Predică la Duminica a 4-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

stăm de câteva zile sub un soare torid, dogoritor și mulți și-ar dori să spună cineva un cuvânt și căldura asta imensă să dispară. Pentru că nu ne place să suferim. Însă Dumnezeu ne arată arșița de față ca pe un avertisment. Căci dacă nu putem suporta câteva zile de zăduf, de arșiță materială, cum vom suporta chinurile Iadului, cele nemateriale, dacă nu ne pocăim de păcatele noastre?

Pentru că unii spun că aceste zile sunt „zile de Iad” datorită căldurii insuportabile. Însă Iadul e infinit mai chinuitor decât greul căldurii de acum. Pentru că Iadul e veșnic și chinurile lui sunt spirituale și nesfârșite. În el se vor chinui oamenii în totalitatea lor, oamenii transfigurați de Domnul la a doua Sa venire întru slavă, dar care au fost și vor fi dușmani ai lui Dumnezeu. Și chinul lor va fi veșnic, pentru că veșnic vor resimți iubirea lui Dumnezeu ca pe un chin, ca pe un blestem, ca pe o neputință ontologică imensă de a-L iubi pe El.

De aceea, eu nu vreau să scăpăm imediat de această mare căldură, pentru că ea îmi amintește de cât de mult ar trebui să Îl iubesc eu pe Dumnezeu. Așa ar trebui să ard eu pentru Dumnezeu, după cum dogorește soarele pe cer. Dar și dumneavoastră ar trebui să ardeți interior ca soarele de pe cer, pentru că Dumnezeu se așteaptă ca noi să fim focuri vii, pline de iubire dumnezeiască pentru El, și nu niște oameni șterși și care nu intrigăm pe nimeni.

Pentru că noi trebuie să fim vii, plini de viața lui Dumnezeu, pentru ca să îi facem vii și duhovnicești și pe cei din jurul nostru.

– Și ce înseamnă să fim vii duhovnicește?

– Înseamnă să fim plini de slava lui Dumnezeu, de viața Lui, ca unii în care Dumnezeu locuiește, tocmai pentru că împlinim poruncile Sale. Iar cine împlinește poruncile Sale și trăiește cu Dumnezeu, acela e învățat lucruri tainice de către El și e bucurat de slava Lui în felurite moduri.

Spre exemplu, oamenii duhovnicești se bucură profund când Dumnezeu îi iartă la Sfânta Spovedanie și când se împărtășesc cu Domnul și nu când câștigă ceva anume sau sunt lăudați de oameni. Pe ei nu îi interesează în mod profund să fie cunoscuți, elogiați, premiați, ci îi interesează să se facă tot mai proprii lui Dumnezeu. Însă, când cineva se face tot mai propriu lui Dumnezeu, când se sfințește pentru El, atunci Dumnezeu îl revelează lumii, pentru că îl pune în sfeșnic, în prim-plan.

Dar omul duhovnicesc, chiar dacă e cunoscut și apreciat de mulți, nu caută prietenii și avantaje telurice, ci prietenii sfinte și să Îl cunoască pe El întru slava Sa. Pentru că cea mai înaltă cunoaștere a lumii e cu totul palidă în comparație cu o singură vedere a lui Dumnezeu. Căci ceea ce ne arată Dumnezeu în vedenia Sa e viață veșnică, e împărtășire de viața Lui, pe când orice cunoaștere umană e despre aici, despre ceva nedeplin, despre ceva trecător, despre ceva mic. Pentru că doar El, prin slava Lui, ne poate arăta măreția de neajuns a celor dumnezeiești și veșnice.

De aceea, e naiv faptul de a ne lăuda cu cunoștințe umane de tot felul, dacă nu avem cunoaștere de la Dumnezeu. Pentru că e lucru ușor să învățăm limbi străine, să citim cărți și să memorăm pasaje din ele, să ne inițiem în diverse științe și meserii, dar să știm cele dumnezeiești nu putem de unii singuri, ci numai dacă El ne revelează în mod personal cele ale Sale.

