Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [2]
Nu e singura situație în care vedem limpede cum versurile lui Marin Sorescu se articulează pe o gândire tradițională în poezia românească. Impresionant este, din acest punct de vedere și poemul Revelații (spun impresionant pentru că atașamentul față de poezia, cultura și spiritualitatea românească tradiționale pare a se estompa în perioada postbelică, în care desființarea gândirii tradiționale a devenit politică de stat în România):
Dumnezeu nu vorbește cu nimeni,
Numai cu mine,
Din când în când.
Spune: „Pădure”,
Și văd o mulțime de frunze,
Totul înverzind în jur.
Spune: „Apă”,
Și mi se arată apele
Din toată lumea,
Arând pământul cruciș
Și curmeziș.
Spune: „Omule”,
Și dintr-odată
Mi se ia ceața de pe ochi,
Și mă ridic drept în picioare
Și sunt împăratul gândurilor mele.
Cred că asta se face
Electric.
Îmi iluminează electric
Elementele, viața,
Cheltuind pentru mine
Atâta energie.
În mânăstirea mea dintr-un lemn,
Ascult uimit predicile lui
Dintr-un singur cuvânt.
E ceva extraordinar!
Dumnezeu a creat toate numai cu cuvântul, aducându-le întru existență din nimic (cf. Fac. cap. 1)[1].
Când Dumnezeu rostește un cuvânt, rostirea lui se transformă în act, aducând în ființă realitatea pe care a denumit-o prin cuvânt.
Și Domnul face aceasta prin harul Său, pe care poetul îl concepe, metaforic, ca pe un fel de „curent electric”, care determină lucrurile să aibă viață în ele, după cum electricitatea face să funcționeze ceea ce merge pe bază de curent.
El simte harul cum „îmi luminează electric/ Elementele, viața”. Iar pe Dumnezeu Îl vede „cheltuind pentru mine/ Atâta energie”. Ceea ce e adevărat, nu în sensul că Dumnezeu S-ar epuiza, pentru că El este veșnic și atotputernic, ci pentru că face toate din iubire și nu forțat de ceva anume. Dumnezeu nu are nevoie de nimeni și de nimic și nu creează dintr-o necesitate, și tocmai de aceea omul se smerește privind atâta bogăție a creației Sale și atâta risipă de frumusețe.
Și atunci când omul conștientizează toate aceste lucruri, se simte și se vede „împăratul gândurilor mele” (expresie eminesciană), cunoscând că întreg pământul și universul văzut au fost create pentru el, atunci e uimit cum Dumnezeu „Îmi iluminează electric/ Elementele, viața,/ Cheltuind pentru mine/ Atâta energie”.
Sorescu recapitulează, sintetizând, referatul genezei din capitolul 1 al cărții Facerea. Afirmând că „Dumnezeu nu vorbește cu nimeni,/ Numai cu mine,/ Din când în când”, reiterează o pretenție orgolioasă a poeților moderni, aceea că, prin poezie, ei au un canal de comunicare deschis cu Dumnezeu, pe care oamenii obișnuiți nu îl pot accesa.
Dintr-o anumită perspectivă, acești poeți au dreptate, atunci când prin „oameni obișnuiți” înțelegem oameni indiferenți (nu neapărat necredincioși) la problema stabilirii unui dialog direct cu Dumnezeu, a intimității cu El.
Pretenția poetului e că Dumnezeu vorbește tainic cu el, cu cel care, prin îndeletnicirea sa, e un inițiat în taina cuvântului.
El, poetul, crede că Dumnezeu aduce toate întru ființă numai prin cuvânt.
Chiar și numai printr-o umilă experiență umană, el știe totuși că acest cuvânt este un instrument miraculos/ minunat.
Fiecare cuvânt e o predică a lui Dumnezeu către oameni. Și toate la un loc formează o singură biserică a cuvântului. De aceea, „În mânăstirea mea dintr-un lemn,/ Ascult uimit predicile lui/ Dintr-un singur cuvânt”.
Pădurile sunt predicile Lui. Apele sunt predicile Lui. Toate câte sunt în univers susură despre Dumnezeu (șopotesc/ șoptesc, cum zice Eminescu, cu un termen dosofteian).
Revărsarea a tot ce există din cuvântul lui Dumnezeu face ca toate să aibă o unitate indestructibilă, ca întreg universul să pară o Mânăstire „dintr-un lemn”, în care se aud predici diverse, în dialectul fiecărei făpturi în parte, dar care purced toate „dintr-un singur cuvânt”.
Biblioteca universului e foarte vastă, dar cărțile ei formează un cuvânt unitar în predicarea sa. (Așa după cum Sfinții Părinți sunt mulți, dar învățătura lor e unitară.)
Ceea ce „e ceva extraordinar!”.
O concluzie care se învecinează cu cea, anterioară, a lui Emil Botta: „A Totului carte stă deschisă./ Tremurător mă aplec,/ Natură orbitoare,/ asupra fântânilor tale înțelepte,/ asupra izvoarelor tale vorbitoare… // Nu citesc, nu, ci ascult /…/ Nu înțeleg lucru mare,/ dar ceea ce aud/ mult, mult îmi place” (Defensio auctoris, vol. Pe-o gură de rai)[2].
[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.
[2] A se vedea articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/13/biblia-cosmica-in-poezia-romaneasca/.