Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]
Stau și contemplu poezia lui Marin Sorescu. Și nu reușesc să-l găsesc, în profunzime, pe autorul ei despre care vorbește lumea literară: parodiant, ironic, comic, anticipator al postmoderniștilor.
Pot să fac și o poezie pe tema asta, în spiritul aceluiași Marin Sorescu:
Stau cu mâna la falcă
Și îl caut pe Sorescu în poeziile sale.
Mă uit și nu-l zăresc.
Nu-l văd pe ironistul
Pe zeflemistul de Marin Sorescu.
Degeaba citesc. Degeaba răsfoiesc
Volum după volum.
Nimic.
Niciun ludic.
Toată lumea zice că e acolo.
Numai eu să am orbul găinilor?
Citesc „parodiile” lui,
„Ironiile” lui
Și nu-mi vine niciodată
Să zâmbesc.
Văd în Sorescu și un Marin Preda oltean, nu teleormănean, care scrie romane în poezie.
La Lilieci sunt Moromeții lui Sorescu. Eu zic că e chiar „un roman” mai bun. Mie îmi place mai mult…sub formă de poezie.
Însă, mă înverșunez să nu văd anticiparea postmodernismului. Nimic de la Sorescu nu mi se pare că angajează ironia de tip postmodernist. Sensurile metafizice sunt mereu adiacente în versurile sale.
Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, atunci când în București se dărâmau intens biserici sau se translau în spatele blocurilor, Sorescu lua atitudine în mod explicit (chiar dacă poezia n-a putut fi publicată în anii represiunii comuniste):
Au început să mișune, poznașe,
Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi orașe:
„Atenție sporită! Trec biserici!”
Cu lanț încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci pașnici, pe butuci
Și sfinții nevrozați, pe tencuială,
Își fac cu limba nevăzute cruci.
În fața lor, se cască o distanță
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanță
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!
Și ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotnița dispare fără urmă.
(Peisaj)[1]
Cred că nu se lasă nimeni înșelat de formularea aparent ireverențioasă a lui Sorescu, despre „sfinții nevrozați” care „își fac cu limba nevăzute cruci”. Este o lectură în cheie psihologică a iconografiei, care s-ar putea face într-o atare situație. Evident că Sfinții nu pot fi cuprinși decât de durere și de milă văzând nebunia ateistă demolatoare. Și evident că oamenii care îi privesc în pictura murală, în asemenea clipe, nu pot decât să se gândească cu groază la felul cum sunt văzute de sus aceste evenimente.
Precum adesea la Arghezi[2], și la Sorescu limbajul este numai în aparență desolemnizat. Sau, mai bine zis, limbajul poate fi socotit ca desolemnizat, dar semnificațiile nu sunt câtuși de puțin desacralizate:
Un Dumnezeu, de felu-i neatent,
Te dă, căscând, pe-o criminală mână.
El te privește-n ochi și te sugrumă
Și gâtul tău este un biet ghivent,
Ce scârțâie și geme, când se strânge.
Dar aburul vieții, ce se duce,
Se tot ferește-a face-n aer cruce,
Căci nu mai crede. Tremură și plânge.
O clipă zici că te-a iertat casapul,
Da, el, și-o înțelegere cutezi
Și-n bunătatea-i mare-ncepi să crezi…
Și-atunci, râzând, ți se retează capul.
Și când gândeai de mult că ai murit,
Te pomenești întreg și mai călit.
(Întreg)
Când credeai că Dumnezeu te omoară, El te călea…
Nu e concluzia unui sceptic/ ateu. Dimpotrivă. Sorescu se ferește de cuvinte mari pentru că știe că ele nu mai conving pe nimeni (suntem și într-o epocă în care retorica a deviat catastrofal de la logică, iar solemnitatea e puțin plecată la carnaval) sau pentru că suferă de aceeași pudoare ca Arghezi.
…Prin 1995, Marin Sorescu a venit la Turnu Măgurele, împreună cu Eugen Simion, la liceul Marin Preda, la care învățam. Atunci i-am cerut un autograf lui Eugen Simion, dar nu și lui Sorescu, fiindcă eram supărată pe el, pentru atitudinea lui față de Nichita Stănescu. Eram în clasa a 11-a.
Și acum cred că Sorescu nu l-a înțeles prea bine pe Nichita.
Însă, am găsit la Sorescu o artă poetică care îl apropie foarte mult de Nichita, chiar dacă, stilistic, cei doi par destul de îndepărtați:
Trec romantic prin lume,
Mirosind o floare de cui.
Secretele parfumuri,
Adulmecate numai de mine.
Poetul se ține de starea paradisiacă,
Deși floarea a evoluat industrial.
Aseptica floare de cui.
(Tranșarea unui cui)
Oricând, poetul autentic este romantic prin excelență, înțelegând prin aceasta că „poetul se ține de starea paradisiacă”. Că are, adică, nostalgia Paradisului, chiar dacă în jurul lui nu mai sunt prețuite florile, ci cuiele, nu mai este prețuită natura cosmică, ci industria și produsele ei.
El are „instinctul” de a căuta mirosul Paradisului într-o lume care și-a amputat simțurile duhovnicești.
Și, prin aceasta, poetul ne confirmă că romantismul eminescian nu ține numai de epoca romantică, ci și de o viziune romantic-medieval-arhaică asupra lumii.
Aici, deci, vrând-nevrând, Sorescu se întâlnește cu Nichita.
Și tot de aici se vede deosebirea de perspectiva postmodernistă, care încearcă să acomodeze literatura cu lumea evoluată industrial. În timp ce „instinctele” poetului romantic îl determină să se comporte arhaic.
[1] În vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994.
[2] A se vedea articolele mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/11/dumnezeu-si-arghezi-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/15/dumnezeu-si-arghezi-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/19/dumnezeu-si-arghezi-4/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/27/dumnezeu-si-arghezi-7/;