Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Într-un manuscris conținând Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, a lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a citit despre viața și dorințele umane ca „o nălucire neînființată a gândurilor. Di la o poftire amățitoare a inimii și carea iarăși ajunge la un sfârșit neînființat. Aceeași a zice iaste o umbră, un fum, un praf în văzduh spulberat, și atâtea beșici de apă umflate și sparte. […] [Dorințele echivalează cu] a alerga dinapoia umbrelor și a visurilor […] Treace chipul lumii aceștiia, și cei ce să folosesc cu lumea aceasta, ca cum nu s-ar folosi să cuvine a fi. […] Au nu tot acesteaș năluciri și aceia avându-le, apoi puțân în cortul vieții și cu slăvășoara această deșartă jucându-să, acum și ei batjocoriți fiind de dânsa, iată că sânt țărână, și praf nesimțitoriu și pământ uitat, dupre David. […] [Orice ai face] la aceeiași gazdă a mormântului vei ajunge[1]. Am specificat, prin italice, ceea ce reprezintă sublinierile poetului cu creion roșu pe manuscris.

Semnalăm, în relație cu „gazda mormântului”, versurile: „Chiar trupul propriu străin îmi pare mie/ Se pare că-n țărâna-i șed numai cu chirie” (Bogdan Dragoș)[2]– trupul și mormântul având, desigur, un numitor comun. Deși expresia „beșici de apă umflate și sparte” nu apare subliniată, nu înseamnă că nu i-a atras atenția, pentru că în Scrisoarea II citim: „Azi, când patimilor proprii muritorii toți sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic”.

Dar întreg fragmentul aghioritic de mai sus pare a se rezuma în următoarele versuri: „Astfel sunt toate pe pământ,/ Iubire și dorință/ Când le avem parcă nu sunt/ Ființă fără de ființă” (La steaua, variantă)[3]. Aceasta, ființa celor fără de ființă, este nimicul celor vane, deșarte.

Cred că putem considera fără eroare că „vis al neființei” este „universul cel himeric”, „viața este vis” și „umbra unui vis” fac parte din recuzita metaforică a vanității (vanitas vanitatum omnia vanitas), aparținând tradiției îndelungate creștin-ortodoxe. Neantul este materialul din care creează Dumnezeu, cum zice Fer. Sofronie Saharov. Într-o apoftegmă patristică, răul nu are ființă în sine, el este urma/ amprenta neființei în ontologia umană.

Revenind la tema anterioară, un alt vers cu semnificații cosmogonice, care i-a plăcut nespus lui Arghezi, este: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (Călin (file din poveste)) – în Călin Nebunul era „cuibar rotit” –, despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga susținea că se referă la crearea lumii. „Rotitorul talaz” apare și în Scrisoarea IV în preajma răsăritului de lună, rotirea fiind un simbol al genezei: când Luceafărul coboară, „ceru-ncepe a se roti”, iar în Scrisoarea V, muzica de sfere „se naște din rotire și cădere”.

Tabloul lunii zăcând pe „cuibar de ape”, luminând deasupra lacului ca simbol al genunii sau al noianului de ape gestante, ni se pare ilustrarea poetică a unui fapt principial și dintr-un alt motiv, anume pentru că, în Hexaemeron, același Vasile cel Mare vorbea despre prezența Sfântului Duh, Care Se purta pe deasupra apelor, de la Fac. 1, 2, asemănând-o cu o cloșcă deasupra unui cuib, pe care îl pregătește ca pe un incubator al vieții[4]. Pentru că din apele acestea și din pământul pe care ele îl acopereau, Dumnezeu va porunci să răsară viața (cf. Fac. 1. 11-13, 20-25) – după ce trage perdelele apelor: „dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și acoperit de ape, ca de niște perdele”[5].

Lumina lunii declanșează în noapte ceea ce Bușulenga numea epifanie, și pe care o sesizăm în Scrisoarea III („Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte” – curcubeul e simbol mesianic în Biblie, iar imaginea este pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare), în O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!

Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiați de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ. –,

ori în Fiind băiet păduri cutreieram:

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape

Imaginea developată a nopții inundate de văpaia lunii dezvăluie nu doar un peisaj fantastic, dar și culori cu totul neașteptate, în care predomină paradigmatic aurul și argintul (lumina soarelui de aur și a lunii de argint, doar că luna le asumă și le revarsă pe ambele): „argint e pe ape și aur în aer” (Mortua est!), „Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram).

Dar versurile lui Dosoftei,

Zua nu-ț va fi de soare
Zăduv, ce-ț va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

(Ps. 120, 17-20),

nu sunt ele enigmatice, când ne descriu lumina fierbinte a lunii?

Similar, luna „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” (Scrisoarea I) sau „durează o cărare de văpaie” (Scrisoarea IV) ori „varsă apelor văpaie” (Lasă-ți lumea ta uitată).

În alte versuri: „Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie” (Scrisoarea IV), „Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie/ Ajunse în fugă de-a lunei văpaie” (Diamantul Nordului) etc.

Și la Vasile Alecsandri  întâlnim, în urma lui Eminescu, în ciclul de Legende și Legende nouă compuse în ultima fază a creației și tipărite în 1881 (și în care Alecsandri ajunge câteodată să fie „un Eminescu fără metafizică”[6]), versuri ca acestea, despre „zânele născute în atmosfera caldă,/ Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă” (Legenda rândunicăi), nu însă și simbolismul complex implicat în confuzia dintre lumina soarelui și lumina lunii. După cum există și versuri care atestă un interes cosmogonic și eshatologic pe care însă Alecsandri n-a îndrăznit să-l dezvolte: „De când nu era încă pământul care este,/ De când tot ce e-n lume era numai poveste/ Și raza de lumină și razele căldurei/ Erau comori ascunse în haosul naturei”… (Legenda ciocârliei); „Au nu gândește oare/…/ Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute”… (Zimbrul și vulpea)[7].

Altfel, există foarte multe sintagme poetice pe care Eminescu le-a preluat ad litteram de la pașoptiști (în mod programatic), lărgindu-le sau adâncindu-le considerabil orizontul de semnificație. Iar abisul semnificantului poate fi iluminat adesea prin apelul nu la literatura pașoptistă, ci la paginile vechi-medievale, disprețuite adesea ca nesemnificative stilistic, dar care conțin fundamentele cognitive și tipologia metamorfozei poetic-alegorice, pe care o va instrumenta literatura nouă.

Eshatologia (la care ne-am referit tangențial și mai devreme) a suscitat interesul mult timp în poezia și literatura românească și are un parcurs destul de liniar. De la Miron Costin și Dosoftei până la Eminescu, s-ar părea că fascinația s-a menținut. După cum poetic scria Miron Costin, „Ceriul faptŭ de Dumnezeu cu putere mare,/ Minunată zidire, şi el [s]fârşit are./ Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,/ Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./ Voi stele iscusite[8], ceriului podoba,/ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba./ În foc te vei schimosi, peminte cu apa”[9].

În Paremiile preste an, traducând din latină prorocia Sibilei Eritreea privind Judecata finală, după o versiune a lui Eusebiu de Cezareea, Dosoftei scria, de asemenea: „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină stelară] s-a rumpe, şi acea de aur lună”[10]. Imaginile sunt reproduse și dezvoltate în tablouri eshatologice la Eminescu (Mortua est!, Scrisoarea I, Memento mori, etc.), pe care le-am evocat deja în alt context, mai devreme.


[1] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 80r-82r.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. Perpessicius, op. cit., p. 83.

[3] M. Eminescu, Opere, XV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 934. Reamintim că umbră fără ființă apare într-o cântare din slujba înmormântării, a Sfântului Ioan Damaschin.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 92: „Nu-ți voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian [ar putea fi Sf. Efrem Sirul, pe care Sf. Vasile l-a hirotonit diacon, dar nu știm cu certitudine] […] Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul Se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică și deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înțelesul acestui cuvânt ar fi următorul: cuvântul Se purta, spune el, se interpretează prin încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii, care clocește și dă putere de viață ouălor. Acesta este înțelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele Duhul se purta, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii”.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, op. cit., p. 75.

[6] Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române, ediția a II-a, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 192.

[7] Am discutat subiectul în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 788-791.

[8] Sesizăm o tradiție în interiorul căreia, și la Antim Ivireanul, luna este „iscusită” (Opere, ed. cit., p. 19). Este un termen predilect al scriiturii vechi, și pe care Constantin Noica l-a remarcat: Creație și frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, București, 1973, p. 55-77.

[9] Miron Costin, Viiața lumii, în Opere, ed. cit., p. 320.

[10] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

Did you like this? Share it: