Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
În fine, revenind la discuția inițială asupra caracterului tripartit al spațiului eminescian[1], al treilea cosmos (specific mai degrabă postumelor) este de asemenea un univers terestru-paradisiac, dar în care transfigurarea ia proporții neobișnuite și unde are loc permutarea dimensiunilor (aș putea spune dilatarea, dacă nu ar fi o înșelare a ochiului) și metamorfoza alegorică a făpturilor, configurate în poeme ca Memento mori, Miradoniz ori – cu specificația că, din terestru, peisajul devine lunar – în Sărmanul Dionis
Mă gândesc, între altele, la transformarea insectelor în bijuterii sau la rare abstracțiuni – fluturii sunt „flori de aer” (Fata-n grădina de aur) sau „idei scăldate-n aur” (Memento mori) –, ori la arhitectura fantezistă a norilor[2]. Spre exemplu: „Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave –/ Rostre de jăratec ș-aur, vele lungi de curcubău”, în Memento mori.
Dacă vom face o analiză comparativă între Eminescu și primii poeți ai literaturii române, Dosoftei și Miron Costin, simetria liniilor vizuale, trasate într-un spațiu de convergență, poate să ne surprindă. În versurile lui Dosoftei există o natură cosmică și o natură domestică – așa cum se individualizează și în cele eminesciene –, între care există o întrepătrundere.
Prima dintre ele, natura cosmică, este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în Dosoftei „ctitorul poeziei lirice românești”[3] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic:
Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…
(Ps. 5. 7-8)
*
Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte…
(Ps. 8, 9-11)
*
De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.
(Ps. 73, 65-68)
*
Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.
Din tuneric feceș [făcuși] noapte…
(Ps. 103, 83-87)
*
De unde soare dă rază
Pănă-n scapăt ce s-așază…
(Ps. 112, 7-8)
*
Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/
Soarelui i-au dat s-aibă
Să facă z[i]ua albă,
Să sloboaze lucoare,
Prin milă stătătoare.
Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună…
(Ps. 135, 25-34)
*
Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.
Că-ntunerecul s-albește
De Tine, când Te zărește,
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua slobozând rază.
Că-ntunerec și lumină
Îț[i] este, Doamne, pre mână.
(Ps. 138, 33-42)
*
Cela ce-au pus stelelor măsură /…/
Mare este Domnul…
(Ps. 146, 13-15)
*
Cela ce-Ș dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna,
Ca cenușea cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.
Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul?
(Ps. 147, 13-20)
*
Lăudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/
Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul [rânduiala, ordinea].
(Ps. 148, 7-16)
*
Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,
A tot ceri lucă s-a rumpe, și acea de aur lună.
(Prorocia sibilei Eritreia)[4]
Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[5], ca și aceleia că Psaltirea în versuri constituia „o carte de căpătâi [pentru Eminescu] în care găsea germenii cei mai activi ai poeziei românești pentru multă vreme. Rime rare, ritmuri și imagini din Psaltirea lui Dosoftei aveau să treacă în propriile sale versuri”[6].
Relația dintre om și natură (pe care atâta s-a bătut monedă falsificată în didacticismul comunist), a prințului eminescian cu pădurea protectoare, poate avea întemeieri (expresive și vizionare) în poezia psalmilor, mai degrabă decât în baladele folclorice (respingem ideea că Dosoftei ar fi urmărit modele folclorice[7], exceptând nivelul prozodic, fapt remarcat și de alți cercetători[8]):
Ferice de omul /…/ [care] va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
(Ps. 1, 1, 9-12)
De aici[9] ar fi putut supraviețui expresia om verde sau român verde. Scăparea este „la munte cu pădure deasă” (Ps. 10, 5), „C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă/ La păduri dese unde nu-i teamă” (Ps. 54, 17-18), iar casa/ Biserica lui Dumnezeu e „în măgura cea deasă” (Ps. 14, 3-4).
Ne amintim că pădurea a fost desemnată ca topos central al imaginarului cosmic eminescian, observându-se simbolistica alegorică ce o configurează ca spațiu edenic și ocrotitor. În acest punct, relația cu Dosoftei[10] și cu viziunea literaturii vechi credem că este mult mai profundă decât s-a bănuit.
Simbolismul heraldic înscris în stema Moldovei și cel al codrului eminescian sunt identice – herbul lui Dosoftei și herbul lui Eminescu:
Stau împregiur [de] dânsă trei planite-n hoarbă,
Soarele și Luna, și Venus [Luceafărul], podoabă.
(Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei)
*
Lună, Soare și Luceferi
El [codrul] le poartă-n a lui herb.
(Povestea codrului)
În afară de aceasta, Eminescu include în corola de atribute eterne ale codrului o expresivitate de factură psalmic-dosofteiană (inclusiv ritmul poeziilor e același), doar că puțin metonimizată (o natură altfel circumscrisă în simboluri):
Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zâmbri-am cirezi multe,
Păsări încă am cu cârduri,
De să țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-M[i] sunt slugile sătule.
Și când Mi-a trebui pâine
N-oi veni să cei la tine,
Că-M[i] este lumea pre mână
Cu de tot cu de ce-i plină.
(Ps. 49, 45-56)
*
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor…
(Revedere)
Codrul, ca orizont paradisiac, precizat nu temporal-descriptiv ci într-o heraldică alegorică (ca stemă, blazon al Edenului/ Raiului, al patriei originare) recuperează virtuțile omnipotenței creatoare divine, pentru o panoramă simbolică oferită contemplației și reflecției umane. În interiorul acestui spațiu, perechea de îndrăgostiți poate să reitereze cuplul primordial, așa cum deja critica literară a sesizat, devenind un loc comun didactic.
Natura sălbatică și cea domestică poartă, așa cum s-a apreciat în mai multe rânduri, o amprentă oarecum autohtonizantă (ferindu-ne însă de exagerări) la Dosoftei – preferat fiind tot anotimpul văratec[11]. Fauna aceasta bogată este reprezentată paradigmatic și la Eminescu, pentru care natura reprezintă prima motivație a romantismului său, înaintea iubirii: poezia La Bucovina vorbește despre natură ca sursă principală a romantismului. Ulterior, în Singurătate, cea care face să se nască versul este melancolia datorată absenței femeii iubite.
Așadar, într-o expresivitate sublimată, lapidar-simbolică:
Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.
Lună, Soare și Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb.
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și izvoare spun povești.
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe potici,
Vezi bejenii de albine,
Armii grele de furnici… /…/
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curții mândre neamuri:
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte [etc.].
(Povestea codrului)
În Mușatin și codrul (poem-sinteză al poeziei naturii, în opinia lui Tudor Vianu), pădurea îi propune lui Ștefan cel Mare să fie împăratul său („Zice codrul liniștit:/ «M-am pus de am înfrunzit/ Pentru că tu m-ai dorit»./ Iară valurile sună/ Mișcătoarele se adună,/ Printre mrejele de frunze/ Cearcă soare să pătrunză /…/ Codrul i se închina/ Și din ramuri clătina:/…/ «Hai Mușat să ne-nțelegem/ Și-mpărat să ni te-alegem,/ Împărat izvoarelor/ Și al căprioarelor»…), în timp ce alte secvențe poetico-dramatice (din Gruie-Sânger etc.) îl propun pe Hristos ca domn al Moldovei. Am amintit de aceasta pentru că la Dosoftei apare de multe ori ilustrată ipostaza de împărat a lui Mesia[12], al cetății Sionului (Ierusalimului celui etern).
[1] S-a vorbit și despre „ideea timpului tripartit: «Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră» (Fragmentarium)”, cf. E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 39.
[2] Astfel de fantaste construcții aeriene și celeste identifică Gaston Bachelard la Shelley: „Shelley locuiește în infinitul cerului, într-un palat construit din bucăți de zi intensă și senină, acoperit cu plăci de lumină de lună. Când vom studia unirea imaginară dintre ceea ce luminează și ceea ce înalță, când vom arăta că aceeași „operație a spiritului uman” ne duce spre lumină și spre înălțime, vom reveni asupra acestei voințe de construcție diafană, asupra acestei solidificări opaline a tot ceea ce iubim cu pasiune în eterul trecător. […]
Viața aeriană este viața reală: dimpotrivă, viața terestră este o viață imaginară, o viață trecătoare și îndepărtată. Pădurile și stâncile sunt obiecte indecise, trecătoare și plate. Adevărata patrie a vieții este cerul albastru, „hrana” lumii e alcătuită din suflarea vântului și din miresme”, cf. Gaston Bachelard, Aerul și visele, op. cit., p. 43-44, 46-47.
[3] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.
Consemnăm și opinia: „A spune că până la 1800 cultura română n-a cunoscut pagini de literatură propriu-zisă, dacă nu e o eroare comisă din inocență, atunci e un act de certă rea voință pusă sub protecția negației ce scutește comod de efortul și răbdarea necesare lecturii textelor de o mai mare vechime”, cf. Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2004, p. 24.
[4] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373.
[5] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).
[6] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 159.
M. Dinu observă, în ceea ce privește rimele rare, „apropierea și sub acest aspect, dintre Dosoftei și Eminescu, un alt explorator consecvent al lexicului românesc, aflat în permanentă căutare de nestemate ritmice. Ambii ilustrează tipul de creator pe care dificultățile îl stimulează și care știe să tragă foloase estetice din încorsetările impuse de convențiile unei poetici normative”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia și poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, București, 2007, p. 15.
[7] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.
[8] „Dacă există cu adevărat un poet român indiferent la modelul folcloric, acesta e tocmai Dosoftei”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi…, op. cit., p. 19.
[9] Coroborând și cu Lc. 23, 31, în care Hristos, dus să fie răstignit, Se numește pe Sine lemn verde (fiind simbolizat astfel și de pomul vieții din Geneză, conform comentariilor patristice): „Căci dacă fac aceasta cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”. De altfel Sfântul Augustin (și alți Părinți) interpretează psalmul 1 ca mesianic/ hristologic.
[10] A se vedea și cartea mea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.
[11] „Tu i-ai dat pământului frâmsețe,/ De l-întoarce vara-n tinerețe./ Primăvara-i de Tine făcută,/ Să plodească roua roadă multă” (Ps. 73, 69-72); „Tu trimiț ape prin tăuri,/ De cură printre munț răuri,/ De să toate heri adapă/ Și le prisosește apă./ Și colunii când li-i sete/ Tu-i adăpi fără scumpete.// Tu strângi păsările-n hoarbă/ La părău ce vin să soarbă,/ De prin pietri, de prin gauri/ Slobod cântece și glasuri./ Tu sloboz roauă pre munte/ Dintr-a Tale cămări multe /…/ Tu dai fânului să crească/ Dobitoacelor să pască,/ Și crești pajiștea cea moale,/ De scoate grâul din foale,/ De-ș culeg oamenii hrană/ Să le hie și pre iarnă./…/ Copacilor de pre câmpuri/ Tu le dai sațâu pre timpuri,/ Și chedrilor din Livanul/ Ce-i răsădești pre tot anul./ Acoló vrabii ș-or face/ Cuiburi, di-or ședea cu pace,/ Că le este rodionul/ Povață, pus de la Domnul.// Cerbilor le-ai dat să salte/ Pre munțâi cu dealuri nalte,/ Și iepurilor scăpare/ Le-ai dat s-aibă sub stânci tare./…/ Lupii urlă și scâncează,/ Când spre vânat să gătează. /…/ Și marea, câtu-i de lată,/ Și largă, și desfătată,/ Într-însă să țin heri multe,/ Jigănii mari și mănunte./ Preste luciu de genune/ Trec corabii cu minune./ Acoló le vine toană/ De fac chiții gioc și goană” (Ps. 103, 39-112).
[12] Alt împărat n-avea, Doamne, fără Tine,
Tu purtai războiul oștii, cum să vine.
(Ps. 43, 15-16)
*
Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm voi duce.
Limba îm voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare /…/
Cu cât ești de ghizdav [frumos, minunat] tinde și stejește
Cu a Ta putere și împărățește,
Pentru adevară și pentru blândețe etc.
(Ps. 44, 1-13)
*
Cântați pre-mpăratul,
Că nu-i ca dâns altul…
(Ps. 46, 33-34)
*
Doamne, dă-Ț giudețul la-mpăratul,
Dă-Ț și dereptatea și tot sfatul /…/
Pacea-n lume ca munțâi să crească,
Dereptatea dealuri să-ș ivască.
Să-ș facă mișeilor [sărmanilor] giudețe,
Asupriții să-i ia cu blândețe,
Pre clevetnic și pârâș să plece,
Și puterea strâmbilor să sece.
Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul.
Și să-ntreacă preste rod de rudă,
Că s-a pogorî fără de trudă
În fățare ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.
’N zâle-I dreptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,
Pănă când să va rădica luna,
Ca să-mpărățească totdeauna,
De la mare și pănă la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.
(Ps. 71, 1-24)