Întâiul plagiator

Celor care se pretind ortodocși, dar cărora li se pare că plagiatul n-ar fi un păcat chiar așa de mare, aș dori să le reamintesc câteva fapte, în mod punctual.

Și aș începe chiar cu minciuna care a dus la prăbușirea omului din Raiul pentru care era menit. Pentru că diavolul nu doar că L-a contrazis pe Dumnezeu, atunci când le-a spus oamenilor că nu vor muri dacă nu-L vor asculta, ci a făcut aceasta într-un mod care să-i determine pe oameni să-l asculte (Fac. 3, 1-5). Și anume s-a prezentat pe sine ca un sfătuitor și ca voitor de bine al oamenilor…plagiindu-L astfel pe Dumnezeu, Care era adevăratul Sfătuitor și Făcător de bine al oamenilor.

Și de atunci și în toate zilele Satana numai asta face.

Când oamenii (prin Sfinții Lui, ca Abel, Sit, Enos, Enoh etc.) au început să se închine, să-I aducă jertfe și să se roage lui Dumnezeu, diavolul i-a învățat pe oamenii păcătoși o altă închinare, care să o plagieze pe aceasta. Care, însă, nu mai era adusă lui Dumnezeu, ci unor oameni foarte păcătoși, zeificați/ idolatrizați, dar care în viața lor au fost unelte ale demonilor, excelând în vrăjitorii, în crime și păcate cumplite. Ori altor creații ale lui Dumnezeu, iraționale, care au început să fie adorate în locul Creatorului lor, spre decăderea și mai mare a omului zidit după chipul lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, ne spun Sfinții Părinți, aflând diverse profeții pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru binele oamenilor, ca să nădăjduiască în mila și în mântuirea Lui, demonii au încercat să le plagieze conținutul, chiar mai înainte de a se întâmpla. Astfel au scornit hristoși mincinoși mai înainte de a veni Hristos.

Dar și atunci când Profeții lui Dumnezeu proroceau cele poruncite lor de sus, Satana „inspira” tot timpul un mare număr de profeți mincinoși care răstălmăceau cuvintele Sfinților și învățau cele dimpotrivă. Și astfel adevărații Profeți erau adesea uciși din cauza celor care mințeau, dar care spuneau ceea ce doreau să audă urechile împăraților sau ale oamenilor pătimași.

Sau, în alte cazuri, au amestecat moralitatea cu doctrine false, înșelându-i pe cei care nu gândesc prea mult.

Și întotdeauna demonii au fost plagiatori și au încercat copieze cuvintele, învățăturile sau comportamentul Sfinților lui Dumnezeu, pentru a-i înșela pe oameni și a-i învăța cele greșite. Și nu de puține ori au avut mare succes, numai că succesul lor e întotdeauna vremelnic, de scurtă durată.

Ori de câte ori Dumnezeu a încercat să-i ridice pe oameni la înțelegeri mai înalte, dracul a fost și el…pe-aproape. Astfel, aflând unele învățături dumnezeiești de la Sfântul Moisis, egiptenii au devenit…sursă de compilații pentru mulți filosofi „vestiți” ai lumii antice. Care, dacă n-ar fi venit în contact cu o doctrină morală și spirituală cu mult superioară religiei lor idolatre, nu ar fi putut niciodată să se înalțe deasupra josnicei și penibilei idolatrii generalizate în lumea lor.

Numai că, fiind orgolioși și iubitori de sine, acești filosofi nu au căutat Adevărul deplin, ci au rămas întotdeauna idolatri, dar au născocit totodată și sisteme filosofice personale în care au amestecat fragmente de adevăr cu fanteziile și opiniile lor omenești.

Iar plagiatorul care e de la început tatăl minciunii și-a făcut prin ei treaba, el neavând nicio dorință de a-i învăța pe oameni ceva bun, dar căutând, în schimb, să întunece orice urmă de adevăr care ar fi putut lumina în lume.

Și astfel, deși noi nu știm, cu exactitate, ce și de unde a învățat Socrate sau Pitagora sau Platon, auzim, în schimb, pe mulți, afirmând cu seninătate că multe învățături creștine ar fi „inspirate” după cele platoniciene.

Pentru că plagiatorul din Iad n-a stat degeaba…

La fel, după venirea Mântuitorului, când Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut cunoscute, în scris, mari taine dumnezeiești, diavolul i-a născut pe…neoplatonicieni. Și mai târziu pe protestanții care „l-au mutat” pe Sfântul Dionisie în secolul al 6-lea și l-au arătat pe el cu degetul, ca înșelător și plagiator, când plagiatorii erau neopăgânii care încercau să amestece, din invidie, înaltele învățături duhovnicești ale Sfântului Dionisie și ale Sfinților Apostoli cu idolatria lor jalnică.

Din păcate, însă, în timp ce dracul nu doarme și are multe unelte, creștinii-ortodocși adevărați care ar trebui să se nevoiască să-i dejoace planurile…nu se fac arătați, decât foarte puțini dintre ei.

În schimb, plagiatorii mișună, cei care amestecă adevărul cu minciunile sau care „importă” idei de la unii la alții fără să le reveleze sursa (adesea), dar și fără să le judece temeinic, și care astfel răspândesc minciunile demonilor și le varsă în mintea multora.

În fine, ca să mă refer și la un subiect de dezbatere aprins în zilele noastre, aud adesea, pe canalele media, cum homosexualitatea și alte deviații sexuale sunt asociate cu libertatea de gândire și de exprimare sau cu egalitatea în drepturi.

Poate unii nu-și mai amintesc sau nu știu istorie, dar aceste concepte au fost promovate în lume mai întâi de creștini, de Sfinții Apostoli mai precis. În „vremurile fericite” ale lumii antice, atunci când erau foarte apreciate homosexualitatea, lesbianismul, pedofilia și altele asemenea, niciun practicant al acestor obiceiuri (sau al unora din ele), fie el și mare filosof, nu s-a ridicat și n-a cerut abrogarea sclaviei, spre exemplu. Au luptat pentru desființarea ei creștinii din primele secole.

Despre egalitatea în Hristos a tuturor neamurilor de pe pământ, ca și a bărbatului cu femeia, a scris Sfântul Pavlos în Epistolele sale. Și, în mod practic, Apostolii și Ierarhia bisericească a primelor secole au răspândit aceste învățături prin propovăduire. Eu nu am cunoștință să existe vreun text anterior sau vreo filosofie anterioară care să stipuleze aceste lucruri.

Inclusiv toată lupta, din timpurile moderne, pentru egalitatea între rase sau pentru drepturi egale pentru toți oamenii se întemeiază în profunzime pe concepte exclusiv creștine, datând de la întemeierea Bisericii.

Însă, acum, gândirea care a născut aceste concepte e dată la o parte pentru a scoate din context efectele ei și a le extrapola…împotriva ei.

Pentru că plagiatorul de serviciu e la post…

Pe scurt…plagiatul nu e un păcat firav, prin care te distrezi râzând de „tocilarii” sau „studioșii” cu dioptrii mari și care „nu știu să se descurce în viață”. Dimpotrivă, e un păcat foarte grav, împotriva Duhului Sfânt, aș zice eu.

Eminescu: între modernitate și tradiție [86]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În sfera acelorași semnificații, m-a intrigat mult timp imaginea „arfelor îngerești” atârnate „pe vânturi”, în „codri plini de cânturi”, din poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, până când am decriptat sorgintea complexă și mai îndepărtată a viziunii în cauză.

Cred că un rol l-a jucat și un vers lui Heliade din Anatolida, în care acesta numea apele „prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane”, asociindu-le temperamental cu diafanitatea și dinamica angelică.

Exprimarea poetică a predecesorului său i-a atras atenția lui Eminescu, care o preia în drama Ștefan ce tânăr (fragment care a devenit apoi poemul Melancolie) – Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori[1] – și în alte metafore obscure, precum „dumbrăvile răcori” (Memento mori: „Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori”).

Aceste dumbrăvi răcori denumesc sintetic ceea ce mai pe larg (dar tot la fel de tainic) exprimă versurile: „În văi de vis, în codri plini de cânturi/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!) și, respectiv, „M-am coborât și am ciocnit cu zeii,/ Atârnând arfa-n vecinica pădure” (În căutarea Șeherezadei).

Codrii sau vecinica pădure adăpostesc în adâncul lor izvoare și râuri care au funcția primordială a apelor, aceea de oglindire, dar, făcând asocierea între „aripe răcori” și „dumbrăvi răcori”, remarcăm cum pădurile/ codrii devin spațiu angelic (consolidând reprezentarea lor ca efigie edenică), contrastând cu terestrul desacralizat.

Decepția[2] face ca limba poetică să se transmită sau să rămână naturii[3], să se reîntoarcă în matca aceluiași „cântec vechi [ce] străbate,/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate” (Strigoii).

Cântecul izvorului reproduce „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;/ Dar organele-s sfărâmate și-n strigări iregulare/ Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare” (Scrisoarea IV). Ceea ce înseamnă că poezia, oricât de iregulară, este limba originară a liniștii eterne. În timp ce poezia expozitivă, fără reflexii (și reflecții) adânci și tainice, ale unor înțelegeri fundamentale, nu are rost pentru Eminescu:

Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?

Acea tainică simțire, care doarme-n a mea harfă,
În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă,
Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

(Scrisoarea II)

*

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții –­ un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag…

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă
–­ e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus…

(Icoană și privaz)

În zadar vom căuta vreodată la el un exercițiu dialectic în versuri, un excurs expozitiv tematic, un peisaj fără semnificații alegorice. Ele nu încap în concepția sa. Lirica sa este prin excelență reflexivă[4], esențialmente metafizică și refuză să se adapteze tranzitivității. Chiar și atunci când mesajul poetic pare limpede, se pot isca dubii asupra caracterului său explicit-tranzitiv și se pot descoperi filoane subterane de semnificație.


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.

[2] Mihai Zamfir este de părere că poetul și-a ocultat singur o parte din producțiile literare, pe care le-a lăsat în manuscrise, pentru că a ținut cont de puterea intelectuală a publicului contemporan:

„Încă de la început, Eminescu și-a compus poezia în diferite registre stilistice, fără să opereze vreo discriminare între ele. Admirăm însă rapiditatea cu care poetul a înțeles nivelul cultural al publicului românesc și așteptările acestuia în materie literară: imediat ce ia contact cu Junimea și publică la Convorbiri literare, el înțelege că reforma pe care o propunea era mult prea radicală pentru a fi acceptată. Și astfel își împarte instinctiv poezia în publicabilă și cea destinată unei rezerve deocamdată oculte”, cf. Scurtă istorie…, op. cit., p. 256.

Pornind și de la această considerație, putem presupune de asemenea și încriptarea intenționată a mesajului, pentru a fi, aparent, cât de cât, pe placul și la nivelul așteptărilor auditoriului, în vreme ce adâncurile semnificațiilor rămâneau nerelevabile imediat.

[3] Reținem și următoarele afirmații ale Sfântului Clement Alexandrinul:

„Iar Cel ce a coborât din David [Hristos], Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara, instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare [macrocosmosul] și [pe] cea mică, adică pe om [macrocosmos în microcosmos], sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii (s. n.), și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul, despre care se spune: Tu-mi ești chitară și flaut și templu”, cf. Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 72.

[4] „Mijloacele ei lingvistice [ale poeziei reflexive] sunt și mijloacele gnozei. Metafora și simbolul nu aparțin doar poeziei, ci oricărei forme de cunoaștere. […] La început (în romantism, simbolism și ermetismul mallarméean) limbajul e motivat în sens gnostic”, cf. Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, cu un argument al autorului, postfață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 359.

Gheorghe Crăciun afirmă și următoarele: „În simbolism, ca și, mai târziu, în expresionism, obiectele încetează să mai fie ele însele. Ele devin semne, simboluri, urme, amprente, embleme (s. n.). Spațiul lumii materiale se confundă astfel cu spațiul unei medieri, important nu prin ceea ce el arată, ci prin ceea ce el ascunde și sugerează” (p. 294).

Continuitatea cu romantismul ni se pare mai semnificativă (și prea puțin evocată: la noi se tinde mereu spre a abisaliza faliile între epoci, în loc de a urmări punțile de legătură) decât discontinuitatea expresivă între cele două curente.

Însă, ne întrebăm, nu are legătură acest fel de simbolizare cu lumea văzută de Mircea Eliade? Nu caută simbolismul – astfel definit de Gh. Crăciun – să exprime sacrul ascuns în profan?