Eminescu: între modernitate și tradiție [86]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
În sfera acelorași semnificații, m-a intrigat mult timp imaginea „arfelor îngerești” atârnate „pe vânturi”, în „codri plini de cânturi”, din poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, până când am decriptat sorgintea complexă și mai îndepărtată a viziunii în cauză.
Cred că un rol l-a jucat și un vers lui Heliade din Anatolida, în care acesta numea apele „prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane”, asociindu-le temperamental cu diafanitatea și dinamica angelică.
Exprimarea poetică a predecesorului său i-a atras atenția lui Eminescu, care o preia în drama Ștefan ce tânăr (fragment care a devenit apoi poemul Melancolie) – „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori”[1] – și în alte metafore obscure, precum „dumbrăvile răcori” (Memento mori: „Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori”).
Aceste dumbrăvi răcori denumesc sintetic ceea ce mai pe larg (dar tot la fel de tainic) exprimă versurile: „În văi de vis, în codri plini de cânturi/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!) și, respectiv, „M-am coborât și am ciocnit cu zeii,/ Atârnând arfa-n vecinica pădure” (În căutarea Șeherezadei).
Codrii sau vecinica pădure adăpostesc în adâncul lor izvoare și râuri care au funcția primordială a apelor, aceea de oglindire, dar, făcând asocierea între „aripe răcori” și „dumbrăvi răcori”, remarcăm cum pădurile/ codrii devin spațiu angelic (consolidând reprezentarea lor ca efigie edenică), contrastând cu terestrul desacralizat.
Decepția[2] face ca limba poetică să se transmită sau să rămână naturii[3], să se reîntoarcă în matca aceluiași „cântec vechi [ce] străbate,/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate” (Strigoii).
Cântecul izvorului reproduce „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;/ Dar organele-s sfărâmate și-n strigări iregulare/ Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare” (Scrisoarea IV). Ceea ce înseamnă că poezia, oricât de iregulară, este limba originară a liniștii eterne. În timp ce poezia expozitivă, fără reflexii (și reflecții) adânci și tainice, ale unor înțelegeri fundamentale, nu are rost pentru Eminescu:
Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?
Acea tainică simțire, care doarme-n a mea harfă,
În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă,
Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă?
(Scrisoarea II)
*
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții – un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag…
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus…
(Icoană și privaz)
În zadar vom căuta vreodată la el un exercițiu dialectic în versuri, un excurs expozitiv tematic, un peisaj fără semnificații alegorice. Ele nu încap în concepția sa. Lirica sa este prin excelență reflexivă[4], esențialmente metafizică și refuză să se adapteze tranzitivității. Chiar și atunci când mesajul poetic pare limpede, se pot isca dubii asupra caracterului său explicit-tranzitiv și se pot descoperi filoane subterane de semnificație.
[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.
[2] Mihai Zamfir este de părere că poetul și-a ocultat singur o parte din producțiile literare, pe care le-a lăsat în manuscrise, pentru că a ținut cont de puterea intelectuală a publicului contemporan:
„Încă de la început, Eminescu și-a compus poezia în diferite registre stilistice, fără să opereze vreo discriminare între ele. Admirăm însă rapiditatea cu care poetul a înțeles nivelul cultural al publicului românesc și așteptările acestuia în materie literară: imediat ce ia contact cu Junimea și publică la Convorbiri literare, el înțelege că reforma pe care o propunea era mult prea radicală pentru a fi acceptată. Și astfel își împarte instinctiv poezia în publicabilă și cea destinată unei rezerve deocamdată oculte”, cf. Scurtă istorie…, op. cit., p. 256.
Pornind și de la această considerație, putem presupune de asemenea și încriptarea intenționată a mesajului, pentru a fi, aparent, cât de cât, pe placul și la nivelul așteptărilor auditoriului, în vreme ce adâncurile semnificațiilor rămâneau nerelevabile imediat.
[3] Reținem și următoarele afirmații ale Sfântului Clement Alexandrinul:
„Iar Cel ce a coborât din David [Hristos], Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara, instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare [macrocosmosul] și [pe] cea mică, adică pe om [macrocosmos în microcosmos], sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii (s. n.), și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul, despre care se spune: Tu-mi ești chitară și flaut și templu”, cf. Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 72.
[4] „Mijloacele ei lingvistice [ale poeziei reflexive] sunt și mijloacele gnozei. Metafora și simbolul nu aparțin doar poeziei, ci oricărei forme de cunoaștere. […] La început (în romantism, simbolism și ermetismul mallarméean) limbajul e motivat în sens gnostic”, cf. Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, cu un argument al autorului, postfață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 359.
Gheorghe Crăciun afirmă și următoarele: „În simbolism, ca și, mai târziu, în expresionism, obiectele încetează să mai fie ele însele. Ele devin semne, simboluri, urme, amprente, embleme (s. n.). Spațiul lumii materiale se confundă astfel cu spațiul unei medieri, important nu prin ceea ce el arată, ci prin ceea ce el ascunde și sugerează” (p. 294).
Continuitatea cu romantismul ni se pare mai semnificativă (și prea puțin evocată: la noi se tinde mereu spre a abisaliza faliile între epoci, în loc de a urmări punțile de legătură) decât discontinuitatea expresivă între cele două curente.
Însă, ne întrebăm, nu are legătură acest fel de simbolizare cu lumea văzută de Mircea Eliade? Nu caută simbolismul – astfel definit de Gh. Crăciun – să exprime sacrul ascuns în profan?