Lună: iulie 2017

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1), 91-93

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice

(vol. 1)

*

91. De unde era Goliat și ce înălțime avea?

Goliat [Γολιαθ] era din Ghet [Γεθ] și avea o înălțime de 4 coți și-o palmă [τεσσάρων πήχεων καὶ σπιθαμῆς], cf. I Sam. 17, 4, LXX.

Cotul e unitatea de măsură de 46, 2 cm, cf. Gingrich Greek Lexicon, iar palma e măsura de 23 de cm, cf. BDAG Greek Lexicon. De unde rezultă că Goliat avea 46,2 x 4 + 23 cm, adică 207, 8 cm, care înseamnă 2, 078 metri.

92. Cum se numea soția lui Ahaab? (106)

Soția împăratului Ahaab [Αχααβ] se numea Iezabel [Ἰεζάβελ], cf. I Împ. 19, 1, LXX.

93. De către cine și unde a fost botezat Sfântul Apostol Pavlos? (106)

Sfântul Apostol Pavlos a fost botezat de Sfântul Ananias [Ἁνανίας] în cetatea Damascos, cf. F. Ap. 9, 17-19, BYZ. Pentru că el era Episcopul Damascosului, era unul din cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului și e pomenit pe 1 octombrie[1].

[1] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Anania.

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1), 88-90

2 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice

(vol. 1)

*

88. Când se termină perioada patristică în Biserică?

Niciodată nu se va termina! Pentru că în fiecare secol avem și vom avea, cu harul lui Dumnezeu, Sfinți Părinți ai Bisericii, iar ei sunt veșnic vii în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă limităm temporal perioada patristică, atunci înseamnă că îi negăm pe Sfinții care au trăit și trăiesc în afara ei. Pentru că Sfinții se nasc continuu în Biserică, în relație vie cu Dumnezeu. De aceea nu există o perioadă patristică limitată, pentru că toată istoria Bisericii este istoria Sfinților lui Dumnezeu.

89. Ce înseamnă sintagma „mântuirea neamului”?

Ea exprimă dorința și rugăciunea noastră profundă înaintea lui Dumnezeu ca tot neamul nostru să se mântuiască. Asta cu referire la neamul românesc, dar și la toate neamurile lumii care au intrat în Biserică, pentru că ea nu este o sintagmă exclusivistă.

Pentru că atunci când punem cuvântul mântuire lângă un neam sau lângă neamuri ne referim la neamurile care au intrat în Biserică prin Botez. La neamurile ortodoxe. La acele neamuri despre care Domnul le poruncește Sfinților Săi Apostoli: „Mergând, învățați toate neamurile [Πορευθέντες μαθητεύσατε πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [βαπτίζοντες αὐτοὺς εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]!” [Mt. 28, 19, BYZ].

Și când noi ne rugăm pentru mântuirea neamului nostru sau pentru mântuirea tuturor neamurilor ortodoxe, noi ne rugăm pentru mântuirea tuturor creștinilor ortodocși, dar Îi cerem lui Dumnezeu în același timp, ca cei care nu sunt ortodocși, să se convertească și să vină la dreapta credință a Bisericii una a lui Hristos, pentru ca toți românii să fie ortodocși, adică membri ai Bisericii Lui.

Când sintagma de față a fost auxiliată Catedralei Naționale, aflată acum în construcție, și a apărut titulatura Catedrala mântuirii neamului, s-a avut în vedere exprimarea faptului că această Catedrală este expresia unității noastre religioase și naționale. Că ea reprezintă conștientizarea permanentă a dimensiunii apostolice a Bisericii Ortodoxe Române, aceea de a evangheliza și sfinți continuu poporul român, care este ortodox de două milenii.

Nicidecum nu s-a avut în vedere să se spună, că doar aici, în această Catedrală, „se mântuiește” neamul nostru. Pentru că în orice Biserică ortodoxă românească noi ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru că toți trebuie să intre în Biserică.

Dar când subliniem faptul că această Catedrală este a mântuirii neamului nostru, spunem de fapt că Biserica Ortodoxă Română face parte din Biserica lui Hristos, în care se poate mântui orice om, dar și că neamul românesc e unitar și își păstrează unitatea lui mai întâi de toate prin credința lui ortodoxă. Iar mântuirea, deși este personală și profund ascetică și mistică și liturgică, se trăiește în comuniunea Bisericii și nu în mod izolat. De aceea, dacă nu vrem ca toți să se mântuiască, nu vrem să ne mântuim nici noi. Iar dacă nu ne rugăm pentru mântuirea tuturor fraților noștri în Hristos, adică pentru mântuirea tuturor membrilor Bisericii, înseamnă că nu trăim în ambianța de rugăciune și de iubire sfântă a Bisericii.

90. De ce Biserica nu acceptă avortul?

Pentru că fătul este o persoană umană vie din prima clipă a zămislirii sale. Și oricând atentăm la viața lui intrauterină, noi săvârșim o crimă.

Completări la comentariul poeziei lui Bacovia [actualizat]

2 comments

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3 (Poezia secolului XX), Teologie pentru azi, București, 2017.

*

Comentariul meu, la care m-am referit în titlu, se află aici…

În poemele[1] lui George Bacovia predomină frica de elementaritate și de sărăcia spirituală.

Pare că lumea nu a evoluat deloc și că civilizația modernă exhibă mai mult o atracție spre barbarie sau spre cruzime stupidă, decât un sens de evoluție superior.

Între cavernele primitivilor, din „lunga teorie” (Nervi de primăvară) care susține că omul a evoluat, și orașul contemporan în care „flașneta plângea cavernos” (Panoramă), poetul nu vede o mare diferență.

Ploaia amenință să înece lumea ca pe vremea locuințelor lacustre (Lacustră).

Oroarea de ploaie și de umezeală e oroarea de igrasia zidurilor vechi, care stau să se dărâme măcinate de timp și de sărăcie. (Mulți dintre poeții simboliști români au murit de ftizie/ tuberculoză.)

Apar în poeziile lui aluzii la epoci antice sau medievale, la epoci primitive ori la vremuri ancestrale. Însă Bacovia le menționează numai pentru a le egaliza: toate sunt caracterizate de același primitivism și barbarie umană, inclusiv epoca modernă.

Încât timpul pare mai degrabă „un gol istoric” (Lacustră), un loc în care nu s-a întâmplat nimic, nicio evoluție esențială a conștiinței: „Pe-aceleași vremuri mă găsesc…”, epoca modernă și cea a locuințelor lacustre fiind nediferențiabile.

Mecanizarea modernă i se pare un teatru de fantome medieval (Panoramă) – ceea ce mă face să mă gândesc la oroarea lui Eminescu față de repetiția mecanică a istoriei și a patimilor omenești, pe care o moștenește Bacovia.

Lumea modernă „cochetă” e la fel de „violetă” (a se citi: violentă) ca și voievozii cu plete, în poemul Amurg violet. Iar „gorniștii” de la „cazarmă” sună „metalic” din goarne „ca-n vremi de demult…un bucium de-alarmă” (Toamnă).

Cochetăria modernilor oferă numai aparența unei lumi pașnice, care a depășit faza războaielor medievale, când, în realitate, atrocitatea crimelor morale e ubicuă  în epoca noastră „civilizată”.

Confuzia aceasta permanentă între prezent și trecut e o dovadă că istoria se repetă, cu dramele, războaiele și morțile ei. Cu tot nonsensul patimilor care le stârnesc.

Violetul indică învinețirea acestei lumi, starea ei crepusculară, cadaverică, necrozarea pe care narcoza provocată de parfumuri nu o mai poate masca sau împiedica (precum la Bolintineanu sau Eminescu).

„Și-nvinețit de gânduri /…/ Omul începuse să vorbească singur…” (Altfel): din cauza singurătății lucii în mijlocul pustiului urban („Nimic. Pustiul tot mai larg părea…”), în care nu are cui să-și spună gândurile.

Nebunii și tinerele sărmane, oamenii bolnavi și săraci sunt tratați cu aceeași indiferență și barbarie și în societatea contemporană, ca și în vremurile primitive.

Omul modern e un „barbar” cu pretenții de om civilizat (Seară tristă). Burghezul e un „preistoric animal/ În rațiunea aurită” (în poemul Serenada muncitorului, din vol. Scântei galbene, dar care a fost redactat în 1906).

Orașul cu felinare „fără zare” (Sonet) nu este, de altfel, decât imaginea unei „cetăți blestemate” antice (Panoramă).

Lumea pe care o blamează Bacovia nu are apetență pentru transcendență, pentru depășirea unor limite concrete care îi reduc universul extrem de mult. Căci modernizarea/ civilizarea nu sustrage lumea de la a-și ispăși păcatele.

Umanitatea, însă, își perpetuează viciile, răutatea și nepăsarea, iar lumea e înveninată de același blestem vechi. Căci răul își are sorgintea undeva, în vechime. Chiar dacă nu se spune nicăieri explicit în poezie, răul, motivul decăderii de neoprit a oamenilor, s-a petrecut prin căderea primilor oameni din Rai.

Lumea se destructurează, se descompune, pentru că e pătrunsă de morbul păcatului și al viciului. Ploaia, ninsoarea, canicula, vântul etc. sunt agenți ai destructurării ei organice, pentru că Dumnezeu înarmează natura împotriva păcatelor omului, după cum se spune în Sfânta Scriptură.

Civilizația e doar o altă față a unei lumi vechi, bolnave și corupte, infectate până la microparticule. Și întreg universul cosmic suferă din cauza contagierii de păcatul și de suferința umană: „Ca lacrimi mari de sânge/ Curg frunze de pe ramuri, –/ Și-nsângerat, amurgul/ Pătrunde-ncet prin geamuri. // Pe dealurile-albastre,/ De sânge urcă luna,/ De sânge pare lacul,/ Mai roș ca-ntotdeauna” (Amurg).

Recunoaștem, desigur, luna și lacul eminesciene, dar și lacrimile de sânge din Miorița. Însă nu mai e universul pastoral al baladelor, nici cosmosul romantic, ci lumea modernă a amurgului nitzschean, a „asfințitului de Zeitate” (Memento mori), cum profețea Eminescu, înaintea lui Nietzsche.

„Și-nsângerat, amurgul/ Pătrunde-ncet prin geamuri”: se infiltrează, ca sânge infectat, în mediul domestic, într-un mod coșmaresc, nemaiputând fi oprit.

Acest amurg al lumii este „bolnav” (foarte multe poeme bacoviene au în titlu cuvântul amurg, indicând sentimente crepusculare profunde), este „bolnavul amurg”, însângerat, pentru că e iconoclast și deicid. Și tot cosmosul sângerează pentru necredința și agonia umană.

Virusul uman a contaminat întreg universul: „La geam tușește-o fată/ În bolnavul amurg;/ Și s-a făcut batista/ Ca frunzele ce curg” (Amurg); „Acum, stă parcul devastat, fatal,/ Mâncat de cancer și ftizie,/ Pătat de roșu carne-vie –/ Acum, se-nșiră scene de spital. /…/ Acum, cad foi de sânge-n parcul gol /…/ Acum, se-nșiră scene de viol”… (În parc).

Civilizația modernă e doar o altă față a unei lumi străvechi și repetitive/ stereotipe. Răul e tautologic, se întinde ca o epidemie în timp și spațiu, la nivel planetar și cosmic.

Din această perspectivă, opera lui Bacovia reprezintă cel mai exacerbat vanitas vanitatum din literatura română – un refren tradițional, de origine biblică, ce a îmbrăcat nenumărate forme în literatura noastră veche, apoi în cea de tranziție până la Eminescu, la Eminescu însuși și mai departe.

Și după cum nu există diferență între trecutul „primitiv” și prezentul „civilizat”, tot la fel nu este nici între sat și oraș.

Lumea rurală nu mai e cea din poemele care o prezentau într-o lumină blândă. În poemul Pastel, ea e un „ocol” în care răsună „răgete lungi” ale durerii, iar pe câmp se moare „domol”. În Nervi de primăvară, „Apar din nou țăranii pe hăul din câmpie”…

Iar orașul/ cetatea nu este sediul civilizației, ci e locul unde se desfășoară scene sinistre, în care domină instinctul feroce (s-a spus că ar fi vorba de târgul de provincie, în care poetul constată înapoierea oamenilor și mizeria sărăciei, însă, pentru mine, aceasta nu este o explicație satisfăcătoare).

Poemul Tablou de iarnă, în care ninge peste abator și corbii se plimbă prin sânge până apar „lupii licărind” demonstrează oroarea de instinctualitate a poetului, repulsia lui față de cruzimea animalică, de prostia ucigașă.

Felul în care sunt tratați cei neputincioși și sensibili pe lumea aceasta nu e decât o dovadă a manifestărilor instinctuale, primitive, inumane ale unei majorități indiferente. Bacovia își exprimă spaima de a constata involuția umanității. Sau decadența ei neoprită de timp sau de păruta civilizare.

Nimic nu se schimbă pe lume. Totul e deșertăciune (mai târziu, câteva poeme se vor intitula, semnificativ: Sic transit, Nihil novi, Vanitas), inclusiv să speri. Și aici se poate lua în considerare, pe lângă contextul cultural și social contemporan, și influența  masivă a unor cărți din canonul biblic, precum Iov sau Ecclesiastul. Soția sa își amintea, la un moment dat:

„Citisem împreună Plângerile lui Ieremia. Ne-am dus cu amintirea în vremurile declinului babilonic. Am străbătut veacuri de istorie sfântă, în interpretări atât de originale și te-am surprins lăcrimând”…[2].

Omenirea și-a construit, prin corupția morală și spirituală tot mai severă, un „sicriu” imens, o lume ca un „decor de doliu, funerar” (Decor). Universul ei este un „vast cavou” (Amurg), „Întreg pământul pare un mormânt” (Note de toamnă), „Cei vii se mișcă și ei descompuși” (Cuptor). Încât „Cu cei din morminte/ Un gând mă deprinde…” (Moină) și „Chemări de dispariție mă sorb” (Amurg de iarnă) – verbul „sorb” este al lui Eminescu, din pasajul în care Luceafărul simte „O sete care-l soarbe…asemene/ Uitării celei oarbe”.

„Imensitate, veșnicie, /…/ Învață-mă filosofie. /…/ Imensitate, veșnicie,/ Pe când eu tremur în delir,/ Cu ce supremă ironie/ Arăți în fund un cimitir” (Pulvis): moartea ne învață adevărata filosofie, spunea Sfântul Vasilios cel Mare. Și, cu adevărat, ea este o ironie supremă la adresa tuturor vanităților omenești.

S-ar părea că, după Eminescu, Bacovia intenționează să ducă discursul împotriva deșertăciunii umane la apogeu…

Poezia lui pare a fi înregistrarea unor sentimente fruste. Ceea ce poate fi adevărat. Sentimentele/ trăirile sunt sincere (el însuși spunea: „Cu cât simți mai sincer, te descompui mai sigur”[3]; și: „Din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr”[4]), dar aceasta nu înseamnă că nu sunt profunde și nici nu exclude faptul că Bacovia a fost un talent poetic precoce, care și-a însuși foarte bine rafinamentul liric de la predecesori.

Bacovia simulează mai mult sau mai puțin dezarticularea limbajului sau „simplitatea” lui (prin renunțarea la încărcătura stilistică), stereotipia, fractura sintactică și chiar asintaxia (practicată mai mult începând cu volumul Stanțe burgheze), pentru că limbajul crizat se dorește a fi oglinda unei conștiințe în criză, nu numai a conștiinței personale, ci a unei conștiințe generale a umanității.

Dezarticularea limbii poetice, paralizia glosică e o consecință a alienării spirituale.

Dar el, constructorul unei poezii în care sunt topite și multe elemente livrești, simplificate, este de fapt poetul care nu mai acceptă niciun artificiu poetic, nici romantic, nici simbolist, care să cosmetizeze tristețea și urâtul lumii.

De aceea, nici clar-obscurul, nici sugestia, nici simbolul, nici muzicalitatea versurilor, nici contemplarea naturii cosmice sau voluptatea parfumurilor nu mai au la el capacitatea de a metamorfoza o lume care nu se lasă a fi schimbată, îndreptată, înfrumusețată spiritual.

Dimpotrivă, toate motivele poetice romantice (eminesciene în speță, dacă ne referim la poezia românească) și simboliste sunt destructurate în poezia lui Bacovia, până la a nu mai reprezenta decât o parodie, o imagine jalnică a lor. Pentru că, în viziunea lui, lumea a evoluat spre mai rău, de la romantism încoace, și acest rău trebuie deconspirat, nu mascat prin poezie.

Poezia nu e capabilă să transfigureze lumea, crede Bacovia, pentru că lumea nu dorește această transfigurare (e concluzia la care ajunge și Nichita Stănescu, în Schimbarea la față, din vol. Măreția frigului[5]).

Poezia nu mai poate să cosmetizeze lumea. Dimpotrivă, încercând să o cosmetizeze, rezultatul este sinistru. Ea e o mască impură, care nu poate ascunde ridurile și bubele de pe fața lumii (Grigurcu are dreptate când afirmă că „Bacovia ia în derâdere postura de poet”[6]).

Estetica lui Bacovia e un protest la adresa estetizării lumii.

Soluția pentru lumea aceasta nu e poezia, este eshatologia.

Asemănându-l cu cronicarii medievali, cu autorii noștri de letopisețe, M. Scarlat consideră că

„În mod curios, lipsa de speranță nu aduce disperarea. Bacovia se comportă cu detașarea cronicarului unui timp supus pieirii (s. n.). Poate părea cinic, dar în realitate e doar obiectiv. […]

Bacovia trăiește cu toate fibrele starea premergătoare Apocalipsei. Nu interpretează; notează pur și simplu. Și tocmai asta a făcut din el un poet mai modern și mai peren decât toți simboliștii români”[7].

E un alt Miron Costin, pentru epoca sa, care vede cum se destramă și se prăbușesc toate în jurul lui, pentru că oamenii nu se trezesc din răul antic pe care îl perpetuează…

Poemele lui Bacovia (a căror esență e concentrată în chiar primul volum) reprezintă primul manifest anti-poetic din literatura română, de un radicalism nemaiîntâlnit[8]. Avangardiștii nu ating intensitatea unei asemenea contestări.

Nu e o anticipare a postmodernismului. Bacovia poate fi, eventual, precursorul unui curent care nu s-a născut încă…

[1] Publicat mai întâi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/14/completari-la-comentariul-poeziei-lui-bacovia/.

Apoi și în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, p. 116-119, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.

[2] Agatha Grigorescu-Bacovia, George Bacovia. Posteritatea poetului, Ed. Bacoviana, 1995, p. 62.

[3] Apud Mircea Scarlat, George Bacovia, op. cit., p. 76. [4] Idem, p. 80.

[5] A se vedea comentariul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/30/reintoarcere-la-nichita-68/.

El a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche. Nichita Stănescu (vol. I. 6), Teologie pentru azi, București, 2017, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[6] Gheorghe Grigurcu, Bacovia – un antisentimental, Ed. Albatros, 1974, p. 11.

[7] Mircea Scarlat, George Bacovia, op. cit., p. 92-95.

[8] „O pasageră intuiție a faptului a avut T. Vianu, în 1946. Comentând ediția de Opere, criticul-estetician se întreba dacă nu cumva Bacovia tinde să atingă «tăgăduirea însăși a artei literare». Așa și era. […] În ultimă instanță, bacovianismul înseamnă agonia și moartea poeziei”. Cf. Theodor Codreanu, Complexul bacovian, op. cit., p. 26, 491.

Predică la Duminica a 8-a după Cincizecime [2017]

6 comments

Iubiții mei[1],

când Domnul ne vindecă de diverse boli, El înmulțește sănătatea întru noi. Pentru că Își revarsă mila Lui în noi și ne umple de sănătatea Lui cea prea bună. Iar când Domnul Își revarsă mila Lui peste pământul Său, el rodește din belșug ca în acest an, când roadele prea multe rup crengile pomilor. Și acestea se petrec pentru că Dumnezeu înmulțește binele în noi și pe pământul milostivirii Sale, pentru ca noi să ne umplem de bucurie și de mulțumire față de El. Față de atenta și preabuna Lui dăruire de bunătăți duhovnicești și trupești.

Însă ne umplem noi de bucurie milostivă și de mulțumire plină de recunoștință pentru milostivirea lui Dumnezeu față de noi sau tratăm tot acest belșug ca pe o „întâmplare”? Pot fi belșugul și sănătatea redobândită în mod minunat simple „întâmplări”?…

Cu siguranță, nu! Pentru că nici boala și nici seceta și nici grindina care strică culturile nu sunt „întâmplări”, ci mustrări ale Sale. Mustrări iubitoare, părintești, pe măsura grosolăniei sufletului nostru.

Pentru că nouă ne place să citim fața cerului, să anticipăm cum va fi anul, ce ne va aduce el…Dar când Dumnezeu ne vorbește prin ploaie și prin grindină și prin ger și prin arșiță și prin oameni și prin multiplele evenimente din viața noastră, mulți ne arătăm inapți să citim voia Lui cu noi. Și aceasta, pentru că nu vrem să admitem faptul că toate au legătură cu noi, că prin toate ne vorbește Dumnezeu și că El dorește ca noi să învățăm mereu la această mare școală zilnică a povățuirii dumnezeiești.

Cum miroase un parfum scump sau un mir scump? Îmbătător! Pentru că mirosul nostru se îmbată, amețește de atâta frumusețe. Însă, când treci pe lângă un cadavru, înțelegi în mod practic că acea duhoare e la antipodul mirului. Pentru că e nevoie să cunoaștem durerea, ca să știm cum arată lipsa ei. E nevoie să știm cum arată boala, pentru ca să știm cât de scumpă e sănătatea. Și, adesea, Dumnezeu ne lasă să trăim căderi în păcate diverse, pentru ca să vedem cât de bună și de împlinitoare e starea în har și în curăție și în sfințenie.

Căci numai atunci când pierzi, înțelegi ce ai pierdut, numai atunci când nu mai ai sănătate, pace, bucurie, frumusețe duhovnicească, înțelegi ce mare lucru aveai. Pentru că binele înseamnă a sta în slava lui Dumnezeu și a asculta voia Lui, pe când răul este o depărtare interioară de bine, o despărțire de el…Și când păcătuiești, atunci te însingurezi, te umpli de urât interior, te secătuiești de frumusețe duhovnicească, pentru că adevărata frumusețe e frumusețea sfințeniei.

Căci frumusețea trupului piere zi de zi, dar adevărata frumusețe, frumusețea sfințeniei crește zi de zi în noi, dacă noi suntem ai lui Dumnezeu și trăim împreună cu El.

Iar Dumnezeu, iubiții mei, ne povățuiește în fiecare clipă prin tot ceea ce trăim! Faptul că azi ne-am trezit mai obosiți și fără chef de muncă nu e un lucru întâmplător. Pentru că oboseala ne face să vrem să fim lipsiți de ea, adică ne face să vrem un lucru virtuos: starea de bine. Și starea interioară de bine e starea în care facem voia lui Dumnezeu și trăim din plin consecințele lucrării binelui pe care El ni l-a poruncit.

Nu e un lucru întâmplător, așadar, faptul că întâlnim un om și ne spune anumite lucruri sau ne sună un prieten și ne vorbește despre anumite lucruri. Căci dincolo de interesul minor sau major al unuia sau al altuia vizavi de noi, Dumnezeu îngăduie oamenilor să ne spună fragmente de adevăr despre noi și despre ce trebuie să schimbăm în noi.

Dar pentru ca să auzim glasul lui Dumnezeu vorbindu-ne prin oameni, trebuie să avem smerenia de a-i asculta pe oameni dincolo de vorbele și faptele lor. Pentru că El ne vorbește, dacă noi ne pregătim să Îl ascultăm. El ne îndrumă într-o anume direcție, dacă noi binevoim să ascultăm glasul Lui.

Și, adesea, oameni, animale, insecte, evenimente, emisiuni, cântece, cărți au fost și sunt mediile prin care mi-a vorbit și îmi vorbește Dumnezeu despre mine și despre întreaga Lui creație și prin care mă face să înțeleg că toate au rostul lor în această lume. Că nimic nu a fost creat de Dumnezeu la întâmplare. Că nimic nu este fără rost, ci, dimpotrivă, că toată creația lui Dumnezeu e plină de taină, e plină de profunzime, e plină de teologie, și că în fața ei trebuie să stăm într-o stare de continuă învățare și uimire bucuroasă.

Știm noi toate motivele pentru care Dumnezeu a creat râma sau ariciul sau zebra? Știm noi pentru ce a creat norii în felul în care sunt și pământul în modul în care arată? Ce știm noi despre modul în care sufletul uman poate lucra prin intermediul creierului? Până unde știm noi că merge iubirea, dacă, în numele iubirii, s-a mers uneori foarte departe?

Ce știm noi despre noi înșine și despre lumea noastră? Sau, mai bine zis, câte nu știm despre cine suntem și despre lucrurile și oamenii care ne înconjoară?

Însă, dacă ne situăm continuu în întrebarea smerită, în întrebarea despre ce știm despre noi și despre lumea noastră, ne adâncim mereu în smerenie și în cuviință. Pentru că ne dăm seama continuu că nu știm mai nimic despre noi și despre ce e în jurul nostru, dar că Dumnezeu cunoaște taina întregii Lui creații. El cunoaște ce se petrece în și cu fiecare ființă și lucru în parte. Și de aceea, trăind cu Dumnezeu, înțelegem în mod neînțeles creația Lui, căci pe măsură ce o înțelegem și ne înțelegem, taina întregii creații nu scade, ci sporește continuu. Pentru că cel care cunoaște duhovnicește lumea nu epuizează niciodată taina creației și a lui însuși, nu se cunoaște mai bine pe sine, ci se adâncește în cunoașterea plină de taină a sa și a lumii lui Dumnezeu.

Însă cine nu-L cinstește pe Dumnezeu, nu vede nicio taină în frumusețea și profunzimea lumii care îl înconjoară. El strivește corola de minuni a lumii[2], cum spunea Lucian Blaga, pentru că neagă prezența lui Dumnezeu din lume, adică dumnezeiasca rațiune a lumii și harul lui Dumnezeu care susține lumea și care reprezintă taina lumii.

Și dacă strivești minunile lui Dumnezeu în tine, dacă le negi și nu mulțumești lui Dumnezeu pentru ele, atunci nu înveți nimic din școala providenței, a purtării de grijă a lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Și de aceea ești un om duplicitar, lipsit de profunzime, fără scop în viață, pentru că nu vrei să înveți de la Dumnezeu cum să trăiești această viață, pe care El ți-a dat-o în dar, dar nu degeaba, ci pentru ca să te mântuiești, adică să te bucuri veșnic împreună cu El.

Însă noi trebuie să învățăm zilnic voia lui Dumnezeu cu noi! Trebuie să învățăm că El înmulțește toate lucrurile bune în noi, toată virtutea, pacea și sfințenia, dar tot El îngăduie ca să se înmulțească și relele în viața noastră, dacă ne arătăm în mod perpetuu delăsători și nepocăiți. Pentru că El vrea binele nostru real, binele veșnic, adică mântuirea noastră și nu starea de bine de acum, temporară.

Căci și noi, când vrem să terminăm o școală sau când vrem să construim o casă, ne reținem de la lucrurile care ne distrag atenția și ne concentrăm doar la munca noastră. Și noi gândim și lucrăm pentru binele superior în detrimentul celui superficial. Și aceasta, pentru că binele cere efort, dar împlinirea pe care o trăim e mai mare decât efortul nostru. Iar mântuirea noastră merită toate eforturile și zbaterile noastre interioare, pentru că ea e o împlinire veșnică.

Căci ce folos avem de pe urma studiilor noastre, a căsătoriei noastre, a realizărilor noastre în viață, dacă nu ne mântuim? La ce folos atâtea zile de muncă și de griji, dacă nu am muncit deloc, în același timp, și pentru sfințirea noastră? Ce sau cine ne poate bucura, dacă noi ajungem în Iad? Și ce bucurie e în Iad, dacă el e chin veșnic?

De aceea, dacă suntem înțelepți, dacă ne vrem binele real, dacă vrem să ne bucurăm veșnic, atunci trebuie să ne sfințim viața. Căci sfințenia este bucuria care nu se mai termină și împlinirea reală a omului, atâta timp cât ea ne introduce cu totul în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că omul în integralitatea sa, ca ființă înduhovnicită, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu și prin aceasta va arăta că a fost una cu credința și iubirea lui, pentru că a ales binele, adică viața cu Dumnezeu.

De aceea, înmulțirea pâinilor și a peștilor din Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] trebuie văzută ca icoana manifestării reale și continue a bunătății lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și ca invitație continuă la masa euharistică a Bisericii, adică la bogăția nesfârșită a Dumnezeieștii Euharistii.

Pentru că atunci, la masa din loc pustiu [Mt. 14, 13], „au mâncat toți și s-au săturat [ἔφαγον πάντες καὶ ἐχορτάσθησαν]” [Mt. 14, 20, BYZ]. Iar la această masă, a continuei săturări de Domnul, noi suntem chemați liturgic adesea. Însă nu mulți spunem prezent cu toată ființa noastră. Căci a spune prezent lui Hristos înseamnă a ne împărtăși cu El cu toată dragostea, credința și curăția, nădăjduind de la El tot lucrul cel bun.

Iar eu mă bucur de fiecare dată când, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, citesc ultima rugăciune de taină: „Plinirea Legii și a Profeților Însuți fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru [Τὸ πλήρωμα τοῦ Νόμου καί τῶν Προφητῶν, αὐτὸς ὑπάρχων, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν], Cel care ai împlinit toată iconomia părintească [ὁ πληρώσας πᾶσαν τὴν πατρικὴν οἰκονομίαν], umple de bucurie și de veselie inimile noastre totdeauna [πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε], acum și pururea și întru vecii vecilor! Amin [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν]”[3].

Pentru că aici ni se spune că, în Dumnezeiasca Liturghie, am retrăit împlinirea întregii Legi și a Sfinților Profeți în persoana și viața Domnului Hristos, pentru că am retrăit întreaga iconomie a Domnului pentru noi, de la întruparea Sa și până la a doua Sa venire întru slavă. Noi am retrăit trecutul și viitorul Bisericii și al lumii în prezent. Și semnul acestei retrăiri și totodată pregustări duhovnicești a iconomiei lui Hristos cu omul și întreaga Lui creație e acela că El ne umple tainic de bucuria și de veselia Lui cele duhovnicești. Căci noi ieșim înduhovniciți de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că ieșim cu Hristos în noi, cu Dumnezeul nostru în noi înșine, fiind plini de bucuria și de veselia Lui.

Adică Dumnezeiasca Liturghie e neapărată pentru noi, pentru că ea are consecințe imediate și nu într-un viitor îndepărtat. Tocmai de aceea și în Biserică Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește adesea, în unele locuri săptămânal, în alte locuri aproape zilnic. Pentru că ea ne schimbă interior în mod fundamental, prin aceea că ne face să retrăim viața lui Hristos Dumnezeu și să ne umplem de slava Lui prin împărtășirea noastră euharistică cu El.

Și pentru că în luna iulie se treieră grâul, tocmai de aceea la sfârșit de iulie s-a rânduit această Evanghelie de azi, cu înmulțirea minunată a pâinilor și a peștilor. Pentru ca să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru grâul primit de la El în mod fundamental: prin aceea că transformăm grâul în prescură. Și prin prescura adusă la altar, noi înșine suntem pomeniți înaintea lui Dumnezeu, dar și El apare în mijlocul nostru. Căci Mielul Bisericii Se smerește pe Sine și Se face pâine pentru noi, pâine și vin și apă, pentru ca noi viață să avem întru El. Pentru că El e viața noastră duhovnicească, viața plină de sfințenie, și fără El nu putem face nimic pentru mântuirea și sfințirea noastră.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să fim bucuroși, frumoși, veseli, iradianți, veniți să ne împărtășim cu Domnul! Haideți să ne spovedim păcatele înaintea Lui cu sinceritate și să ne apropiem cu toată bucuria de El, ca să Îl primim în noi înșine ca pe darul cel mai de preț al vieții noastre!

Haideți să renunțăm la trecutul nostru rău, pentru binele nostru veșnic! Să renunțăm la păcatele noastre, adică la urâțenia noastră interioară, pentru ca să ne umplem de frumusețea Lui cea veșnică. Și vom trăi, pe fiecare zi, în bucuria și în veselia Lui.

Pentru că Domnul ne deschide imediat ușa milostivirii Sale spre noi și vine El Însuși ca să ne îmbrățișeze și să fie cu noi. Pentru că El dorește să locuiască veșnic cu noi, cu cei pe care El îi curățește și îi luminează și îi sfințește în mod continuu.

Mâine, pe 31 iulie, lăsăm sec. Iar postul Maicii Domnului este între 1 și 15 august, pentru ca apoi, de praznic, pe 15 august, să avem dezlegare la toate mâncărurile. Căci praznicele Bisericii sunt zile de mare bucurie duhovnicească și în ele trebuie să ne bucurăm cu evlavie și cu bună-cuviință.

Dumnezeu să ne întărească în acest dumnezeiesc post pentru ca să citim, să ne rugăm, să postim, să facem voia Lui! Amin.

[1] Scrisă în ziua de 25 iulie 2017, o zi de marți cu soare și nori. Erau 25 de grade la ora 10.00. Terminată la 11. 38.

[2] A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/corola.php.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Eminescu: între modernitate și tradiție [101]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Motivul torsului sau al țesutului este însă generos ilustrat la Eminescu încă de la primele creații. Într-o poezie de tinerețe, câmpia i-a țesut zilele („câmpia-nfloritoare/ Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut” (Din străinătate)), în sensul de împletire armonioasă a existenței sale fragede cu farmecul naturii, cel atât de mult evocat.

În La Bucovina amintește de „firul vieții mele” („Numai lângă sânu-ți geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieții mele,/ Parcă dormita”), comunicând sentimentul nefericirii timpurii, al celui care, la 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea”. Eminescu a integrat aici și mitologia despre parce sau moire – aluziile mitologice sunt mai abundente în tinerețe, fiind eclectice, semnul unor influențe poetice încă neomogenizate în creația sa.

În poezia Misterele nopții apare „torsul razelor de lună pentru viitor”, iar în Mortua est! întâlnim versul: „când torsul s-aude l-al vrăjilor caier”.

Și Petru Cercel amintea de ursitoare („Pân ce Ursitele neînduplecate/ Vor rupe-al anilor mei fir subțire”…), într-un imn scris în italiană și publicat în 1586 la Veneția, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli.

Ideea ursitoarelor e prezentă în poeziile eminesciene, însă nu există sentimentul predestinării cu adevărat și nici, implict, al fatalismului. Dacă Eminescu își blesteamă uneori soarta o face tocmai pentru că nu acceptă ideea de fatalitate și de resemnare fatalistă (dimpotrivă: „Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,/ Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș” (Icoană și privaz)).

Însă „templul unde secolii se torc” nu are legătură cu ursitoarele. În schimb, imaginea fuioarelor seculare poate fi apropiată de „roat-a vremei”, pentru că ambele presupun ideea de rotație, pe care Eminescu insistă și o menționează – alături de alte elemente semnificative – atât la începutul („Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc /…/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”), cât și la finalul poemului Memento mori („Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei”).

Această „roat-a vremei” este o altă imagine propusă de poemul Viiața lumii al lui Costin: „Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată /…/ Caută la ce l-au adus [pe Cirus, împăratul perșilor învins de Tomiris, regina masageților] înșelătoarea roată”. Este vorba tot de „roata istoriei”, al cărei parcurs oamenii nu îl pot anticipa.

D. H. Mazilu sesiza că originea acestui motiv a fost indicată de către Dimitrie Cantemir, care trimite tot la Psaltire – unde își au sursa atâtea alte imagini ale deșertăciunii:

„Roata lumii (sau roata vieții), închipuire veche a norocului înșelător, adusă spre vremea modernă și de textele apusene și de cele răsăritene, este flancată, în Cartea a II-a a Divanului (în paragraful 63: Vârsta și norocirea lumii, ca roata când să învârtește), de o sentenție culeasă de la Psalmist (Psalm 83, sh. 14): Dumnedzăul mieu, pune-i pre dânșii ca roată…”[1].

Imaginea biblică/ psalmică insistă pe răsplata morții pentru cei care se consideră nemuritori și care se prăbușesc în umilință sau moarte de la înălțimea demnităților deținute și a vanității lor, concepție conservată în mentalitatea românească prin expresia binecunoscută: „S-a-ntors roata!”.

În același sens, la Eminescu: „Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină”[2]. Imaginea roții sublini-ază un sens revolut al timpului în înțelesul nu de repetiție a aceleiași istorii, ci de reașezare a evenimen-telor pe un drum firesc/ menit lor, de restabilire a echilibrului. Coniventă semantic este imaginea cumpe-nei în lirica eminesciană.

La Cantemir, în Istoria ieroglifică: „lucrurile muritorilor” sunt „ca spițele în roată”[3]. Iar cu înțeles comic-absurd de revenire asupra aceluiași subiect, zice: „în roată gâlceava întorcându-să”[4].

Aceeași mare operă alegorică desemnează astrul zilei ca ceasornic/ ornic cosmic, drept „roata soarelui”[5]. „Căci cesornicul de ceasuri arată cursul soarelui în dzi și a lunii de noapté”[6].

E posibil ca o decriptare în acest sens să admită și următorul vers din Împărat și proletar, unde luna asistă la evenimentele revoluționare „și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn”. Mircea Scarlat a legat acest ultim vers de „soarele aprins inel” (Riga Crypto…) al lui Ion Barbu.

„Roata Soarelui” a fost preluată – cu certitudine – de poetul Ion Barbu în Ritmuri pentru nunțile necesare (și ideea roților astrale: „Roata Venerii” și „Roata lui Mercur”, cu un simbolism aparte, dedus însă tot din literatura bizantin-medievală), în timp ce, în Oul dogmatic, a descris minuțios roata gălbenușului de ou, „galben icusar, ceasornic fără minutar, ceas galben”, care ne reprezintă condiția de ființe circumscrise în lumea-ou și în timp: „Durata-înscrie-în noi o roată”.

În Priveliștea politicească (Theatron politicon) – atribuită lui Ioan Avramie –, Eminescu sublinia că norocul „numai întru nestatornicia lui să arată statornic” și „ca să însămneze întoarcerea celuia, a norocului, îl zugrăviie șezând într-o sfiară, nu doar ca să-l arăte Dumnezeu, ci ca să-l arăte schimbare stării omenești”[7].

„Roata lumii, deci – o temă (cu o primară reprezentare la Anicius Manlius Severinus Boethius, De Consolatione Philosophiae, II, 1-2, apoi la Honorius d’Autun, în Speculum Ecclesiae) și o imagine nutrindu-se din aceleași meditații asupra soartei lunecătoare, agreată de cei vechi, patronând în Veacul de Mijloc iconografia Europei de apus (Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovido al Leopardi, București, 1927, p. 69-74) și tomurile cuprinzând manuscrise miniate, adoptată – pe propriile căi, care sunt cele ale lumii bizantine și postbizantine – de Răsăritul ortodox și de spațiul românesc în decorarea lăcașelor de cult (Maria Golescu, Roata lumii, în Revista istorică română, I, 1934, nr. 1-4, p. 207-300)”[8].

Varlaam reține imaginea rostogolirii, numai că în locul roții este piatra: „ca o piatră din deal la vale când să răntunâ și nu să poate opri, așea mérge de tare și viiața noastră cătră moarte”[9].

Antim reproduce și el această metaforă, dar o utilizează într-un alt context: „suntem porniț[i] cu toții spre răutăț[i], ca o roată când dă se vale și nu să poate opri”[10].

Tot Mazilu semnalează că tema instabilității vieții (fortuna labilis) – și a vanității, desigur – era „cultivată la noi, în descendența lui Ioan Chrisostom, încă de Neagoe Basarab și ale sale Învățături”[11].

[1] Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinț al literelor, op. cit., p. 27.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, op. cit., p. 155.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 192.

[4] Idem, p. 57. [5] Idem, p. 157.

[6] Nicolae Costin, în predoslovie către Măriia-sa Vodă din: Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină de Nicolae Costin, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1976, p. 4.

[7] Ms. rom. B. A. R. 3141, f. 15v-16r.

[8] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. I, op. cit., p. 402.

[9] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.

[10] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 26.

[11] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității București, 1998, p. 96.

Predica ÎPS Teofan Savu la hirotonia PS Damaschin Luchian

Leave a comment

Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Damaschin[1],
Iubite frate întru Hristos și împreună lucrător în Via Domnului din Moldova,
Înaltpreasfințiți și Preasfințiți Părinți,
Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte,
Distinse autorități,
Iubiți frați preoți,
Cinstit cin monahal,
Iubiți credincioși,

Înlăuntrul Dumnezeieștii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viața Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel care ne cere „a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos” (Romani, 15, 5). A gândi conform gândului lui Hristos, a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

În legătură cu hirotonia întru arhiereu și în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfințitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din „răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi” (Romani 15, 4).

Răbdarea și mângâierea constituie definiția stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfințitul Episcop Damaschin urcă și mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt. Ca arhiereu are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun și cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârșite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spații nesfârșite și adânci de bucurie duhovnicească. De la înălțimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieții unor preoți, călugări sau credincioși mireni care trăiesc, discret, dar real, viața în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt și iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor răstigni, și a treia zi va învia (Matei 17, 23). Arhiereul, chip și prelungire al lui Hristos Dumnezeu – Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor, la cea de Golgota. Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani.

În viața sa personală și în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experiența lărgimii și lungimii, înălțimii și adâncimii (Efeseni 3, 18) Căii lui Hristos, Cel mort și înviat.

Lumina taborică și durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhierești. Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiul „de a pătimi pentru El” (Filipeni 1, 29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiția stării arhierești, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre ființă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsimani și urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie și personală” cum mărturisește un duhovnic din zilele noastre[2].

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmașul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-și crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor”[3].

Cea mai mare greutate în viața arhiereului, ca de altfel pentru orice creștin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă și suflet, în cuget și în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale, sau educaționale considerate ca reușite personale, laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se așează în străfundurile ființei episcopului.

Într-o atare situație, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputințelor personale. „Lumea nu începe cu tine și nu se sfârșește cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conștiința propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul și, mai ales rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate și ale păstoriților deschid larg porțile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălășluiască în adâncul de taină al episcopului.

În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-și fundamenteze viața și lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înțelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înțelepciunea înțelepților și în știința celor păcătoși”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înțelepciunea oamenilor”, ci „în puterea  lui Dumnezeu”; nu în „înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8).

Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002[4], Părintele Rafael Noica mărturisește că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvățăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”.

„Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică și Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic și răspunde pentru sine și pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, «fețele bisericești», să «osebim vremea» (Luca 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui și să tragem în aceeași direcție cu El”.

„Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserică, și ce nu… ce anume va rămânea «neclătinat de porțile iadului» (Matei 16, 18)… și ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de râs și de rușine, și pe noi înșine și pe iubita noastră Biserică și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdăm ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri și poticniri și vânzări” (cf. Apocalipsa 13, 7). „Biserica este chemată «să se lămurească» întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei Ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul,

Scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum și textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmașii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici[5] ar trebui să șadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire și Ceaslov.

Greutatea vieții de arhiereu, greutatea vieții de creștin nu trebuie totuși să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul adresându-se creștinilor, sunteți din Dumnezeu și mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4). „Nu vă temeți, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael și fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul. Chiar dacă „noi, creștinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu”[6], este absolut necesar să nu pierdem direcția și anume Hristos –  Cale, Adevăr și Viață. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruința lui Hristos asupra duhului lumii este moștenirea cea mai de preț pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creștin. Înrădăcinarea în biruința lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu și pe tot creștinul din „om firesc” în „om duhovnicesc”, care „judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat”[7]. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alții, să fie făcut cel din urmă, priveliște îngerilor și oamenilor.

Prin smeriri repetate și prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări taborice, arhiereul își poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”[8] și la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el și în păstoriții săi. Monah prin propria alegere și arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric și exterior camilafca monahală și mitra împărătească, metaniile de rugăciune și cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotțiitorului și Atotștiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită și curajoasă, răbdătoare și demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,  toți ierarhii Sfântului Sinod, toți preoții și credincioșii, toți monahii și monahiile pentru ca Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-și continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei și Rădăuților cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin.

[1] Cuvânt rostit de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017.

[2] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 223.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76.

[4] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 20012, pp. 168-170.

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe marginea lacului, Editura Anestis, București, 2006.

[6] Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 143.

[7] Arhim. Arsenie Papacioc, Marele adevăr – Ortodoxia, în Revista Familia Ortodoxă, iulie nr. 7 (102)/2017, p. 1.

[8] Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 61.

Când lipsește simțirea slavei lui Dumnezeu din noi înșine

4 comments

Apostazia Pr. Dr. Ilie Toader este un motiv de conștientizare a problemei de fond a slujirii preoțești. Aceea că la Preoție nu vii pentru că vrei, ci pentru că ești chemat de Dumnezeu. Pentru că El te cheamă la Sine și te ajută tot timpul ca să Îi slujești Lui.

Și ca să fii chemat de Dumnezeu, trebuie să fii un om duhovnicesc, dublat de un teolog profund și de un liturgist abil, care împlinești voia lui Dumnezeu în viața ta și simți slava Lui în tine însuți. Pentru că slava lui Dumnezeu este cea prin care noi slujim cele preoțești și întru care noi ne sfințim viața în Biserica lui Dumnezeu.

Însă apostazia confratelui nostru are la bază tocmai acest lucru: faptul că nu simțea sau nu mai simțea slava lui Dumnezeu în el însuși și de aceea se simțea singur. Se simțea singur, neluminat și neîntărit de El. Neajutat în slujirea lui de către Dumnezeu și neluminat de El ca să înțeleagă teologia și viața Bisericii.

Însă când ajungem în starea de nesimțire a slavei lui Dumnezeu, ajungem din cauza îndoielilor necredincioase pe care le trăim și a altor păcate personale, și nu din cauză că Dumnezeu nu Se mai revelează oamenilor. El Se revelează în mod continuu oamenilor duhovnicești. Dar pentru a primi luminările și vederile Lui trebuie să ne sfințim în mod continuu viața. Iar viața preoțească este o viață de sfințenie prin excelență, atâta timp cât noi trăim în intimitatea lui Dumnezeu și slujim, dimpreună cu El, Tainele Lui.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii trec prin aceeași problemă ca a Părintelui apostat la care ne referim: se simt singuri, neascultați și neajutați de Dumnezeu, Căruia ei Îi slujesc, pentru că nu simt slava lui Dumnezeu în ei înșiși. Au multe nelămuriri, li se nasc în minte multe hule și gânduri de necredință, multe motive de ură, invidie și vorbire de rău. Diferența e că nu sunt atât de sinceri, pe cât a fost acesta, care s-a spovedit și în carte și în fața aparatului de filmat.

Și pentru că nu pot fi sinceri cu ei înșiși, atunci îi îmbolnăvesc și pe enoriașii lor cu zeflemeaua lor, cu necredința lor, cu îndoielile lor, cu patimile lor. Pentru că Preoția rămâne pentru ei doar un serviciu plătit, în care ei nu se implică la nivel profund.

Însă apostazia pe care o discutăm acum nu a început de curând, ci odată cu studiile teologice ale candidatului la Preoție. Pentru că în România, din programa de seminar și din cea de la facultate, lipsește tocmai cursul cel mai de seamă, care e inima vieții ortodoxe și fundamentul de nezdruncinat al oricărui cleric: cursul de Teologie Mistică Ortodoxă. Și în care elevii și studenții ar trebui să învețe că există un drum al sfințeniei, format din curățirea de patimi, din iluminare și din îndumnezeire, pe care l-au trăit interior toți Sfinții Bisericii. Și că fără această sfințire personală a omului nu Îi putem sluji lui Dumnezeu și nici nu ne putem mântui.

Căci dacă acestui candidat la Preoție i s-ar cere, în primul rând, viață duhovnicească, apoi studii teologice temeinice și apoi cunoașterea liturgică a cultului ortodox, i s-ar cere în primul rând să aibă conștiință preoțească și viață sfântă, apoi cunoaștere teologică bazată pe credința nezdruncinată și pe evlavia curată în fața lui Dumnezeu și apoi o slujire plină de atenție și de dăruire în Biserica Lui.

Însă, în realitate, candidatului la Preoție din România i se cere un dosar cu acte personale și de studii…și mai nimeni nu știe ce are el în inima lui. Candidatul vine din voia lui la hirotonie sau constrâns de părinți și de rude, are o cunoaștere superficială a teologiei și a cultului Bisericii pentru că a înțeles că nu i se cere decât să știe să facă Slujbele, și când intră în contact cu viața Bisericii…nu știe ce să facă, cum să reacționeze, cum să se manifeste ca Preot.

De ce? Pentru că e singur în slujirea lui și Îi slujește unui Dumnezeu, Care nu îi vorbește. Dumnezeu nu îl luminează, nu îl ajută, nu îl susține. Tocmai de aceea, mulți clerici au conștiința realistă că ei „cântă la pereți”. Și fac Slujbele într-un mod mecanizat, fără raportare interioară la Dumnezeu, pentru că simt…că „nu vine nimic” de la El.

Însă simte că „nu vine nimic” de la El numai Preotul care nu a fost chemat de Dumnezeu la Preoție, ci a venit la Preoție ca la o simplă meserie!

Și am întâlnit clerici care „s-au împăcat” cu această realitate sacrilegă, că ei nu au nimic de-a face cu Preoția ca lucrare sfântă, ci o practică ca pe o meserie oarecare. De aceea, cei care batjocoresc Cele Sfinte în timp ce le slujesc sunt cu mult mai mulți decât cei care își mărturisesc, în mod cinstit, starea lor de nevrednicie și de necredință.

În concluzie, motivul fundamental al oricărei apostazii clericale este lipsa de relație reală cu Dumnezeu, adică lipsa simțirii slavei lui Dumnezeu din noi înșine. Pentru că îmbrăcarea în harul Preoției nu e o metaforă, ci o simțire interioară a coborârii harului lui Dumnezeu în noi înșine la Hirotonie. Dacă nu am simțit această coborâre a harului în noi înșine, nici atunci când am fost hirotoniți și nici după aceea, e normal să simțim că nu slujim niciunui Dumnezeu.

Numai că cei care nu au simțit coborârea harului în ei la Hirotonie și nici după aceea în slujirea lor sunt cei care au venit de unii singuri la Preoție, fără să îi fi chemat Dumnezeu la această mare și înfricoșătoare slujire divino-umană. Fapt pentru care, apostazia lor e o problemă de timp…dar și de sinceritate…

Iar dacă nu sunt sinceri cu ei înșiși și slujesc ca niște apostați Slujbele Bisericii, nu mai avem cazuri mediatizate ca acesta, dar avem focare de infecție spirituală în Biserică. Și cred că apostații nesinceri fac infinit mai mult rău decât sinceritatea Pr. Dr. Ilie Toader, care a apostat de la slujirea preoțească în mod demn.

1 2 3 … 6