Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Despre centralitatea edenică a peisajului eminescian se poate discuta foarte mult și se pot aduce ca probe pasaje foarte extinse atât din poeme ca Miradoniz sau Memento mori, cât și din nuvelele Sărmanul Dionis (paradisul lunar), Geniu pustiu (unde sunt reproduse trei vise paradisiace) sau Cezara (cu deja evocata insulă a lui Euthanasius). Mai mult decât atât, toate aceste texte eminesciene conțin numeroase elemente în comun, între care mai frapante sunt cel al redimensionărilor cosmice și, respectiv, al centralității templului/ bisericii sau a palatului/ cetății în interiorul acestui spațiu edenic, însoțită de sugestia metalelor și a pietrelor prețioase (descendența vizionară din referatul Apocalipsei, precizată de Rosa del Conte, este, credem, corectă).

Ideea în sine a viselor extatice sau a călătoriei în Rai nu este – urmărind detaliile eminesciene – dantescă (excepție făcând ideea construirii Paradisului în lună, în Sărmanul Dionis, remarcată și de G. Călinescu), ci mai degrabă considerăm că se pot invoca, cu mai multă justificare, vechile hagiografii, între care o circulație și o importanță deosebită au avut-o întotdeauna Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf ori Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos.

Descrieri paradisiace conțin însă și multe alte relatări hagiografice, între care și Viața Sfântului Eufrosin, din care amănuntul merelor din Rai mi se pare prelucrat în poemul Aveam o muză, unde iubita-muză are „Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,/ Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai”: portretul ei, ca o „icoană radioasă”, este configurat semnificativ din mai multe elemente originar-hagiografice. Ipoteza că protopărinții Adam și Eva ar fi mâncat dintr-un măr în Rai fiind (pe deasupra) străină arealului creștin-oriental, bizantin, și iconografiei sale, luăm în calcul mai degrabă posibilitatea ca Eminescu să fi cunoscut hagiografia amintită.

Vom privi, pe rând, mai multe astfel de texte ale literaturii vechi, unde se pot întâlni peisaje edenice, pentru că ele au putut constitui tiparul și originea elanului poetico-feeric și cosmic-arhitectonic al lui Eminescu, prin caracterul neobișnuit al descrierilor, prin topografia și fizionomia paradisiacă, ce sunt reproduse în operele eminesciene – în rândurile care vor urma, aldinările ne aparțin.

Începem cu Varlaam, pentru care (ca și, anterior, pentru Neagoe Basarab) Paradisul înseamnă „dulceața Raiului, lumina lui Dumnedzău și slava féței Lui”[1]:

„Iară direpții să vor veseli de fața lui Dumnedzău și de cântările céle dulci ale îngerilor, și de frâmseațea ce va înflori pre trupul lor, și de mirezma ce va ieși din visterele [visteriile] ceriului, și de dobânda Împărăției, și de ceatele céle frumoase și luminate a svenților, și de cununile cu carile-i va încununa însuși Dumnedzău cu direapta Sa și de hrana ce dulce.

De acéstea de toate să vor veseli și să vor duce spre odihna și spre răpaosul cel ceresc, întru veselie netrecută, întru dănțuire nesfărșită, întru desfătare și în dezmierdăciune neîncetată în curțile și în polatele [cămările] cetăței ceii de sus (s. n.), carea o au zidit însuși Dumnedzău. […]

Întăiu să va arăta mărirea trupurilor noastre, că vor hi neputrede și luminate mai vârtos decăt soarele. Și ne vom veseli în véci vădzănd frâmséțele noastre și cinstea întru carea vom petréce în mijlocul îngerilor; și vom audzi cântarea lor dulce și frumoasă. […]

Dup-aceea vor vedea locurile céle minunate și curțile céle luminate a Împăratului ceresc, unde iaste tot veselie și bucurie și cântări neîncetate. Acolo iaste viiață fără de moarte […] Sămt paturi de odihnă vécinică, cu lumină așternute. […]

Că Erihonul iaste cetate zidită gios pre zăpodiia [valea] Iordanului, iară Ierusalimul iaste zidit sus pre munți. Așea și Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vésele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iară pământul acesta stă gios, făcut numai pentru fieri [fiare] și pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pre carele și noi acmu lăcuim” [2].

Putem deosebi deja, cu claritate – pe lângă ideea centrală că adevărata patrie a omului este Paradisul –, câteva coordonate geografice și spirituale precise: înălțimea, centralitatea aurorală, frumusețea și armonia arhitectonică și sinestezică[3], atemporalitatea (sempiternitatea), simfonia angelică, orientarea și localizarea urbanistică precisă, înmiresmarea (inclusiv a trupurilor umane), spiritualizarea și sublimarea senzațiilor, redefinirea caracteristicilor naturale și cosmice în funcție de mediul de-temporalizat al Paradisului (o natură care are corespondențe cu cea terestră, dar cu altă structură biologic-ontologică, fortificată), transportul ontologic într-o regiune și într-o condiție care conservă personalitatea umană, datele ei biografice și cognitive, dar îi regenerează ritmul existențial, odată cu ritmul și morfologia naturii.

Cantemir detaliază astfel atmosfera paradisiacă, a „moșiii noastre ceii vecinice”:

„alt pământ și alt ceriu nou i-au giuruit [Dumnezeu omului], al cărui pământ florile neveștedzitoare, pomii și poamele neputredzitoare și în toate timpurile preste măsură dând roada sa și, al căruia ceriu, la măsură căldura soarelui și la măsură frigul gerului; și mai vârtos acolo arșiță și secetă nu va fi, și iarna va lipsi, și soarele nu va apune, căci noapte nu să va face”[4].

În Viața Sfântului Vasile cel Nou, există mai multe pasaje semnificative – din care am citat deja anterior câteva secvențe – :

„Într-aceaeaș noapte, zăcându-mă în pat, văzuiu-mă într-un câmpu păjistos și vearde. Și înfloriia cu de toate florile. […] Și cugetând eu aceastea, iată, ne aflăm la un munte înalt. […] După aceaea, iar căutăm spre răsărit. Și văzum înaintea noastră o cetate minunată foarte. Și deacă văzuiu acea vedeare minunată, mă miraiu, mult stătum și previiam spre aceale vederi, stând noi de/supra acelui <munte> dintru înaltă mitropolie. […]

Și era o cetate foarte înfricată în larg și în lu<n>g. Era ca crâgul [crugul] ceriului. Și făptura ei nu era nici de marmure, nici de lemnu, nici d[e] stecl[ă] nici de [ip]sos ce sânt [lu]crure [trecătoare], ci era tocma de zare de aur curat. Și dintr-însă strălucire frumoasă și era 12 pietri, de străluciia razele din eale ca curcubeul ceriului. Iar bănătatea aceii cetăț nime pre lume n-au văzut și cu urechea n-au auzit, nici cu inima nu poate gândi[5].

Iar înălțimea acei<i> cetăți era de 300 de coț zidul de înalt. Iar porțile era tare tocmite și încuiate toate într-un chip. Și pre fieșcare poartă era câte 12 pietri curate, străluciia ca razele soarelui.  Cum era din afara cetăței, așea și dinlăntru era. Sparie-mi-să mintea a <s>pune, dirept aceaea trup de om [om aflat încă în trup] nu poate spune împărățiia lui Dumnezeu. […]

Și iată, să iviră niște sadure [grădini cu flori] alese ca și zăpada, ce limbă de om nu le poate spune. […]«Aceastea ci vezi, pământul blânzilor easte. De acest pământ zisă Domnul la Evanghelie: Ferice de blânzii, că aceia vor moșteni pământul. Iar împărățiia ceriului easte în ceriu și easte nespusă».

Și acel pământ era înflorit cu flori de aur preaciudate [preaminunate] […] Încă căutând noi pre acei pomi, văzum un nuor de pasări preafrumoase veniia. Și umplură acei pomi și începură a cânta cu niște glasure dulci, cât ieșiia glasul lor până în ceriu. Și aceste pasări […] era fără putrejune, ca și toată făptura.

Și după acea căută Domnul spre ceriu. Și să deșchisă cerul nou. […] Și pusără [îngerii] raiul spre răsărit. Și în mijlocul raiului era cetatea lui Dumnezeu ceaea marea, Ierusalimul cel de sus, ce meșterul și ziditoriul ei easte însuș Domnul. […] Iar portarii ei străluciia ca soarele”[6].

În Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, din Constantinopol, acesta

„preste doao săptămâni am petrecut întru dulceața vederii […] ca cum eram în Raiu prea frumos […] Ci m-am văzut pre mine înbrăcat în haină luminoasă, ca când era de fulger țesută, și cunună pre capul mieu, de flori, mare, împletită, și cu brâu înpărătesc eram încins. Și mă bucuram foarte de frumusețea  aceia, și mă minunam cu mintea și cu inima de negrăita frumusețea Raiului lui Dumnezeu, și umblând printr-însul mă veseliiam.

Și era acolo pomi mulți întru carii pomi înnalți, vârfurile sale mișcându-le foarte veseliia vederea și mare bună mireazmă din ramurile lor eșiia. Și unii din pomii aceia era înflorind neîncetat, iar alții în chipul aurului înpodobiți, iar alți<i> feluri de roade cu negrăită frumusețe și podoabă avea. Și nu este cu putință frumusețea pomilor acelora a o asemăna nici cu un pom pământesc, că mâna lui Dumnezeu, iar nu a omului i-au zidit pre ei.