Și de aici diferența fundamentală între cei credincioși…Pentru că unii cred datorită mărturiei Bisericii. Cred fără să fi primit vreo revelare personală din partea Lui. Pe când oamenii duhovnicești ajung să creadă nu doar pentru mărturia Bisericii, ci mai ales pentru faptul că El, Cel pururea viu și preaiubitor, S-a revelat pe Sine în viața lor. Și când El ni se arată, atunci ne umple de slava Lui și de cunoașterea Lui cea de multe feluri și de harisme dumnezeiești și de luminări sfinte. Pentru că Dumnezeu Se dăruie cu totul celor care I se jertfesc Lui cu totul. El Se dăruie celor curați, celor plini de iubire, celor care se sfințesc pentru El, și îi face plini de iubire sfântă.

Din acest motiv noi trebuie să fim cu totul fierbinți pentru El, în cea mai mare curăție a iubirii, și nu reci cu inima. Și trebuie să trăim și să Îi slujim Lui la această incandescență interioară, la cotele cele mari ale dragostei dumnezeiești, care se roagă pentru întreaga umanitate și pătimește pentru ea. Căci Dumnezeu ne face să ne manifestăm ca El față de întreaga făptură, pentru că ne umple de sentimentele și de raportările Sale față de întreaga Lui creație.

Și nu poți fi duhovnicesc, dacă nu iubești și nu ierți și nu ajuți așa cum ajută Dumnezeu. Căci iubirea duhovnicească nu iese în mod ostentativ pe stradă ca să-i îmbrățișeze pe oameni, dar ea se roagă în inimă pentru toți oamenii. Și iubirea duhovnicească, cea care-i îmbrățișează pe toți oamenii, zice numai cu cuvântul [Mt. 8, 8] în tăcerea și în iubirea inimii ei, dar e auzită imediat de către Dumnezeu. Pentru că El aude iubirea Lui din oameni, dar nu și vorbăria.

Tocmai de aceea, unii se chinuie în chip și fel să pară „duhovnicești”, își înmulțesc cuvintele, își iau fețele de „sfinți”, citează lucruri pe care nu le-au înțeles și nici nu le-au trăit, și prin asta cred că sunt „convingători”. Însă pe cine poți convinge despre lucruri pe care nici tu nu le știi? Și la ce îți folosește că unii te laudă pentru aparenta ta „evlavie”, dacă nu te laudă și Dumnezeu? Pentru că lui Dumnezeu, când Îi place de pocăința noastră, de iertarea noastră, de iubirea și de milostivirea noastră, El ne umple imediat de slava Lui.

Și dacă ne umple cu viața Sa înseamnă că El ne știe. Că El vede cu adevărat cine suntem, ce facem noi și de aceea nu ne mai trebuie lăudători orbi și iubitori de slavă deșartă ca mulți dintre noi. Pentru că oamenii nu pot vedea până unde vede Dumnezeu. Și dacă El coboară în noi și e cu noi, cu toate păcatele noastre, înseamnă că El, în mod fundamental, ne place și binevoiește întru noi. Și dacă El e cu noi, atunci nimeni nu poate să ne convingă de contrariul acestui fapt copleșitor.

Pentru că El coboară în noi pentru ceea ce facem și suntem în adâncul ființei noastre. El coboară la sinceritatea noastră, la grija noastră pentru viața aproapelui nostru, la evlavia noastră vie pentru El.

Coboară și ne învață să ne smerim continuu. Coboară în noi și ne face duioși. Ne face dulci la inimă. Coboară în noi Dumnezeu și ne pune să vorbim oamenilor cu seninătate și cu pace. Pentru că una e să vorbești și alta e să umpli de slava lui Dumnezeu pe cei care te ascultă. Una e să vorbești despre pace și alta e să dăruiești oamenilor pacea lui Dumnezeu, care odihnește sufletul omului. Una e să vorbești și alta e să convingi. Și poate convinge doar cel care Îl poartă în el pe Dumnezeu și din care Dumnezeu vorbește oamenilor.

Adesea, la Slujbe, mă rog pentru diverși oameni și pentru nevoile lor punctuale, dar, cel mai adesea, pentru întreaga umanitate la un loc. Și, de fiecare dată, pacea lui Dumnezeu mă copleșește, dar îi atinge, cum numai Dumnezeu știe, pe fiecare în parte, vii sau adormiți. Căci dacă ea, slava lui Dumnezeu, mă umple pe mine, cu siguranță  la fel îi atinge și îi umple și pe ei, pe măsura curăției fiecăruia. Și am înțeles tot mai mult pe fiecare zi, că Dumnezeu vrea să ne umple de tot mai multă slavă și curăție și sfințenie, dacă noi le vrem cu tot dinadinsul. Ceea ce El ne dăruie, vrea să ne dăruie tot mai mult, pentru că vrea să ne facă cu totul ai Lui. De aceea, nu există un capăt al sfințeniei, pentru că El vrea să ne umple continuu de sfințenia Lui, care e infinită. Și noi creștem în sfințenie împlinind continuu poruncile Sale, pentru că și ele sunt infinite în conținutul lor desăvârșit.

