici Eminescu n-o experiază la scara apostaziei, dar e în stare să perceapă mult mai corect fenomenul modernității, pe cât de mult este afiliat trecutului spiritual și istoric, tradiției, tensiune din care se naște suferința poetului.

Revenim. Eminescu definește existența sa ca „un rai în asfințire” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), un rai pe care l-a simțit în copilărie și în prima tinerețe, dar pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când „pierdută-i a naturii sfântă limbă”, dar, în același timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor; Codrule, Măria Ta etc.).

Eminescu a înțeles spiritul vremii – ceea ce nu înseamnă că i s-a afiliat fără rezerve. Versuri magnifice, în acest sens, mi se par și acestea: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi”.

Imaginea arfelor atârnate în crengi apare și în Memento mori („Dar venit-a judecata, și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare”) și provine din Psaltire, din psalmul 136 („În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” – 136, 2), care amintește captivitatea babilonică a poporului ales.

Acest psalm, care a fost transpus superb de Dosoftei în versuri și i-a prilejuit acestuia o poezie adesea citată în istoriile literare („La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo şezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”…), iar lui G. Verdi^[11] i-a inspirat o minunată arie (Corul robilor – Va pensiero) din opera Nabucco^[12].

Eminescu vede aceste „arfe” atârnate și părăsite în sălcii de poporul robit, captiv, el le vede cântând singure mai departe: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi”!

Când poporul nu mai înalță imne lui Dumnezeu, pentru că, spune el, „cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (136, 4), atunci lauda adusă lui Dumnezeu nu încetează, pentru că îngerii Lui fac să răsune arfele codrilor și pădurilor, pe care urechea lui Eminescu le-a auzit cu auzul interior al inimii: o muzică inefabilă, care ar fi fost imperceptibilă unui „spirit ateu”^[13] (cum îl consideră Ioana Em. Petrescu)!

Codrii atârnă arfele îngerești pe vânturi, într-un gest care mimează perfect antica atitudine a poporului evreu, care a refuzat să-I cânte lui Dumnezeu psalmi la solicitarea babilonienilor, a păgânilor, a celor care nu înțelegeau străfundurile spirituale din care izvorăște această cântare.

Cuvintele întru lauda lui Dumnezeu nu au sens în fața celor care nu le înțeleg și nu Îl cunosc pe El. La fel, codrii își „atârnă” îngereasca lor cântare „pe vânturi”, încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Și – esențial – Eminescu își atârnă îngereasca lui arpă, poetica lui cântare, pe versuri greu de înțeles, care intenționat nu sunt explicite, pentru că sunt destinate numai celor care au extrem de fin și de sensibil auzul interior al spiritului lor viu.

Cântarea îngerească, cu arfe îngerești, a codrilor și a naturii, convorbirea aceasta muzicală, psalmodică între codri, izvoare, văi și lunca de arini corespunde în plan terestru cu îngereasca muzică a sferelor din cosmos, cu „ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini”.

De fapt, această comunicare nu este împiedicată de o separație între lumea de jos și lumea de sus, nu există o astfel de împărțire la Eminescu – cum nu există nici în gândirea ortodoxă – planul terestru nu este categoric despărțit de cel ceresc.

O astfel de ruptură o provoacă numai opacitatea umană, surzenia ipochimenului la glasul cântării cosmice, la glasul liturghiei universale, dar ea nu există în mod natural/ normal, așa cum anormală este și amputarea senzorilor spirituali ai omului în lumea modernă. Muzica aceasta neîncetată a cosmosului avea și calitatea de a-i provoca „setea liniștii eterne care-mi sună în urechi”, căci această sete de liniște eternă „e același cântec vechi”, iar „vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare” (Scrisoarea IV).

„Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” reprezintă din nou o parafrază scripturală, la Ps. 18, 2, care precizează, foarte aproape de expresia eminesciană, că „noaptea nopții vestește știință” (Biblia 1988).

Însă contextul psalmului respectiv este și mai lămuritor în privința sensurilor din poezia lui Eminescu şi ne duce cu gândul la posibilitatea unei parafraze extinse și conștiente pe care poetul a operat-o în versurile sale:

„Cerurile spun [povestesc/ narează] slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei rostește cuvânt și noaptea nopții vestește cunoaștere. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, cărora să nu li se audă glasurile lor. Întru tot pământul a ieșit glasul lor și întru marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 2-5)^[14].

De altfel, aceste versete au fost îndelung solicitate în toată medievalitatea românească și le aflăm în cazanii, didahii, la Cantemir (Divanul) etc. Eminescu avea și de ce să le rețină, atât ca formă, cât și ca interpretare. În versurile sale:

„Și tot ce codrul a gândit cu jale/ În umbra sa pătată de lumini,/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini/ Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!);

„Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri,/ Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur [stelele] de pe ceruri,/ Crenge rele imitează pân’ și zgomotul de guri /…/ Cine are-urechi s-audă ce murmùr gurile rele [ale ramurilor]/ Și vorbàrețele valuri și prorocitoare stele” (Memento mori); „Și flori și crenge și stele/ În ciuda mea taine îmi spun”…(Ecò).

Hristos a zidit un univers pentru „cine are urechi s-audă ce murmur[ă] /…/ prorocitoare stele” (Memento mori). Căci „cine are urechi de auzit” (Mt. 11, 15; 13, 9; Mc. 4, 9; 4, 23; Lc. 8, 8; 14, 35; Apoc. 2, 7; 2, 11; 2, 17; 2, 29; 3, 13; 3, 22) cuvintele Scripturii, are și urechi mistice ca să audă ce murmură tainic cuvintele scripturii cosmice.

Eminescu a privit natura cosmică, creația lui Dumnezeu, ca pe un rai sau ca pe un pridvor al Raiului. Așadar, înțelegem de ce Dumnezeu îi oferă lui Hyperion „cuvântul meu dentâi” și „înțelepciune”. Înțelepciunea Sa creatoare, nu înțelepciune omenească, din aceea cu „aripi de ceară”.

Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu și pentru cei mai mulți dintre poeții români,

„cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu și e un reflex în mii de fețe al frumuseții și al strălucirii divine. […] Asemenea poeți ne comunică și nouă acel sentiment primordial de uimire în fața spectacolului cosmic și de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelație naturală a Celui Atotputernic. […]

Frumusețea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumusețea naturii e un reflex din strălucirea frumuseții divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenței naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezențe de dincolo de lume.

Contemplarea frumuseții unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent și tainic (s. n.)“^[15].

Găsim „transfigurarea naturii” în toate comentariile didactice, nu și: „către sensul ei transcendent și tainic”.

Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu și să-i atribuie aceste calități mai mult lui Coșbuc, și aici sunt nevoită să mă delimitez de el.

Ideea de transfigurare a peisajului poetic va fi preluată și continuată de critica literară românească, precum și aceea de logos cosmic, însă ambele formule, ortodoxe în esență, vor fi decontextualizate, deposedate de substratul lor religios și integrate unui limbaj criticist neutru, hibrid și pseudo-filosofic.

După Eminescu, Goga și Ion Pillat (deși nu sunt singurii) vor dezvolta în poezie acest topos al înscrisului cosmic (precum și pe acela al naturii ca o biserică), pe care romantismul îl revigora și în Occident.

Ion Pillat recurge la eminescianul simbol lunar, ca patron al literaturii române, la acea „lună cărturară” care îl învață să cunoască trecutul literar al țării sale: „Afară luna brumează pe ferești…/ Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă/ Să-mi scotocească până și în bibliotecă?/ Cercetătoare lună, cu mâna ta de var/ Ștergi, pe furiș, pe rafturi, un prăfuit slovar. /…/  Te vâri prin Letopiseți, pătrunzi în Uricari./ În legături de piele și lemn mâncat de cari,/ Stă vorba ce deschise al cerului hotar:/ Te razemi de-o Cazanie sau de-un Penticostar./ De tine dăruite cu argintate muchii,/ Străfulgeră din umbră un univers de buchii” (în ciclul de poeme intitulat Bătrânii), corelativ al buchiilor universului, al literelor cosmice.

Continuând aceeași tradiție românească și bizantină, Pillat lecturează cu aceleași gesturi arhaice biblia cosmică: peisajul de la Florica este „priveliște menită să-mi fie o psaltire” (Închinare), poetul intră „în codrii ca-n biserici„ și simte „sub fragii-nalți că se află în templul adevărat al firii,/ Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii” (Pădurea din Valea Mare).

„Seara, pe câmpie /…/ auzi sunând vecernii” (Toamnă), sau, coborând dealul, respiri „tămâia înserării” (Adio la Florica) – a se vedea și Eminescu, Sara pe deal. Pillat aude – precum Goga – cum „o ghionoaie toacă” (În vie) sau „numără pe ceruri mătănii de cocori” (Cucul din Valea Popii).

Ca și Eminescu, Pillat cunoștea semnificația catapetesmei și a bisericii în care strălucesc icoanele Sfinților ca simbol al cerului cu Stele al Împărăției veșnice, căci într-o poezie, paracliserul, rugându-se pentru poet, aprinde „la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea” (Biserica veche)^[16].

Urmând tradiția veche, românească și bizantină (dar și eminescian-romantică), Emil Botta[17] încearcă să fie bibliotecarul universului, răsfoind cu nesaț cărțile cosmice: „hrisovul câmpiilor nebuloase” (Mila pământului) și filele nopții înstelate, „logosul scripturilor tale,/ Ierusalime al dorului” (Înscripție pe marmura nopții).

Ca și înaintașii sau contemporanii săi (de la Eminescu la Pillat și Maniu), Botta apelează la limbajul bibliei cosmice. Motivul invocat de el este acela că nu mai poate înțelege „predica cerurilor”. Că – altfel spus – textul uman s-a degradat, vocabularul/ cuvin- tele omenești nu mai prezintă încredere, și e nevoie de o întoarcere la natural, la literele și textul cosmic:

Din predica cerurilor nu înțeleg o boabă:
Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret,
iarba poenilor să colaboreze și ea.
Licurici, să-mi dați luminițele voastre!

Umbre, penumbre, seninuri,
lăsați să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană,
un cuc ermit deie răspunsul din strană;

(Confidență)

Se poate spune că, pe omul modern, desacralizat, o singură scriere mai poate să-l impresioneze: cea în care este întipărită frumusețea universală. E nevoie de un altfel de limbaj care să-l conducă pe om la Dumnezeu: e o temă funda-mentală – dacă nu cumva tema fundamentală – a modernismului.

De la poezia cosmică a lui Eminescu până la necuvintele lui Nichita, această neliniște esențială brăzdează poezia română.

De aceea invocă și Botta această interpretare a cuvintelor dumnezeiești prin intermediul naturii. Este foarte interesant acest aspect, pentru că el nu reprezintă o inovație teologică sau o erezie. Sfinții Părinți ai Bisericii, din Răsărit și din Apus (Sfântul Augustin nu face excepție^[18]) au susținut întotdeauna existența acestei duble revelări a lui Dumnezeu: prin Scriptură și prin natură/ cosmos.

Doar că poeții romantici și moderni au arătat o predilecție pentru cea de a doua…

Ba chiar, la Botta, în comparație cu textul cosmic ilizibil/ neinterpretabil pentru cei care au pierdut conștiința și cunoștința, cele originare ale omului, „discursul liric apare mereu la o oarecare distanță de obiectul vizat – text «apocrif», ne-autentic […]. Jocul poeziei, joc al imaginației, nu înseamnă astfel doar o eliberare a eului…ci și o pierdere a comunicării originare dintre cuvânt și obiect”^[19]. Mai bine zis: o constatare a acestei pierderi.

Această constatare va genera o temă esențială pentru lirica lui Nichita Stănescu.

Din literatura veche și de la Eminescu, Botta putea să rețină motivul cerului ca o carte scrisă cu litere de stele. Pecetea vizionară a lui Eminescu este inconfundabilă:

Carte de aur
cu inscripții nepieritoare
în cerul sculptat!

Și la magica filă a șaptea,
începe noaptea
cea plină de cântece…

Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio
cu magistrul ce mă protege.

(Glosse)

Ne amintim de zborul cosmic al prințului eminescian, însoțit de magul-maestru călător în stele…

Ion Vinea utilizează același termen, infolio, pentru a desemna cartea celestă: „Ce lună veche astă seară/ pe cerul de atlas uzat./ Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul indescifrat/ prins în pecetea lui de ceară” (Nocturnă).

Și tot Ion Vinea „cărțile toate le-a citit/ și stelele, una câte una” (Casa din Mangalia).

Am vorbit din destul, în cărțile mele, despre biblia cosmică în tradiția noastră literară, începând de la cronografe, trecând prin Cazanii, prin didahiile Sfântului Antim Ivireanul și scrierile literare ale lui Dimitrie Cantemir și ajungând la pașoptiști, Eminescu și poeții moderni.

Toposul este însă prezent și în literatura apuseană. Iată, spre exemplu, câteva versuri ale lui Rilke:

În desăvârșita noapte
când ridic privirea din carte,
din numerabilele clare rânduri,
o, ce stelar de limpede se-mparte,
ca un buchet de rustice flori,
îngrămădirea de gânduri…

(În desăvârșita noapte)^[20]

Amintesc și un alt poem al lui Emil Botta:

Citită, recitită poate să fie
misterioasa dimineață:
roua e un imn, aurora e o elegie,
un țipăt lumina ce te îngheață.

A Totului carte stă deschisă.
Tremurător mă aplec,
Natură orbitoare,
asupra fântânilor tale înțelepte,
asupra izvoarelor tale vorbitoare…

Nu citesc, nu, ci ascult /…/

Nu înțeleg lucru mare,
dar ceea ce aud
mult, mult îmi place.

Poemul se numește: Defensio auctoris (vol. Pe-o gură de rai). Adică: Apărarea autorului. Chiar dacă poeții moderni au devenit iliterați în fața bibliei cosmice, a cărții naturii, totuși trebuie să recunoască faptul că rămân uimiți de măreția și frumusețea ei.

Creația lui Dumnezeu („a Totului carte”) a devenit o…poezie ermetică sau cel puțin obscură tocmai pentru modernii care – cel puțin așa susțin ei – sunt iubitori de obscuritate și ermetism.

Biblia cosmică e la fel de greu de lecturat și de interpretat ca și Biblia, deși adesea pare la fel de „simplă”, ca și aceea. Iar poetul se apără, argumentând: „Nu înțeleg lucru mare,/ dar ceea ce aud/ mult, mult îmi place”.

Poeții români nu au pierdut decât de curând această hartă cosmică, acest arhitext sau biblie a universului, pentru care – cum spuneam și altădată – au devenit și ei iliterați, așa cum unii poeții occidentali se tânguiau încă din romantism (sau chiar mai devreme):

Întreg, adânc și strălucit e textul
naturii Tale. Cu-ncântare-l
citesc, și recitesc, și câte-odată
chiar îl învăț pe dinafară: marea
cu hexametrii ei asemenea unui
poem homeric, munții plini de semne
de întrebare, șesul ca o frază
imensă cu metafore fertile,
și văzduhurile, sensuri schimbătoare,
și alfabetul luminos al nopții
pe care zorile îl șterg citindu-l, –
ah! Toate ca pe-un document de taină
le sorb…

Dar cineva-mi șoptește zilnic:
– Perfect! Este un text fără cusur.
Dar spune-mi totuși: cine iscălește
Acolo dedesubt – indescifrabil?…

(Șt. A. Doinaș, Psalmul XXV)

*

Doamne, minunile vorbesc un dialect
necunoscut de nimenea al limbii Tale.
/…/ Poetul
e purtătorul unui înțeles defunct
care păstrează totdeauna viu secretul.

(Șt. A. Doinaș, Psalmul LXXIX)[21]

Parcă spusese mai sus că „e textul naturii Tale”: cum de nu mai știe, brusc, Cine semnează opera acestei lumi?

Înțelesul este defunct, ci doar înțelegerea unora (sau câteodată) poate fi deficitară.

Nichita Stănescu[22], în A cincea elegie (cu subtitlul Tentația realului) deplânge neputința omului divizat în sine însuși de a pătrunde înțelesurile adânci ale lucrurilor:

N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.

Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subțiri, răcoroase.

Iată-mă condamnat pentru neștiință,
pentru plictiseală, pentru neliniște,
pentru nemișcare.

Sentințe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitențe gri, hotărâte mie.

Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranță…
și nu pot, nu pot să descifrez
nimic,

și-această stare de spirit, ea însăși,
se supără pe mine
și mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă așteptare,
la o încordare a înțelesurilor în ele însele
până iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.

„Până iau forma merelor, frunzelor”…, adică până când „înțelesurile”, încordându-se, se materializează la loc în substanța care le îmbracă.

Avem o întreagă tradiție, în lirica noastră modernă, a deplângerii faptului că omul modern a uitat limba cosmică, s-a înstrăinat de capacitatea sa primordială de a percepe înțelesurile/ tainele lumii. Eminescu însuși recunoștea o astfel de îndepărtare, deși, în existența lui, ea survenise mai târziu. Mărturie stă sonetul Trecut-au anii^[23] – pe care Nichita îl admira foarte mult –, dar și prima parte din Codru și salon („A firii dulce limbă de el era-nțeleasă/ Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor”)^[24].

Sau poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! („Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi”), pe care l-am comentat mai demult – de fapt, am extins comentariul subiectului în dezbatere de-a lungul mai multor ani, în mai multe cărți^[25].

Poetul modern, așadar, nu mai cunoaște limba merelor, a frunzelor, a umbrelor, a păsărilor,…, nu poate să descifreze limbajul lor, dar se vede/ se simte „condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare”. Ele scriu sentința de condamnare nu ca pe un act superficial, ci cu cele dinlăuntru ale lor, cu „sâmburi” și cu „măruntaie de pasăre”: cu ceea ce este înlăuntrul merelor și înlăuntrul păsărilor etc.

Ele scriu cu viscerele lor, pentru că în ele nu există „lupta dintre visceral și real”, așa cum există în om. Ele nu sunt disociate de înțelesul lor, pe când omul trebuie să simtă „tentația realului”, nemaifiind una cu înțelesul său.

Limba lor este miezul lor, spre deosebire de oameni, pentru care limba/ limbajul/ comunicarea a devenit un act superficial și exterior, nesincer, care nu îi mai reprezintă.

Astfel încât omul rațional a devenit condamnabil de către universul irațional, pentru că acest univers, care nu are forța rațiunii omenești, a devenit mai apt pentru comunicare decât omul și mai rațional decât el.

Întregul limbaj cosmic e încă viu și nefalsificat, în timp ce omul nu are adevăr în ceea ce spune, nu are miez în cuvintele lui. Fiind scindat tot timpul în sine însuși, nefiind totuna cu propriul său gând sau cuvânt, omul nu mai e în stare să descifreze mesajele universului. Se simte condamnat pe drept, pentru înstrăinarea de adevărata sa menire, dar nu știe nici măcar să-și descifreze condamnarea, ca să înțeleagă cum trebuie să facă „penitențe”, cum trebuie să se pocăiască.

A se observa că merele, frunzele, umbrele și păsările sunt simboluri cu caracter paradisiac, care ar trebui să-i amintească omului de Raiul pe care l-a părăsit. Nichita ar fi putut alege oricare alte elemente din univers pentru a ilustra ideea sa, însă el s-a oprit tocmai la acestea și nu credem că au fost alese aleatoriu.

Merele, frunzele, umbrele și păsările trimit la grădina Raiului, la răcoarea și desfătarea lui. Pomii care desfată cu melosul frunzelor lor și împrăștie răcoare dulce și care adăpostesc în ramuri păsări minunate și frumos cântătoare reprezintă ele- mente specifice descrierilor hagiografic-paradisiace^[26].

Și, într-o cu totul altă formulă poetică, ne întoarcem, de fapt, la ideea eminesciană că toată poezia și tot melosul cosmic ar trebui să funcționeze anamnetic, conducând pașii omului „pe cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor” (Revedere), pentru că toți se pot întoarce la izvorul lor, la patria lor originară, Paradisul.

Și dacă omul a uitat de sentința lui Dumnezeu, întreg universul i-o amintește, numai că omul e iliterat și nu înțelege textul cosmic. Nu înțelege de ce universul e „supărat” pe el și îl acuză.

Și totuși știe: „Iată-mă condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare”. Iar neștiința, plictiseala, neliniștea și nemișcarea sunt chiar marile patimi ale omului îndepărtat de Dumnezeu, adică: agnosticismul, spleenul/ acedia^[27], tulburarea patimilor (sau lipsa liniștii sufletești) și nemișcarea spre bine/ virtute, spre Dumnezeu.

Universul întreg îl condamnă pe om pentru aceste mari patimi și păcate, din care decurg toate relele: din faptul că omul nu vrea să cunoască Adevărul, că se lasă în voia lenii și a nepăsării, că este tot timpul neliniștit din cauza multor patimi care îl stăpânesc, gândindu-se numai cum să le împlinească, și din faptul că nu se mișcă niciodată spre virtute, spre a săvârși binele, ci trăiește egoist și la întâmplare.

Pentru acestea merele, frunzele, umbrele și păsările îl condamnă, pentru că ele nu au rațiune și totuși sunt pline de știință dumnezeiască, de dinamism, de liniște lăuntrică și de mișcare tainică. În timp ce omul, care a fost creat ca stăpân al universului (Fac. 1, 26-28; Ps. 8, 4-8), a devenit un agramat care nu mai poate să înțeleagă nimic din limbajul firii, care ar fi trebuit să-i fie foarte familiar.

