Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am precizat, anterior, existența (în mentalitatea bizantină) a unei îndelungate tradiții a lecturii celeste profetice și a preocupărilor astronomice implicite, începând de la Set, al treilea fiu al lui Adam, până la Iov, Avraam sau Moise și până la sibile, incluzându-i pe această traiectorie pe mulți dintre cei care au cunoscut pe Dumnezeu prin contemplație cosmică (lectura bibliei cosmice, în absența unei Biblii scrise, pe care am arătat-o a fi semnalată în cronografe și cazanii). În acord cu aceasta, spre exemplu, Iov vorbește despre constelațiile cerului:

„El [Dumnezeu] zguduie pământul din temelia lui, așa încât stâlpii lui se clatină. El poruncește soarelui și soarele nu se mai ridică. El pune pecetea Lui asupra stelelor. El singur este Cel ce întinde cerurile și umblă pe valurile mării. El a zidit Carul mare, Ralița, Pleiadele și cămările stelelor de miazăzi” (Iov 9, 6-9).

Prelucrând cronograful lui Manasses și continuând tradiția bizantină, Mihail Moxa nota:

„Lumină și a patra zi. Începu [Dumnezeu] a pod[o]bi ceriul cu stéle și cu lucéferi, cu soarele și cu luna, de se întrec una cu alta, întru lauda Cui le-au fapt [făcut] și să cunoască oamenii vremile a[n]ilor. Puse pre Cron [Chronos/ Saturn] mai sus, al doile Zevs [Jupiter] și al treile Aris [Marte], al patrul[ea] Soarele, de luminează lumiei, al cincile Afrodit [Venus], al șasele Ermia [Hermes/ Mercur], și Luna mai jos, și îmblă nepărăsit, după zisa lui Dumnezeu (s. n., Cantemir se exprimă aproape identic[1]), careaș în rândul ei”[2].

În Iov se pot descoperi, de altfel, și invocările sfârșitului vieții sau blestemele la adresa nașterii, datorate unei suferințe aproape de neîndurat:

„Piară ziua în care m-am născut […] Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aștepte lumina și nimic să nu vină și să nu mai vadă genele aurorei, pentru că […] n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei” (Iov 3. 3, 9-10).

Dar și în Ecclesiast:

„Și am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viață. Iar mai fericit și decât unii și decât alții este cel ce n-a venit pe lume, cel ce n-a văzut faptele rele care se săvârșesc sub soare” (Eccl. 4, 2-3).

Inorogul, pe care și l-a ales Cantemir drept avatar, poate fi o prelucrare imagistică medievală a unui simbol profetic mesianic din Vechiul Testament, și anume țapul ispășitor/ mântuitor. El este emblema lui Neagoe Basarab și apare săpat în piatră la Curtea de Argeș: „stema lui Neagoe Basarab reprezintă un țap cu corn, care învinge un dragon”[3].

În Fiziologul românesc nu se specifică dacă inorogul are trup de cal, ci că „easte gadină mare și cu un corn în frunte, mare […] și încă dzua de trei ori spre răsărit și să roagă lui Dumnedzău”[4], iar în Alexandria populară este simbol al biruinței: „Și șăzu Alexandru în scaunul Râmului. […] Și scoaseră cartea lui Daniil proroc, și cetiră cartea și așa zisă: «Când va fi cursul anilor cinci mii și doao sute, ieși-va inorogul și va gonii pre toți pardoșii de la Apus și va mérge la berbécele cel mare ce-i ajung coarnele până la ceriu și junghiia-l-va inorogul la inimă, și să vor cutremura toate limbile din lume!» […] iară inorogul iaste împăratul de la Machedoniia”[5].

În poetizarea dosofteiană, inorogul este simbol mesianic (motiv pentru care Cantemir și l-a ales ca avatar pe Inorog, personaj care prezintă evidente trăsături hristice): „Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217). În Biblia lui Șerban de la 1688, se poate depista termenul inorod[6]: „frumusețea lui, coarne de inorod” (Deut. 33, 17) – printr-o asociere cu rod, care înseamnă neam, genealogie.

Cu alte cuvinte, înaintea lui Eminescu – pentru portretizarea lui Hyperion –, Cantemir a făcut un recurs alegoric la hristologie, pentru a contura alegoric drama celui superior.

Acesta are atributele omului primordial, fără păcat și fără neștiințe, care era după chipul lui Dumnezeu: „Înțeleptul se domină atât pe sine, cât și astrele; căci lui astrele i se închină mai mult de bună voie decât de nevoie”[7], după cum și „preaînțeleptul Adam nu numai punea nume animalelor cerești [constelațiilor], dar și domina [în Rai] chiar peste prea înaltul Lucifer [Luceafăr] și peste celelalte astre”[8].

Cantemir reproduce o învățătură patristică, pe care o regăsim sub formă poetică la Sfântul Efrem Sirul: „Prin știința vădită pe care i-a dat-o lui Adam/ și prin care acesta a dat nume Evei și animalelor [Fac. 2, 20; 3, 20],/ Dumnezeu n-a dezvăluit descoperirile lucrurilor ascunse;/ Căci în ce privește acea cunoștință ascunsă,/ Începând de la stele în jos Adam era în stare/ să cerceteze tot ce este în lume[9].

Putem explica prin această regăsire a potențelor primordiale călătoriile cosmice ale lui Dionis sau ale prințului dac (În vremi de mult trecute) ori travestirea lui în mag, ca cel care cunoaște „scrisul stelelor”.

Egdar Papu sesizase mai demult relația care se poate stabili între Inorog și Hyperion[10]. Chiar și în condițiile în care admitem că Eminescu nu a putut cunoaște Istoria ieroglifică, este fundamental de semnalat această apropiere, întrucât ea delimitează, în această situație, o arie comună de gândire, pe care comparațiile cu alte literaturi romantice nu au putut-o stabili.

O paralelă, spre exemplu, cu poemele lui John Keats[11], Endymion, Hyperion și The Fall of Hyperion: A Dream, nu ne relevă o apropiere semnificativă. Ca desfășurare epică, acestea rămân mult mai aproape de tema mitologică, pe care Eminescu o folosește rar și doar ca pretext sau sugestie vagă a unui scenariu originar, transfigurând-o însă în totalitate[12].

Nu este deloc superfluu nici faptul că perspectiva cantemirescă a confuziei sau răsturnării cosmice (lumea pe dos) renaște la Vasile Fabian-Bob, în poemul Moldova la anul 1821 – Eminescu reținând de la cel din urmă, în Epigonii, că „s-a întors mașina lumii”. Dar și la Eminescu există versuri ca acestea: „Și grindini cu gheață cu ghemuri ca rodii/ Se sparg de a stâncelor coaste de fier/ Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii/ Și dracii la râuri adun licapodii/ Și iarna mugește călare pe ger” (În vremi de mult trecute)[13].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 327: „Căci Ziditoriul […] o dată numai poruncind, din véci și pănă în véci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”.

[2] Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 100.

[3] Pavel Chihaia, Cu privire la „Învățături” și la câteva monumente din vremea lui Neagoe Basarab, în vol. Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Ed. Minerva, București, 1972,  p. 148.

Această stemă a lui Neagoe Basarab „a fost încastrată în noul turn înălțat de acest voievod odată cu întregul complex monastic zidit din temelie. […] Am fi înclinați să credem, examinând trăsăturile acestei vietăți, că ea este un licorn (unicorn), pe care îl înfățișează vechi opere de artă (și Bestiarele occidentale). Dar făptura de care ne ocupăm, deși prezintă unele din caracterele licornului occidental, ca de pildă cornul din frunte și copitele de țap, totuși se îndepărtează de la acest prototip cu trup și coadă de cal. Ea prezintă trup și coadă de țap…”, cf. Idem, p. 147-148.

[4] Fiziologul, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Magdalena Georgescu, Ed. Minerva, București, 1997, p. 95.

[5] Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 30.

[6] Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 152. Asupra acestei forme ne-a atras atenția profesorul Mihai Moraru.

[7] Dimitrie Cantemir, Metafizica, op. cit., p. 79-80. [8] Idem, p. 93.

[9] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 106.

[10] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 213-214: „Mă gândesc iarăși la Cantemir, despre care am spus că, prin Istoria ieroglifică, anticipă întregul romantism european. În această creație există și evocările sublime ale unor prăbușiri de lumi, și suferințele unei ființe superioare care-și au sediul izolat în văzduhul înălțimilor inaccesibile.

În special sub acest din urmă aspect, asemănarea cu tema eminesciană apare izbitoare. Nici la Cantemir ființa superioară nu mai capătă înfățișare umană. Ea nu mai primește chipul Luceafărului de pe firmament, ci al Inorogului fabulos, care-și are lăcașul pe piscurile montane. Dar mai departe analogia se constituie și mai izbitoare. Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false […] coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”.

[11] A se vedea John Keats, The Poems, with an introduction by David Bromwich an Notes by Nicholas Roe, David Campbell Publishers Ltd., London, 1999.

[12] A se vedea și: Ștefan Avădanei, Eminescu și literatura engleză, Ed. Junimea, Iași, 1982, p. 104-105.

Autorul consideră că „senzualismul fluid, păstos al lui Keats [din Endymion], construcția ambiguă și dezlânată, spațiile diferite ale călătoriei, absența ironiei și a argumentației filosofice conferă poemului său un cu totul alt contur” decât al celui eminescian, iar Hyperion-ul lui Keats este „foarte departe de Eminescu, care, chiar dacă a avut la îndemână vreunul din aceste fragmente, nu credem că s-a folosit de ele”.

[13] De asemenea, în drama Gruie-Sânger există un episod în care se anunță nașterea unui fiu al lui Mihnea-Sânger, care este „o-ntrupare a dracului pe lume/ Lui Belzebut bătrânul sau al lui Antichrist”, în urma unui blestem, și: „De pe acum cerul și-ncurc-a sale stele,/ Izvoarele uitat-au în astă noapte albia/ Și vezi că pârtii nouă își taie printre stânci…/ Să știți că-n astă noapte de ciumă or să moară/ Mulți oameni…Astăzi firea descarcă bogăția-i/ De ape pe o cale cu totul nefirească/ Și secetă urma-va…Iar seceta cloci-va/ În țărna cea uscată ouăle de locuste/ Căci lumei acestia și legilor din fire/ De li se naște-un dușman e semn că firea toată/ E-n neorânduială, că din închieturi/ Ceasornicul ieșit-a al lumei noastre-ntregi”, cf. M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 138.

Did you like this? Share it: