suntem într-un tunel
și trebuie să ieșim la lumină
lumina e în față
lumina e înainte
înapoi nu e decât tăcere
suntem cu Dumnezeu
trecem prin păduri dese
dar trecem cu Dumnezeu
trecem peste ape mari și rele
prin valuri înalte
peste piscuri aspre
dar lumina ne plouă torențial
ne umple plămânii
cu speranță
înotăm prin apă de lumină
ne scăldăm în viață
mergem înainte
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Codrul, imaginat paradisiac și imperial la Eminescu, care anterior a fost cetate, nu este deloc străin de viziunea exprimată în Psaltirea versificată a lui Dosoftei („svânta cetate din măgura svântă”):
Domnul este mare,
Lăudat și tare.
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste
De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă [sminteală/ clătinare].
Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemiată,
De Domnul gătată;
În țară-I vestită
Câtu-i de tocmită.
Muntele Sionul
Ce ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.
Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,
Cu curț desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește. /…/
Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,
Că Dumnezău toate
Câte va, le poate.
(Ps. 47, 1-26, 45-50)
Moldova apare și ea, în versurile dosofteiene, ca un spațiu patriarhal (ne referim la belșugul lui Iov sau al patriarhului Avraam) sau edenic (fapt repercutat și la Miron Costin, în Poema polonă): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).
Aceste trăsături aurorale și paradisiace din poezia și literatura veche sunt perpetuate în lirica eminesciană, în cadrul natural format din codrii eminescieni nepătrunși, întunecoși, care-i păreau lui Călinescu o junglă sălbatică și lui Gană o grotă vegetală.
Belșugul de fericire aduce la un loc, în poezia lui Eminescu, naturalul sălbatic și serenitatea domestică, cea mai bună ilustrare oferind-o, probabil, Sara pe deal, dar și, într-o măsură mai diminuată, Floare albastră.
Dacă Moldova medievală, în viziunea eminesciană, ar fi o junglă sălbatică de codri nepătrunși, unde, cum zicea tot Călinescu, până și oaia este sălbatică, în schimb, codrul zânei Dochia din Memento mori, care mai înainte fusese cetate („Codrul – înaintea vrajei – o cetate fu frumoasă./ A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,/ A ei bolți streșini de frunze arcuite-ntunecat”), este de o ingenuitate blândă, unde până și căprioarele sunt domestice:
Sara sună glas de bucium[1] și cerboaice albe-n turme
Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân’ din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol donița albă – stemă-n părul aurit.
Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ținând donițe pe umeri, gingașe, nalt-mlădiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâne își oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, și în doniți sunătoare
Laptele-n cadență curge, codru-mplând c-un murmur lin. /…/
Și din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt pădurile antice, ele-ngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munții mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.
Ideal este peisajul în care frumusețea naturală ingenuă, nealterată, originară, edenică, atempoarală este completată de blândețea și dulceața domestică. Este o frumusețe sălbatică în absența sălbăticiei, de aceea, cum remarca și Tudor Vianu, nici nu trezește pasiuni insurgente, asprimea nihilistă a ideologiilor revocatoare de lumi.
Acest fel de spectacol natural provoacă o melancolie senină, nu este generatoare de prăpăstii interioare pe care contemplația unui peisaj romantic corespondent, în literatura europeană, le generează de obicei. Deosebit de semnificativ pentru noi este faptul că Tudor Vianu și Ion Negoițescu au deviat de la sensul general al interpretării lor când au ajuns în acest punct[2].
Impenetrabilii codri, purtători de adâncimi insondabile, sunt o imagine în adâncime a Paradisului, ei care concentrează/ recapitulează/ convoacă tot cosmosul în oglinzile izvoarelor, care susțin acel dialog cosmic („Cu frunzișul fremătos/ Povestești așa frumos” (Mușatin și codrul)) înregistrat de urechea umană (poetică, nu în sensul de fatezistă, ci dimpotrivă, rațional-sensibilă) în foșnet, susur și clipiri de ochi stelare.
[1] A se compara cu versul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale” (Sara pe deal).
[2] A se vedea notele 94 și 187 din lucrarea de față.