Iar când azi, în Evanghelie, Domnul a lăudat credința plină de încredere a centurionului roman [Mt. 8, 10] în El, nu a făcut altceva decât să laude normalitatea. Pentru că așa sunt oamenii adevărați: plini de încredere în Dumnezeu. Căci ei nu au nevoie să li se repete de zeci de ori o poruncă sau o taină a lui Dumnezeu pentru ca să o creadă, ci o cred din prima. De aceea e binecuvântat Părintele duhovnicesc care are fii cuvioși dintr-0 bucată, care cred cuvântul lui imediat ce îl aud, pentru că aceia sunt adevărații oameni, cei care îi plac și lui Dumnezeu.

Ultima reclamă BCR ne spune că are nevoie de clienți „cu încredere în ei”[2]. Însă substratul este: de oameni cu încredere în bancă, în parteneriatul liber consimțit cu o bancă. Pe când Sever Voinescu, pe propria-i piele, a aflat că nu e de ajuns să ai încredere într-o bancă, dacă nu are și ea încredere în tine[3]. Dacă nu te tratează și ea cu aceeași atenție cu care tu o tratezi. Pentru că parteneriatul presupune reciprocitate.

Însă, în relația cu Dumnezeu, pe care El o inițiază și nu noi, problema încrederii ne vizează pe noi și nu pe El. Pentru că Dumnezeu are încredere totală în noi și ne dă mână liberă, chiar dacă El știe secundă de secundă ce vom face noi. Și când Dumnezeu ne laudă încrederea noastră în El, atunci El laudă normalitatea, firescul omului, dar firescul pe care omul alege să îl trăiască. Căci El l-a făcut pe om pentru Sine, pentru ca omul să trăiască în sfințenie, pentru că El e singurul  Sfânt. Dar omul trebuie să aleagă de unul singur firescul, normalitatea, sfințenia, pentru ca să se împlinească în mod veșnic.

Așadar, încrederea în oameni și în instituții și în legi e firească, pentru că omul trăiește în societate și are nevoie de stabilitate, de coeziune socială, de împlinire personală. Dar dacă oamenii te mint, instituțiile te înșală și legile nu sunt respectate, atunci firescul devine „nefiresc”, pentru că nimeni nu este ceea ce pare.

Iar noi, în România, trăim nefirescul ca pe o „normalitate”. Nu credem în oameni, în instituții, în legi, în angajamente. De aceea profităm de orice situație. Facem bani din legi chioare sau din situații nereglementate…iar starea de fapt, starea existențială, te invită la amoralitate și nu la normalitate. Și asta înseamnă că sfințenia nu are puncte de sprijin la noi, ci, dimpotrivă, anormalitatea e oferită drept „viață”.

Însă viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului. Cea plină de păcate e o viață parazitară sau, mai degrabă, e o moarte ambulantă. Mergi, deși ești mort…Mergi cu Iadul în tine și nu vrei altceva…Deși e greu de înțeles și de admis faptul că preferăm lucruri care ne omoară.

Pentru că orice păcat e o sinucidere. Și cum se numește acea sinucidere, care credem că „ne place”? Se numește viciu…Dar mulți se laudă cu viciile lor și nu văd că ele sunt sinucideri asumate.

De aceea, dacă gândim profund o sinucidere, constatăm că ea e finalul dramatic a zeci și sute de sinucideri interioare. Căci până la faptul ca cineva să își ia viața, în el însuși s-a omorât sufletește în multe feluri. În așa fel încât, biata omorâre a trupului e consecința dureroasă a omorârii sufletului. Dar sufletul începem să ni-l omorâm din copilărie, de când învățăm să mințim, să poftim desfrânat, să ne mândrim, să ne lăudăm…Și chiar dacă nu mulți se sinucid, în ei înșiși se omoară permanent. Pentru că păcatul se face repede, dar consecințele lui ne dau multă bătaie de cap.

Și pocăința noastră de aceea e continuă: pentru că plângem continuu și ne îndurerăm pentru relele noastre. Pentru ceea ce păcătuim pe fiecare zi.

Tocmai de aceea, normalitatea noastră, a celor păcătoși, e pocăința. Pentru că pocăința e începutul relației cu Dumnezeu. Și oricât de mult am greși, pocăința e relegarea noastră la voia lui Dumnezeu. Căci pocăința și spovedirea păcatelor e începutul îndreptării noastre, pentru că viața cu Dumnezeu înseamnă trăirea prin și în poruncile Sale.

Dar pocăința nu e o stare rece, ci una foarte fierbinte. Cel care se pocăiește își cere iertare de la Dumnezeu, de la Cel căruia I-a greșit. Și rugăciunea lui e plină de îndreptare, pentru că el se leapădă de păcatele care l-au amărât interior.

Așadar, că suntem păcătoși sau suntem Sfinți, cu toții trebuie să fim fierbinți în dragostea noastră pentru Dumnezeu. Cu toții trebuie să ardem ca un foc viu și rațional în slava lui Dumnezeu. Pentru că a fi om normal înseamnă a fi aprins de Dumnezeu, a fi transformat de El într-un rug aprins care nu se mistuie, pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne sfințește și nu ne omoară.

Așa că, iubiții mei, să ne întrecem cu soarele în văpaia lui când e vorba de iubirea de Dumnezeu! Pentru că adevăratul foc e slava Lui, cu care El ne umple. Iar dacă am fi aprinși de slava Lui cu toții nu ne-ar mai păsa de canicula de afară, pentru că adevărata caniculă ar fi în noi.

Dumnezeu să fie bucuria noastră! El să fie focul care ne face vii duhovnicește! Adică focul care ne face vii pentru veșnicie. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 30 iunie 2017, zi de vineri, începând de la 15. 13. Acum sunt 38 de grade afară. Soare canicular. Și terminată la 18. 36.

[2] A se vedea: https://www.bcr.ro/ro/persoane-fizice.

[3] Idem: http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/banca-ta-nu-este-niciodata-a-ta.

6 comments

  • Doamne ajută. Anu acesta ne-a dat Dumnezeu să simțim și frigul tartarului și focul iadului. După iarna lunga și grea acum avenit vara asta înăbușitoare. Însă nu se poate spune că nu le merităm…

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Maria,

      Dumnezeu ne dă întotdeauna ceea ce ne trebuie, chiar dacă noi credem contrariul, cel mai adesea! De aceea trebuie să Îl lăudăm și când ne e bine și când ni se pare că ne este rău. Vă mulțumesc pentru comentariu. Numai bine!

  • Și cei care se fățărnicesc se dau de gol până la urmă. Chiar dacă nu se dau de gol sau sunt oamenii prea orbi tot le descoperă Dumnezeu adevărata față. Păcat însă că, între timp, mulți au fost prostiți și și mai păcat e că mulți nu învață nimic din aceste situații și istoria se repetă la scurtă vreme încât cei cu adevărat duhovnicești sunt mereu înțeleși prost iar înșelătorii propășesc. Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Imaturitatea, domnule Sofronie, ne face să îi înțelegem prost pe cei duhovnicești și „bine” pe impostori. Asta până când nu se apropie impostorii de viața noastră și nu ne-o calcă în picioare. Pentru că toată minciuna ține până când se apropie răutatea lor de tine. Atunci te trezești și îți pare rău de prețuirea pe care ai investit-o în oamenii fățarnici.

      Însă, dacă ne împrietenim cu oamenii lui Dumnezeu vom vedea pe viu verticalitatea umană. Vom vedea că oamenii au demnitate, că au bun simț, că au virtuți nenumărate, că se luptă din răsputeri să trăiască cuvios pe pământ.

      Așa că nu există numai oameni perverși pe pământ, ci și oameni care fac voia lui Dumnezeu și se nevoiesc pentru mântuirea lor și a altora.

      Vă doresc numai bine, domnule meu!

  • Nu mulți au conștiința că trebuie să Îl iubească pe Dumnezeu așa cum dogorește soarele. Dar neiubindu-L pe El ne chinuim și fără să ne dăm seama mai mult decât ne arde vipia.
    Doamne ajută, Părinte, multă sănătate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, e adevărat! E mult chin și multă singurătate în neiubirea lui Dumnezeu, dar și multă prostie și nesimțire. Vă mulțumesc frumos, doamnă Ioana! Numai bine!

Dă-i un răspuns lui Maria Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *