Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Inserată în ideea comunicării cosmice este și cea a animării cadrului natural: „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă” (Călin (file din poveste)), „Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara” (Scrisoarea IV). Ritmul acesta pulsatil universal nu înseamnă neapărat animism/ panteism (cum crede G. Gană, pe urmele unui curent exegetic care propagă această teorie[1] – consecințele unei astfel de perspective ar fi mult mai ample și mai profunde, și de asemenea evidente, dacă ar fi fost cu adevărat însușită de poet), ci poate fi explicat și prin dorința de reproducere a caracterului rațional/ dialogic nesecționat al lumii, a aspectului neintrovertit al (dia)logosului cosmic: pădurea vorbește clătinând din bolți („Astfel zise lin pădurea/ Bolți asupra-mi clătinând” (O, rămâi)), „ale păsărilor neamuri /…/ vorbesc cu-atât de multe/ Înțelesuri” (Freamăt de codru) etc.

Chiar peisajul celest se domesticește, înaltul abrupt al cerului se rotește în jurul semnificației de domă cosmică, de casă (vatră cosmică)/ cetate (castel)/ templu universal:

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri și castelul singuratic.

(Călin (file din poveste))

*

Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz. /…/

Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește,
Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

(Scrisoarea IV)

*

În lac se oglindă castelul. /…/
Păreau uriași ce în cuib de balaur
Păzea o măreață comoară de aur,
Căci luna, ce roșă prin ele răsare,
Comoară aprinsă în noapte se pare. /…/

Și luna se-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră…

(Diamantul Nordului)

*

Cum norii strigă jalnic și marea sparge piatră
Și tunete bătrâne pe-a cerurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane…

(Mureșanu)

*

Norii sunt o spuză-n ceruri și prin ei topite stele.

(Memento mori)

*

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă /…/
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

*

Dar un nor pe ceruri negru se înalță și se-ncheagă,
Se formează, -ncremenește și devine-o domă-ntreagă,
Plin de umbra de columne ce-l înconjură-mprejur;
Prin columnele-i mărețe trece câte-o rază mată,
A lui cùpolă boltită e cu-argint înconjurată,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.

Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase,-ncete /…/
Ale domei scări negrite se-nsenin – ca neaua sara – ;
Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Și-și aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.

Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Și rămân întunecate nalte-a cerurilor bolți;
Doma strălucește-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceruri a stâncimei negri colți.

(Memento mori)

Luna ca o vatră (vatra cerului și vatra satului, din Sara pe deal, se află pe același ax/ osie[2], măsurat (cruciform) de salcâm – bălsămitor prin florile sale – și de cumpăna de la fântână, a cărei sugestie axiologică e dublată de cea a izvodirii creației ca o cumpănire între pământ și cer) sau ca tezaur (alături, semnificativ, de imaginea castelului/ cetății) ori ca o regină care intră însoțită de stele (în Ondina și Ecò, luna este „regina albelor nopții regine”) în templul cerului ca să se roage, reprezintă tot atâtea imagini care produc o reverberare a simbolismului arhaic (și) creștin, cu reprezentarea centrului lumii, evidențiat de Mircea Eliade.

I se poate asocia și paralelismul catapeteasmă/ iconostas cu icoanele sfinților – cer cu icoanele stelelor din concepția creștin-răsăriteană. De asemenea, confuzia, pe teren simbolic-alegoric, între stele și sfinți sau îngeri (care apare foarte des în opera eminesciană, în felurite contexte) se explică tot prin apelul la hermeneutica medievală.

Antim Ivireanul, spre exemplu, ne poate lămuri că „Îngerii sunt stele […] Că așa zice în cartea lui Iov în 25 de capete: Stelele sunt necurate înaintea Lui, dară cu cât mai vârtos omul…”[3]. Iar Sfinții „sunt pre lângă Hristos ca niște stele, carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptății”[4].

Dar și într-o altă carte, pe care Eminescu a deținut-o în manuscris, Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, se vede această corespondență:

„Deci unora [dintre Sfinți] le era fața de luciia luminat, ca stealele, altora mai mici, cum zice apostolul: stealele cu razele să slăvesc[5]. Iar unora le era fața ca luna pre întunearecul nopției, altora ca lumina de z[i]uo, altora ca și un fier ars, scântei lăsa, altora ca soarele, altora ca zăpada, altora ca și o lână albă, altora albă și rumenă ca și florile, fieșcare după fealul lor, ca fulgerul”[6].


[1] Exemplele Elenei Tacciu (Romantismul românesc…, vol. II, op. cit.), din Eminescu și din poezia romantică europeană, spre a ilustra un „animism cosmobiologic” (p. 18) sau o „retorică antropocosmică” (p. 19) a poeților romantici nu mă conving, pentru că ele se pot interpreta și fără a face recurs la o viziune panteistă/ animistă asupra universului, și anume prin a lua în considerare resimbolizarea cosmosului ca patrie originară a ființei umane, redescoperirea corespondențelor tainice dintre rațiunea umană și rațiunile cosmice, și a comunicării/ comuniunii dintre om și ambientul său natural. Altfel spus: reproducerea unei situații primordiale, pe care romanticii o aveau în scop.

Elena Tacciu face o paralelă (binevenită, de altfel) și cu poezia folclorică românească (p. 20-22), dar cu atât mai mult nu ni se pare că aceasta ilustrează o „poetică animistă” (p. 21). Nu exclud faptul de a putea exista poeți sau secvențe poetice romantice (dar nu în literatura română) care să se preteze acestei interpretări. Personal nu ader însă la ea în cazul exegezei eminesciene.

Reproduc însă și remarcile Ricardei Huch: „Filosofia naturii – romantică – poate fi greșit interpretată ca panteistă. […] Ei [romanticii] voiau să știe tot atât de puțin de un Dumnezeu inconștient ca și de unul în devenire și din această pricină s-au îndreptat împotriva lui Hegel, provenit din sânul romantismului, care concepea istoria naturii și istoria lumii ca o dezvoltare a lui Dumnezeu. […]

Ideea propriu-zis romantică despre Dumnezeu este următoarea: Dumnezeu nu este identic cu lumea. El este punctul central al lumii și totodată cel care o cuprinde și o poartă. Dumnezeu este în tot dar nu tot este Dumnezeu. […] Relația noastră cu Dumnezeu este cel mai bine formulată de versetul biblic: în Dumnezeu trăim, în El ne mișcăm și existăm [Fapt. Ap. 17, 28: «Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem»]”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 357.

[2] Pentru Dimitrie Cantemir, cerul avea un axon:

„Astronomii, adecă a stélelor cunoscători […] întru toate câte întru a ceriului trup stéle să poartă, doaă numai neclătitoare și nemutătoare a fi arată, carile una în partea ceriului diasupra, iară alta în partea ceriului dedesupt a să afla povestesc: una polus arcticus, iară alta polus antarcticus le număsc, prin carele a ceriului trup și rătundzală să învârtéște. […] Că precum 2 roate într-o osie să liagă, așé acéle printr-o o mintească [mentală] osie (carea axon să chiamă) una cu alta să, prin atâta de meidian despărțire, întrulocadză”, cf. Divanul, ed. cit., p. 9.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 10.

[5] I Cor. 15, 41: „Alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire”.

[6] Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, op. cit., p. 187.

Did you like this? Share it: