Zi: 27 iunie 2017

Iubiții mei[1],

despre cei doi mari Apostoli ai Domnului astăzi pomeniți, despre viața, teologia și lucrarea lor apostolică, se pot scrie zeci de teze doctorale, pentru că merită toată lauda și mulțumirea noastră pentru ce au făcut și fac pentru Biserica lui Dumnezeu. Ei sunt fundamente ale Bisericii, pentru că teologia lor luminată de Dumnezeu e cea care ne zidește interior ca pietre vii și duhovnicești ale Bisericii. Căci fiecare dintre noi suntem zidiți de Dumnezeu pe fundamentele Apostolilor, pe mărturia lor apostolică, pe teologia lor dumnezeiască, pe care Biserica ne-a păstrat-o parțial în Scriptură. Pentru că, fără doar și poate, ambii Apostoli au propovăduit cu mult mai multe lucruri decât cele cuprinse în Scriptură în toată viața lor misionară, dar Scriptura e chintesența propovăduirii lor pentru noi.

Și de aceea e nevoie să aprofundăm continuu viața, opera și teologia lor, pentru ca să le înțelegem curăția vieții, entuziasmul dumnezeiesc pentru propovăduire și slujire, și multele lor harisme dumnezeiești, prin care au dezvrăjit lumea din basmele demonilor.

Căci ei au propovăduit într-o lume idolatră, într-o lume barbară, într-o lume pictată în culori perverse de către demoni. Însă nu s-au bazat pe sofisme, nici pe forța fizică, atunci când au evanghelizat lumea, ci pe calitatea lor de martori autentici ai Domnului, de Apostoli ai Săi, pe care El i-a trimis în lume ca să o scoată din robia și rătăcirea ei. Sfinții Apostoli s-au bazat pe experiența lor directă și extatică și pe harismele dumnezeiești pe care le-au primit de la Dumnezeu.

De aceea, biruința propovăduirii apostolice și, odată cu ea, biruința Bisericii în lume rezidă în slava lui Dumnezeu de care au fost și sunt plini Sfinții Lui Apostoli. Pentru că slava lui Dumnezeu din ei i-a convins pe oameni să creadă în Dumnezeul despre care ei dădeau mărturie. Și astăzi, când ne problematizăm cu privire la strategiile predicatoriale, la relevanța Bisericii în lume, la cum să evanghelizăm sau să reevanghelizăm continuu lumea prin propovăduirea Bisericii, trebuie să acceptăm faptul că nu există o altă soluție pentru a convinge lumea decât sfințenia personală.

Doar sfințenia convinge! Doar ea poate da mărturie veridică despre Dumnezeu, pentru că omul Sfânt are în el slava lui Dumnezeu, adică viața Lui, care îl face să fie viu duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește și trăim împreună cu Dumnezeu, atunci toată teologia și slujirea Bisericii sunt dumnezeiești și ele reprezintă viața adevărată a lumii noastre, pentru că ele ne umplu de viața Lui.

Tocmai de aceea, pe mine mă interesează teologia Sfinților. M-a interesat dintru început. Și cred că pe fiecare ortodox trebuie să îl intereseze foarte mult teologia Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că teologia lor e plină de slujirea Bisericii și Slujbele Bisericii sunt pline de teologia Sfinților. Nu poți sluji la strană sau în altar fără să cunoști teologia Sfinților Bisericii. Pentru că ea a intrat în cultul Bisericii, în Slujbele Bisericii și la orice Slujbă noi vorbim în termeni teologici, ne exprimăm teologic, pentru că Slujbele sunt pline de teologia Bisericii.

Iar anul trecut am apelat la același demers: am reliefat teologia Sfinților Apostoli Petros și Pavlos în cadrul predicii de pe 29 iunie[2]. Și acum voi face la fel. Pentru că ei sunt absolut importanți pentru noi prin teologia lor, care trebuie să devină fundamentul vieții noastre. Căci teologia lor este mărturia credibilă a vieții lor sfinte.

Spre exemplu, în Fapte 11, Sfântul Petros ne vorbește despre cum l-a luminat Dumnezeu ca să îi primească pe păgâni în Biserică. Și El ne spune: „am văzut în extaz vedere [εἶδον ἐν ἐκστάσει ὅραμα]” [F. Ap. 11, 5, BYZ]”. Și în aceasta i s-a spus: „Pe care Dumnezeu [le-]a curățit [Ἃ ὁ Θεὸς ἐκαθάρισεν], tu nu spurca [σὺ μὴ κοίνου]!” [F. Ap. 11, 9, BYZ]. Însă, când Duhul Sfânt i-a spus să meargă cu cei 3 bărbați în Chesaria [F. Ap. 11, 11-12], el a fost martorul voii lui Dumnezeu cu cei păgâni. Pentru că, ne spune Sfântul Petros, „și când să încep eu a grăi [ἐν δὲ τῷ ἄρξασθαί με λαλεῖν], a căzut Duhul Sfânt în ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον  ἐπ᾽ αὐτούς], ca și în noi [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς], în[tru] început [ἐν ἀρχῇ]” [F. Ap. 11, 15, BYZ]. Adică a venit Duhul Sfânt în cei păgâni, după cum a venit în Apostoli la început, adică în ziua Cincizecimii. Iar Sfântul Petros știa cum vine Duhul și ce face El când vine în om. Tocmai de aceea a văzut și a simțit cu toată ființa lui că experiența extatică a celor din Chesaria era identică cu a lor, cu a Apostolilor, de la Ierusalim, din ziua Cincizecimii.

Și prin asta a înțeles în mod deplin că Dumnezeu dorește ca să umple de harul Său pe toți oamenii și nu doar pe ei, pe Apostoli. De aceea și subliniază acest lucru, în versetul al 17-lea, atunci când spune: „Așadar, dacă Dumnezeu același dar a dat lor ca și nouă [Εἰ οὖν τὴν ἴσην δωρεὰν ἔδωκεν αὐτοῖς ὁ Θεὸς ὡς καὶ ἡμῖν], crezând în Domnul Iisus Hristos [πιστεύσασιν ἐπὶ τὸν Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν], atunci eu ce puternic eram [cât de puternic aș fi fost] să-L opesc pe Dumnezeu [ἐγὼ δὲ τίς ἤμην δυνατὸς κωλῦσαι τὸν Θεόν]” [F. Ap. 11, 17, BYZ].

Și prin aceasta Sfântul Petros ne arată că nu trebuie să ne împotrivim voii lui Dumnezeu, ci trebuie să ne smerim în fața Lui și să ne rugăm să înțelegem voia Lui și să o acceptăm, căci ea ne mântuiește pe noi. Iar dacă am accepta voia lui Dumnezeu cu lumea și cu fiecare dintre noi, atunci cu toții am fi bucuroși și împliniți. Și nu ne-am mai întreba de ce a murit unul, de ce e altul bolnav la pat, de ce sunt atâtea neajunsuri și fărădelegi, de ce lucrurile merg atât de rău în lume: pentru că am înțelege că Dumnezeu stăpânește toate și El folosește toate lucrurile din lume în favoarea noastră.

Dar pentru a înțelege voia Lui e nevoie de multă curăție interioară și de iubire autentică, dumnezeiască. Fapt pentru care Sfântul Petros ne povățuiește: „Sufletele voastre curățindu-le în ascultarea de adevăr [Τὰς ψυχὰς ὑμῶν ἡγνικότες ἐν τῇ ὑπακοῇ τῆς ἀληθείας], prin Duhul [διὰ Πνεύματος], întru iubire frățească nefățarnică [εἰς φιλαδελφίαν ἀνυπόκριτον], din inimă curată [ἐκ καθαρᾶς καρδίας], unul pe altul iubiți-vă fierbinte [ἀλλήλους ἀγαπήσατε ἐκτενῶς]!  Fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă [ἀναγεγεννημένοι οὐκ ἐκ σπορᾶς φθαρτῆς], ci [din] nestricăcioasă [ἀλλὰ ἀφθάρτου],  prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu [διὰ λόγου ζῶντος Θεοῦ] și Cel care rămâne întru veac [καὶ μένοντος εἰς τὸν αἰῶνα]” [I Petr. 1, 22-23, BYZ].

Pentru că ne curățim de patimi numai ascultând de teologia lui Dumnezeu, de adevărurile Sale. Iar curățirea de patimi se face prin harul Duhului Sfânt, trăind în Biserică în iubire frățească nefățarnică. Căci aici, în Biserica Sa, noi trăim cuvintele lui Dumnezeu și vedem cum ele ne schimbă continuu. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu sunt sămânța vie care ne-a născut pe noi duhovnicește și El ne-a umplut de harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De aceea nu putem despărți propovăduirea duhovnicească a Bisericii de slujirea ei sacramentală, pentru că ambele se compenetrează, se întrepătrund. Evanghelia se vestește în cadrul cultului și predica e integrată în cult. Însă cultul Bisericii cuprinde și Tainele ei, pentru care Evanghelia și predica ne pregătesc. Pentru că viața Bisericii e viață mistică, e viață duhovnicească, e cea pe care o trăim în adâncul nostru, pentru că acolo a coborât harul lui Dumnezeu de la Botezul nostru. Și cine trăiește astfel în Biserică trăiește cu Dumnezeu, pentru că e născut din cuvântul și din Tainele lui Dumnezeu.

Căci propovăduirea Bisericii ne vorbește despre Domnul și despre iertarea Lui și despre frumusețea vieții cu Dumnezeu. Pe când Tainele Bisericii ne umplu de frumusețea lui Dumnezeu, de slava Lui, pentru că noi ne împărtășim cu El în Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii și El rămâne cu noi și în noi. Iar ceea ce ne-a vestit predica, Taina primită ne descoperă interior, pentru că ne face intimii lui Dumnezeu.

Căci pentru Sfântul Petros, oamenii liberi sunt robii lui Dumnezeu [I Petr. 2, 16]. Și harul lui Dumnezeu ne dă să răbdăm durerile cele nedrepte, cele pe care le trăim pe nedrept, fără vina noastră [I Petr. 2, 19]. Iar prin aceasta ne arătăm drept robi ai lui Hristos Dumnezeu, prin a Cărui rană noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24].

Și Sfântul Petros folosește aici cuvântul rană la singular, pentru că desemnează întreaga Lui pătimire pentru noi. Însă tot trupul Său a fost atunci rănit pentru noi! Căci El nu a suportat răni „ușoare” pentru noi, ci cele mai dure și mai grele chinuri.

Sfântul Pavlos ne spune că Hristos Dumnezeu a murit pentru noi „ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu în[tru] El [ἵνα ἡμεῖς γενώμεθα δικαιοσύνη Θεοῦ ἐν Αὐτῷ]” [II Cor. 5, 21, BYZ]. Ca noi să ne umplem de dreptatea lui Dumnezeu, adică de mântuirea Lui. Căci dreptatea lui Dumnezeu dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4], pentru că Hristos Dumnezeu S-a răstignit pentru toți oamenii [II Cor. 5, 14].

Și Hristos propovăduit de Pavlos e Cel care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim din sărăcia Lui [II Cor. 8, 9], adică din iconomia întrupării Sale. Pentru că „S-a deșertat pe Sine [Ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chip de rob luând [μορφὴν δούλου λαβών], în[tru] asemănarea oamenilor făcându-Se [ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος]” [Filip. 2, 7, BYZ]. Și pentru că S-a făcut om ca noi, fără de păcat, El a putut să ne vorbească din apropiere, nouă, celor care suntem copleșiți de slava Lui.

De aceea, adesea, stau în fața Sfintei Mese și cuget la marea Sa smerire continuă pentru noi. Și mă minunez continuu de nespusa Sa iubire de oameni și mă plec în fața Sa în smerenie. Căci El Se coboară pe Sfânta Masă și e cu noi în mod euharistic, deși noi suntem cu totul nevrednici și păcătoși în fața Lui. Și în loc să Îi mulțumim continuu și să fim recunoscători pentru faptul că El Se lasă văzut și ținut și mâncat continuu de către noi, pentru ca să fie cu noi totdeauna, noi ne facem că „nu Îl vedem” niciodată.

Însă vederea euharistică a lui Hristos și simțirea Lui în noi înșine prin împărtășirea cu El și trăirea noastră cu El și lângă El sunt la îndemâna noastră ca acum 2000 de ani, când El era printre noi în trup. Pentru că Hristos ne îngăduie continuu să ne apropiem de El pentru ca viață veșnică să avem.

Dar Sfântul Pavlos ne cere să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trupul nostru este templul Duhului Sfânt [I Cor. 6, 19]. Căci trupul și duhul nostru, adică sufletul nostru, sunt ale lui Dumnezeu și noi trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu în noi înșine [I Cor. 6, 20]. Și ca să-L slăvim pe El trebuie să trăim în slava Sa și în ascultare de poruncile Sale.

Pentru că slăvirea adevărată a lui Dumnezeu e atunci când Îi slujim Lui cu totul, trăind în sfințenie. Căci nu putem separa slujirea noastră de trăirea noastră interioară, fiindcă noi trebuie să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră.

De aceea, Sfântul Pavlos ne spune că suntem „bună-mireasmă a lui Dumnezeu” [εὐωδία τῷ Θεῷ] [II Cor. 2, 15, BYZ], dacă trăim în sfințenie. Și cine trăiește în sfințenie, acela nu precupețește cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbește despre el din curăția inimii sale, pentru că cuvântul propovăduit e de la Dumnezeu și trebuie propovăduit stând înaintea lui Dumnezeu [II Cor. 2, 17].

Toată viața sa, Sfântul Pavlos a urât orice falsificare a voii lui Dumnezeu. Orice interpretare rea a cuvintelor lui Dumnezeu. Și nu a nedreptățit pe cineva. De aceea și mărturisește despre sine: „n-am făcut rău nimănui [οὐδένα ἠδικήσαμεν], n-am stricat pe nimeni [οὐδένα ἐφθείραμεν], n-am luat vreun folos [necuvenit] de la nimeni [οὐδένα ἐπλεονεκτήσαμεν]” [II Cor. 7, 2, BYZ]. Și în durerile pe care le trăia, el era plin de mângâierea lui Dumnezeu și prea plin de bucurie în toate necazurile sale [II Cor. 7, 4].

De aceea, predica lui convingea, faptele lui erau una cu cuvintele sale, minunile sale adevereau că este locaș rațional al lui Dumnezeu și nu „un fanatic religios”. Pentru că fanaticul religios propovăduiește o credință personală, pe care Dumnezeu nu o  ștampilează cu harul Său. Dar în cazul propovăduitorului adevărat al lui Dumnezeu, el e plin de slava Lui, de curăția și de sfințenia Sa, pentru că e trimis de El cu o misiune sfântă.

Și amândoi Apostolii astăzi pomeniți au plecat de la Ierusalim ca să propovăduiască lumii și au fost martirizați amândoi la Roma[3]. Și cine poate să spună câte ore au propovăduit, cât au suferit pentru El, câte necazuri, griji și strâmtorări au răbdat pentru Biserica lui Dumnezeu? Însă ei, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, au creat cultul Bisericii, ei au creat ierarhia Bisericii, ei au extins Biserica într-o lume păgână, într-o lume care nu suporta sfințenia, după cum nu o suportă nici lumea noastră.

Așa că nu avem nicio scuză când ne prefacem că „nu avem timp” să Îi slujim lui Dumnezeu sau când invocăm faptul că suntem „prea săraci” și „neajutorați” ca să propovăduim Evanghelia mântuirii. Căci avem condiții uluitor de bune pentru propovăduire, avem multe unelte prețioase la îndemână și onlineul e cel mai prețios dintre toate. Pentru că putem propovădui cuvântul lui Dumnezeu la prețuri foarte mici, dar cu un impact global.

În România, cu 30 de lei pe lună la abonamentul pentru internet, poți sluji la nivel online întreaga Biserică și întreaga lume. Cine nu ne lasă să scriem, să predicăm, să explicăm cărțile Bisericii? Cine nu ne lasă să ne dăruim tuturor confraților noștri, stând acasă, în mijlocul liniștii noastre, de unde ne putem spune experiența și ne putem arăta valoarea morală și intelectuală? Așa că avem condiții uluitor de bune, providențiale pentru a ne nevoi, pentru a propovădui Evanghelia mântuirii și pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Iar dacă nu ne bucurăm de aceste condiții providențiale în mod creștinește, arătăm că nu ne pasă de Dumnezeu și de Biserica Lui. Că suntem indiferenți față de timpul, față de resursele și de așteptările lumii noastre, pentru că ne-am aruncat într-o lene înspăimântătoare.

Sfinții astăzi pomeniți nu au făcut așa! Ei s-au folosit de legile și de ambarcațiunile și de știința vremii lor pentru a zidi și extinde Biserica. Ei s-au comportat ca niște oameni minunați la vremea lor, energici, cu totul determinați, plini de râvnă pentru Biserică, plini de iubire pentru cei rătăciți, fiindcă le doreau tuturor binele. Doreau ca toți să se mântuiască. Ca toți să fie vii duhovnicește.

De aceea, pentru ei slujirea și propovăduirea, adică viața Bisericii, nu era „o meserie”, ci o trimitere sfântă, plină de conștiință, pentru a sluji la mântuirea lumii. Și mântuirea lumii pentru ei însemna Biserica, dar o Biserică vie, sfântă, cu oameni sfinți și nu o instituție preponderent umană. Căci astăzi, mulți dintre creștini și dintre necreștini cred că Biserica este doar „o instituție umană”, pentru că adesea se subliniază ierarhia Bisericii și cum episcopatul se manifestă autoritar în Biserică.

Însă, dacă membrii Bisericii astupă prezența lui Dumnezeu în Biserică, dacă Biserica e tot mai evidentă ca instituție umană și nu divino-umană, în care Hristos e capul ei, atunci noi punem sub obroc mântuirea lumii. Căci creionăm Biserica drept o instituție „ca celelalte instituții”, care se ocupă de impozite, taxe și afaceri, și ea nu mai este percepută ca o Cincizecime continuă, ca rugul cel nears al slavei lui Dumnezeu pe pământ, ca poartă a Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, ca să scăpăm de o perspectivă îngustă asupra Bisericii, de perspectiva juridică, trebuie să ne întoarcem mereu la fundamentele Bisericii, adică la Apostolii și Teologii ei. Și să vedem că Biserica Apostolilor și a Teologilor ei Sfinți însemna cea mai importantă realitate a lumii acesteia, pentru că era împreuna-viețuire a lui Dumnezeu cu oamenii. Căci Sfinții se lăsau călăuziți de Dumnezeu, ei așteptau voia Lui și cereau ajutorul Său ca să o împlinească. Însă, dacă cu toții vorbim despre Biserică și ne dăm cu părerea despre ce înseamnă una sau alta, dar noi nu suntem ca Sfinții Bisericii, oare putem înțelege eclesiologia în mod autentic? Ne mai interesează cu adevărat ce înseamnă Biserica sau ne preocupă doar o imagine neșifonată a Bisericii?

Căci pentru o eclesiologie autentic ortodoxă noi trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei. Dar apelul la trecut trebuie să întâlnească în noi prezența lui Dumnezeu, slava Lui, prin care noi putem înțelege și învăța din Tradiția Bisericii. Căci teologii trebuie să fie creativi duhovnicește și nu speculativi. Speculațiile, în teologie, se încadrează la părere de sine.  Însă teologia personală începe de la luminarea și de la vederea lui Dumnezeu. De la darurile lui Dumnezeu pentru noi. Teologia începe de la ce ne învață Dumnezeu în mod personal. Și la ceea ce ne învață Dumnezeu noi trebuie să adăugăm ceea ce ne învață Tradiția Bisericii. Iar ceea ce ne învață Dumnezeu nu intră niciodată în coliziune cu ceea ce ne învață Tradiția, pentru că pe Sfinți tot Dumnezeu i-a învățat teologia Sa.

Așadar, iubiții mei, iubirea pentru Dumnezeu se vede și în iubirea noastră pentru Sfinții Lui! Căci dacă ne arătăm indiferenți față de cei pe care Dumnezeu i-a învățat să își sfințească viața, ne arătăm indiferenți față de Dumnezeu, față de Cel care i-a sfințit pe ei. Și indiferența și nesimțirea față de Sfinții lui Dumnezeu arată că avem o credință bolnavă, una amestecată cu erezii de tot felul. Pentru că credința autentic ortodoxă e una care își asumă și iubește întreaga Tradiție și istorie a Bisericii.

De aceea, ca să ne curățim credința de bolile ei, trebuie să lepădăm de la noi faptele păcătoase și credințele deșarte, neconforme cu teologia și viața Bisericii. Să lepădăm băbismele, lucrurile preluate după ureche, superstițiile de tot râsul. Pentru că neștiința ticluiește multe „învățături” și „practici religioase” care nu au nimic de-a face cu Biserica, dar predica Bisericii trebuie să ironizeze și să deteste toate aceste contrafaceri.

Pentru că, dacă citim Scriptura și biblioteca Tradiției Bisericii, vedem la tot pasul că Teologii Bisericii au negat sistematic ereziile și faptele necreștine. Ei au negat ce era de negat, pentru ca să pună în evidență adevărul Bisericii în toată frumusețea lui.

De aceea, dacă vrem să îi cinstim pe Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, atunci să le urmăm râvna lor pentru credință și sfințenie! Pentru că ei doreau ca credința Bisericii să rămână curată, neamestecată cu erezii și învățături păgâne, iar, pe de altă parte, să trăiască în mod sfânt în Biserica lui Dumnezeu și în societate.

La mulți ani celor care își serbează azi ziua patronimică! Vă doresc multă sănătate și pace în tot ceea ce faceți! Canicula e multă, dar și lupta pentru mântuire e în desfășurare. De aceea, nu putem fi creștini decât în cuviința pe care ne-o cere Dumnezeu. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de luni, 26 iunie 2017, începând cu ora 9. 11. Afară sunt deja 26 de grade. Soare canicular. Și terminată la 13. 22, la 32 de grade. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: https://2.bp.blogspot.com/-06g9tufUJG4/V3z_c8R9qvI/AAAAAAAAHPo/_K6DnPBkmcIjGRNYRri17et_uxUI4XzbACLcB/s640/13466287_10201890190852101_9122231119665002024_n.jpg.

[2] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/28/predica-la-pomenirea-sfintilor-apostoli-petros-si-pavlos-29-iunie-2016/.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter și https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.