„Și-această stare de spirit, ea însăși,/ se supără pe mine/ și mă condamnă, indescifrabil,/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, frunzelor,/ umbre– lor,/ păsărilor”: starea de spirit care îl acuză de indolență și neștiință este starea de pocăință, de părere de rău, care determină „o încordare” a ființei lui, „a înțelesurilor în ele însele”, până când alfabetul neinteligibil al lucrurilor se conturează iarăși în lucruri inteligibile, în forme paradisiace.

Însă tema lecturii bibliei cosmice, conexată cu cea a agramatismului omului îndepărtat de Dumnezeu în fața arhitextului universal, străbat lirica românească, fiind însă trecute cu vederea de critica literară. Am văzut că Eminescu a insistat asupra lor, el cunoscându-le din Scriptură, din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei și din cronografe.

Nichita se va reîntoarce la acest subiect într-o poezie din vol. Măreția frigului:

Scriere este totul.
Peștele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
Iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înșiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
Uitata scriere a unui imn.

Stau singur și în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
Dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aș putea să te citesc,
o, de-aș putea să deslușesc
aceste stranii alfabete…

(Lecția de citire)

Chiar versul „Stau singur și în gânduri, Doamne” ne trimite la Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget./ De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci”… (Ps. 76, 9-13): o secvență poetică pe care am sesizat-o și cu alte ocazii și care se poate să-i fi reținut atenția și lui Nichita.

Chiar gândurile sunt litere ale unui alfabet inițiatic, care nu se lasă transcris pe hârtie, prins în cuvinte supuse timpului, pentru că gândul/ contemplația este, de fapt, un trans-script.

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, pentru Care „stau singur și în gânduri”, ca Psalmistul de odinioară, în poetizarea Sfântului Dosoftei. „O, de-aș putea să deslușesc/ aceste stranii alfabete” cosmice, care disertează despre Tine, care poezesc despre Tine!

Peștii, păsările, pietrele, norii: toate formează alfabetul/ literele lui Dumnezeu. Și mai mult decât literele, frazele/ comunicările lui Dumnezeu către noi. „Totul e scriere./ Totul este de citit” în această lume. Totul este de citit și de înțeles, de interpretat cu înțelepciune, cu înțelepciune dumnezeiască:

„Ci întreabă pre cele cu patru picioare, de-ți vor spune, și pre pasările cerului, de-ți vor povesti. Grăește pământului [,] de-ți va spune ție[,] și-ți vor tâlcui ție [peștii mării]. Cine dar n’a cunoscut întru toate acestea, că mâna Domnului au făcut acestea?” (Iov, 12, 7-9, Biblia 1914).

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, din Biblia lumii, din cartea universului (exclamă poetul) – după cum citesc despre Tine și în Biblie – și să Te înțeleg cu mult mai mult decât pot cunoaște acum!

Într-un alt poem foarte frumos și plin de semnificații adânci, din vol. Laus Ptolemaei, poem intitulat Cosmogonia, sau cântec de leagăn, Nichita spune: „să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…”.

Adică: înțelesuri mai presus de înțelesul banal, care să fie „înțelegeri”, cunoașteri în adâncime ale lucrurilor, chiar dacă nu au înțeles rațional imediat, chiar dacă nu pot fi explicate logic pentru rațiunea omenească banală/ vulgară/ materialistă. Sunt acele înțelegeri „abia-nțelese, pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii) din poezia lui Eminescu, ale cunoașterii prin har, înțelegeri tainice, lăuntrice, care trebuie să „ningă” peste ființa umană, să o umple de zăpada curăției. De altfel, în poemul acesta (Cosmogonia…) găsim un îndemn la priveghere:

Să nu adormi /…/
Lasă cerul deschis /…/
Să nu adormim, să veghem, să nu adormim /…/

O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele
a ta meninge.

Să nu te stingi, să nu lași alt eres
să-ți dea o altă formă frunții,
să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles
ierburile, iederile, munții…

Veghea „gravidă de lucrurile lumii” presupune contemplarea lumii în adâncime, căutarea și cunoașterea adevărului, a Adevărului. Este privegherea care trebuie să aducă omului învierea deplină, în veșnicie, cu sufletul și cu trupul: „acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele/ a ta meninge”.

De aceea trebuie „să nu te stingi”, să nu-ți stingi candela sufletului, să nu lași eresul/ erezia/ ideologia falsă „să-ți dea o altă formă frunții”, să-ți deformeze gândirea și simțirea, să-ți strice mintea și inima.

Să asculți ce-ți spune cartea lumii/ protobiblia cosmică, pentru că „ierburile, iederile, munții” îți spun adevărul și nu un eres, îți mărturisesc despre Dumnezeu, Care le-a creat, vorbindu-ți cu „înțelesuri fără de-nțeles” logic imediat, dar pe care le înțelege sufletul mai presus de cuvinte.

În poemul Anatomia, fiziologia și spiritul, din vol. Epica magna, „Toată mărturia e de față”, zice Nichita. „E literă scrisă de jur împrejur /…/ Acolo, în locul de unde,/ deodată, se vede totul,/ când/ a vedea nici nu mai înseamnă/ a vedea”. Înseamnă: a cunoaște.

Despre cunoașterea alfabetului cosmic și a sensului vieții citim și în alt poem din acest volum:

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb și de prună,
[au zis că este] strigăt de nefiind, –

La fel de[spre] porc, de capră și de lună,
[au zis că sunt] un fel de mestecând
[adică ceva de mâncare numai].

Ei n-au știut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste și zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viața prea singura
ce ni s-a dat…

(Clipa cea repede)

„Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”, zicea Eminescu, în ultima poezie pe care a apucat să o mai scrie, Stelele-n cer^[28]. Iar „clipa cea repede” este chiar „viața prea singura/ ce ni s-a dat” de la Dumnezeu.

Acest ultim poem eminescian are multe în comun cu Luceafărul^[29], Scrisoarea I^[30] și Dintre sute de catarge^[31]. Dacă nu se citește și nu se interpretează la un loc cu toată poezia lui Eminescu…e plin de hieroglife, ca și poezia lui Nichita, de altfel.

Stelele, catargele, cetățile pustietății, cocorii pe drumuri de nori…sunt toate hieroglifele sau literele de neînțeles ale unei existențe care e „vecinică trecere”, în care omul trece ca floarea crângului și ca norul (metafore biblice) și visează la „clipele/ Stării pe loc” (temă goetheană, să-i zicem).

Pentru că, în această veșnică trecere, „clipa ce ni s-a dat” sau „viața prea singura/ ce ni s-a dat”, ni s-a dat de Dumnezeu cu un scop foarte bine precizat. Și acesta este de a contempla literele lumii, de a contempla lumea ca un sens prea mare.

Iar cei care eșuează în rostul lor, aceia „n-au știut…să citească/ leul în alergare,/ că literă preeste și zeiască. // N-au descifrat câmpia mare,/ marea cea mare,/ viața prea singura/ ce ni s-a dat…”.

N-au înțeles că această viață este „singura ce ni s-a dat”, că altă șansă la mântuire nu mai avem.

N-au cunoscut „leul în alergare”, care este simbol al lui Hristos înviind din morți, Cel care „Ca un leu, Tu Doamne,/ Adormind cu trupul,/ Ca un pui de leu Te scoli,/ Cela ce-ai fost mort,/ Lepădând greimea bătrânețelor” (strofa 38 din Prohodul Domnului)^[32].

Iar versurile acestea reprezintă o explicare a profeției: „Pui de leu Iuda, din vlăstare fiul Meu Te-ai înălțat, culcându-Te ai adormit ca un leu și ca un pui de leu, cine-L va deștepta pre El” (Fac. 49, 9, Biblia 1914).

De aceea, Nichita spune că Leul e o „literă zeiască”, o literă care „preeste”/ pre-este, Care este mai înainte de a fi lumea.

Cei care nu cred în „piatra ca vorbire”, care nu cred că, dacă ei vor tăcea, vor vorbi pietrele, care cred că fluturele „este o respirare” (că grația poeziei este ceva futil, inutil), care cred că toate lucrurile de pe lume, de la cartof și porc până la lună sunt bune numai pentru a fi mâncate, că n-au niciun rost, decât acela de a intra în neființă („strigăt de nefiind”), aceia „n-au știut nici să citească/ leul în alergare”.

Adică pe Cel „ce trimite cuvântul Său pământului; degrab aleargă cuvântul Lui”. Pe Cel Care „bucura-Se-va, ca un uriaș să alerge cale, din marginea cerului ieșirea Lui. Și întâmpinarea Lui până la marginea cerului; și nu este cine să se ascundă de căldura Lui” (Ps. 147, 4 și Ps. 18, 6-7, Biblia 1914).

Aceia „N-au descifrat câmpia mare,/ marea cea mare,/ viața prea singura/ ce ni s-a dat…”.

---

[1] A se vedea cărțile mele de critică literară de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[2] Hoarbă = adunare, sfat. Aici este vorba de adunarea Sfinților, în Împărăția Sa.

[3] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 110.

[4] Idem, p. 110-111.

[5] Căci, așa cum precizează Psaltirea, Dumnezeu, „El ne-a făcut pe noi, și nu noi” (Ps. 99, 2; Biblia 1688).

[6] A se vedea și comentariile din cartea mea, Epilog la lumea veche vol. I. 1, referitoare la biblia cosmică în literatura noastră veche, mai ales p. 109-113, 125-127, 214-216, 249, 376-383, 612-616, 783, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Mărturisitorul.

[8] „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, [precum] și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate”, cf. Filocalia, vol. II, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 150.

[9] În româna veche, rost înseamnă gură, grai (din lat. rostrum,-i).

[10] Și în cazul lui Creangă, bucuria copilăriei pe care acesta o mărturisește este tot harul lui Dumnezeu.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Verdi.

[12] Idem: http://www.youtube.com/watch?v=y0EAL3vXZrM.

[13] Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, ediție îngrijită și prefațată de Irina Petraș, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005, p. 221.

[14] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/14/psalmul-18-cf-lxx/.

În Biblia 1688: „Ceriurile povestesc mărirea lui Dumnezeu și facerea mânilor Lui povesteaște întărirea. Ziua zilei va izbucni cuvânt și noaptea nopții povesteaște minte. Nu-s graiuri, nici cuvinte, cărora nu să aud glasurile lor. La tot pământul ieși răspunsul lor și la marginile lumii cuvintele lor”.

La Dosoftei, în Psaltirea de-nțăles: „Ceriurile spun slava lui Dumnădzău, facerea, dară, a mănulor Lui vesteaște tărie. Dzua dzâlei izbucneaște graiu și noaptea nopțâi vesteaște înțeles. Nu sânt graiuri, nice cuvinte, cărora nu să aud glasurile lor. În tot pământul ieșit-au vestirea lor și, în marginile lumii, graiurile lor”.

[15] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediție îngrijită și note de Magda Ursache și Petru Ursache, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 103-104, 106.

[16] Ion Pillat, Poezii, Ed. Minerva, București, 1989.

[17] Emil Botta, Poezii, Ed. Eminescu, București, 1979.

[18] Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 845: „non ero segnis ad inquirendam substantiam Dei, sive per Scriptura Ejus, sive per creaturam. Quae utraque nobis ad hoc proponitur intuenda, ut Ipse quaeratur, Ipse diligatur, Qui et illam inspiravit, et istam creavit”.

În traducerea mea: „nu voi fi leneș pentru a cerceta [despre] firea lui Dumnezeu [substantiam Dei], fie cu ajutorul Scripturii Lui, fie cu ajutorul creației [Lui]. Care, amândouă, sunt puse înaintea noastră spre contemplare. Pentru ca pe El să-L căutăm, pe El să-L iubim, Care și pe aceea [Scriptura] a inspirat-o și pe aceasta [lumea/ universul] a creat-o”.

[19] Ion Pop, Jocul poeziei, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006, p. 185.

[20] Cf. Rainer Maria Rilke, Versuri, EPLU, București, 1966.

[21] Ștefan Augustin Doinaș, Psalmi, Ed. Albatros, București, 1997.

[22] Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor. Versuri (1957-1983), vol. I și II, cuvânt înainte de Nichita Stănescu, prefață, cronologie și ediție îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Ed. Cartea Românească, București, 1985.

[23] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Trecut-au_anii…

[24] Idem: https://ro.wikisource.org/wiki/Codru_și_salon.

[25] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/.

Comentariul pe care l-am elaborat atunci a fost revăzut și introdus în cartea Epilog la lumea veche, vol. I. 2, p. 324-351, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Pentru subiectul în dezbatere, a se vedea și p. 235-238 din această carte, dar și Eminescu între modernitate și tradiție, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 226-230, 269-273, 481-492, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[26] A se vedea, din nou, cartea mea, Eminescu între modernitate și tradiție, p. 545-546, op. cit. supra.

[27] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Acedia.

[28] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Stelele-n_cer.

[29] A se vedea comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

[30] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/scrisoarea-i/.

[31] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[32] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Prohodul_Domnului_(liturgică)/Starea_întâi.