Pasări era în pomii aceia făr’ de număr, unile aripi de aur având, iar altele albe ca zăpada, iar altele cu feluri de înpiestriciuni [culori]. Și șădea pre rămu-rele pomilor Raiului și prea frumos cânta, cât de dulceața glasului cântărilor nu mă simțiiam pre sine-m [a se compara cu versul: „De mă uitam răpit pe mine însumi” din poemul O,-nțelepciune…, ținând cont și de faptul că verbul a răpi are semnificații extatice începând de la Sfântul Pavel, care a fost răpit în al treilea cer] […]. Și sta acei frumoși pomi rânduri, precum stă pâlcul înpotriva pâlcului.

Și umblând eu prin mijlocolo lor întru veseliia inimii, am văzut râu mare curgându prin mijocolu lor și pre frumoșii pomii aceia adepându. Și era de ceia parte de râu vee, întinzându vițile sale cu frunză de aur și cu struguri în chip<u>l aurului înpodobite. Și sufla acolo vânturi line și cu bună mireazmă, despre patru părți, dintru ai cărora suflare mișcându-să pomii, sunet minunat prin frunzele sale făcea[7].

În posesia lui Eminescu s-a aflat – după cum am mai arătat – și un miscelaneu conținând și Viața și petrecerea a celor dentru Sfinți Cuvioși Părinții noștri Varlaam și Iosaf, indiianilor[8]. Cităm din diortosirea/ prelucrarea lui Mihail Sadoveanu a acestei hagiografii:

„deodată [Ioasaf] s-a văzut răpit de câțiva bărbați străini, care trecându-l prin niște locuri minunate, l-au dus la o câmpie întinsă, înfrumusețată cu flori roșii și cu bună mireazmă. Privind în juru-i, a văzut livezi frumoase cu roade străine; iar frunzele pomilor fremătau vesel la un vânt subțire și lin. Subt arcurile livezii [în Memento mori: trunchii pădurii ca stâlpi mari și suri se urcă /…/ Pân’-acopăr cu-aste arcuri fluviul lat și profund] erau scaune de aur curat, înfrumusețate cu pietre scumpe și mărgăritare de mult preț, și raze mari ieșeau dintr-însele.

Se vedeau și paturi de aur așternute cu covoare în felurite culori. Iar prin preajmă curgea o apă limpede, veselind vederea și dulce murmurând. Deci prin acel loc minunat purtându-l bărbații înfricoșați, l-au dus până într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, având zidurile de aur și din pietre de preț pe care nu le-a văzut nimeni niciodinioară; iar stâlpii și porțile erau din câte-un singur rubin. Din înălțime strălucea o lumină mare cu raze umplând ulițele cetății; și ostași înaripați cu chipuri tinere se plimbau glăsuind cântări prea dulci pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească”[9].


[1] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 36.

[2] Idem, p. 21-22, 80, 256.

[3] D. Murărașu, în Mihai Eminescu. Viața și opera, op. cit., p. 69-70, considera că prezența unor sintagme poetice precum „umbre cu miros”, „flori care cântă” sau „aur mirositor” în opera eminesciană sunt urmarea influenței lui Swedenborg, pe care Eminescu l-ar fi cunoscut, dacă nu direct, atunci prin Kant, deoarece Kant „a căutat să zăgăzuiască influența lui Swedenborg, cercetându-i lucrările și condamnându-le din punct de vedere rațional” (p. 69), ocazie cu care, însă, le-a și recapitulat, pentru a le putea analiza, fapt ce le-ar fi putut face să cadă sub ochii lui Eminescu.

Explicația aceasta a lui Murărașu este mai ocolită și credem că nu s-a apropiat de orizonturile literaturii vechi.

[4] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 22-23.

În Dioptra lui Vitalie de Dubna (lucrare din care Cantemir s-a inspirat în alcătuirea Divanului): „sufletul cel înțelegătoriu se întoarce întru moșiia de unde au venit, unde nu e moarte, nici foamete, nici seate, nici boale, nu e plâns, nici întunearec, ce lumină veacinică, necurmată zi. Nu e acolo soare, nici lună și nu schimbă iale cu încungiurăril[e] lor zilel[e] și nopțile, ce iaste lumina aceii vieț[i], Mielul carel[e] întunearecul soarelui și întunearecul lunii îl covârșaște cu lumina Lui. Nu e acolo iarnă, nici vară, ce veacinică primăvară iaste. Acolo pururea cresc florile, și toate câte sunt acolo, frumoase și drăgăstoase sunt”. Cf. Crestomație…, vol. II, op. cit., p. 68.

[5] A se vedea I. Cor. 2, 9: „Cele ce ochiul n-a văzut și ureche n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

[6] Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, op. cit., p. 182, 184, 199-200.

[7] Ms. rom. B. A. R. 5468, f. 94v-95v, cf. Cătălina Velculescu, Nebuni pentru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 257. A se vedea și p. 283-284 și 307.

[8] Ms. rom. B. A. R. 2769.

[9] Cf.  Sfintele amintiri. Sinaxar, Ed. Hyperion, Chișinău, 1992, p. 39-40.

Did you like this? Share it: