Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Esențial pentru mine este, de asemenea, să recunoaștem faptul că fundamentalitatea codrului/ pădurii în poezia naturii din opera eminesciană, cu freamătul melodios al frunzișului, cu aromele/ miresmele de flori de tei, salcâmi, lilieci, covoarele de flori și cu oglinzile izvoarelor de argint, reprezintă un sigiliu, o marcă definitorie a perpectivei vizionare a literaturii vechi, care desemna Paradisul ca fiind veritabila patrie a ființei umane.

De asemenea, trăsăturile cadrului natural eminescian (ingenuitate, puritate, caracter auroral, virginal etc.), relevate insistent de exegeza eminescologică, se dovedesc a descinde din lecturile manuscriselor și ale cărților vechi. În timp ce icoanele stelelor și seducția lumilor siderale demonstrează o fericită contopire poetic-rațională cu iconostasul/ catapeteasma spațiului eclesial răsăritean și cu interpretarea sa ca văl/ simbol care intermediază traversarea într-o altă dimensiune existențială.

Nu doar miresmele năucitoare dezvăluie oroarea, repulsia față de moarte și descompunere, așa cum sesizau Mircea Eliade și, mai târziu, Negoițescu, dar și toată această avangardă vizionară dovedește o sensibilitate și o tensiune profundă a așteptării resurecției și a descoperirii eshatologice. Nimic nu indică o așteptare a Nirvanei, ci, dimpotrivă, așa cum remarca G. Gană, mortul eminescian e un contemplativ cu ochii larg deschiși spre minunile paradisiace[1].

Contemplarea lumilor stelare în profunzimea lor alegorică și simbolică i-ar fi putut-o nutri Antim Ivireanul, în timp ce Istoria ieroglifică a lui Cantemir – dacă au rămas în urma autorului cópii, chiar și fragmentare, care să fi circulat, deși nu avem probe documentare – i-ar fi putut oferi esplanade mirabile pentru ochiul minții, cât și descifrarea unor contacte semnificative cu istoria veche universală.

Important de rememorat ar fi și pasajul din partea a treia a cărții, care înfățișează Cetatea Epithimiii, împrejmuită de munți și de apele Nilului și având în centrul său templul. Chiar dacă, pe unul dintre palierele simbolice de interpretare, semnificațiile sunt negative (fiind simbol al avariției și corupției din Istanbulul pe care l-a cunoscut Cantemir), credem că, pe o altă treaptă a scării alegoriilor, există o izbitoare similaritate cu acea topografie celest-paradisiacă pe care Mircea Eliade o socotea arhaică și pe care am pus-o în lumină la Eminescu:

„Iară pre șesurile câmpului aceluia, și pre o parte și pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd marée a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală ar fi sădite, cuvios să împrăștiia, și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia. Așé cât nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală sațiu să putea da. Iară pre malurile gârlei [lacului] tot féliul de pomăt roditoriu și tot copaciul frundzos și umbros, de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul și unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puși frumos odrăsliia. A căror umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului să lăsa.

Iară roada pomilor, și la frumusețe și la dulceață, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-același pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deșchidea, poama lega, creștea, să cocea și să trecea, totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama și coaptă și necoaptă să afla (s. n.)[2].

Iară unde apa Nilului de pre șesul ce despre apus viniia și din vârvurile munților în gârla cea de gios să vărsa, cetatea sta, a căreiia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia o cheamă.

Iară făptura și îngrăditura cetății era așé: din marginea malului, unde Nilul ca pre șipot în bălți să vărsa, spre apus, și pre o parte și pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros și vârtos de piatră în patru coțuri cioplită era, carile, după ce de la pământ ca la dzece stânjeni să râdica, deciia stâlpi mari și groși de marmure porfiră în sus să înălța. […] Iară fiecare stâlp supt rădăcină patru lei de aramă preafrumoasă și ca aurul de luminoasă avea” [3]… etc., etc.

Să fi ajuns aceste pagini sub ochii lui Eminescu, când, doar puțin mai departe, descriind templul din centrul cetății și candelele aprinse noaptea în interiorul lui, spune că acestea „ca soare[le] lumina și ca luna între alte stele să arăta”[4]?

În Memento mori, depistăm versurile: „În oraș, lumini ca stele presărate-n mii de muri” și „Stele de-aur ard în facle”. Ar mai putea fi amintită și imaginea lunii ca o candelă: „Selene/ Ca o candelă lucind” (Asta vreau, dragul meu).

M-a intrigat de asemenea utilizarea de către Eminescu a verbului a se iezi, în Mușatin și codrul („Și deodată vede că/ Apa ei [a Bistriței] se-mpiedică/ Și de stânci i se iezește,/ Ea s-adună și tot crește,/ Se trezește-un mândru lac/ Iar copacii umbră-i fac”), asemenea lui Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică („gârla Nilului să iezește pănă în țara Egiptului”[5]) – și în acest caz, o altă sursă ar putea fi Neculce.

La fel, sintagma „a frunzelor sunare”, din poemul Codru și salon („În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare”; în Scrisoarea III: „frunzișul sunător”) există în Istoria ieroglifică: „a frunzelor sunare și a pădurii răsunare”[6], iar expresia „urechea îmbumbăcată”[7] ne aduce aminte de dascălul care „își înfundă bumbacul în urechi” (Scrisoarea I).

Izbitoarea asemănare de viziune, expresie stilistică și tonalitate îl determina pe Edgar Papu să-i considere pe Dosoftei și pe Cantemir preromantici[8].

Deosebit de semnificativ este și faptul că reproducerea poetică a lecturilor paradisiace apare de timpuriu în versurile eminesciene (și rămâne constantă), dacă ar fi să ne gândim numai la „Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,/ Cântarea în cadență a frunzelor, ce freme” (Din străinătate – un poem care, altfel, păstrează un ecou aproape unic din peisajele romantice, mai precis din poezia Le vallon a lui Lamartine, pe când framătul frunzelor și corul păsărilor ne evocă hagiografiile indicate mai devreme) sau la „raiul cu grădini îmbălsămate” (Venere și Madonă).

Simbolurile și alegoriile sunt, pentru Eminescu, porți care se încuie dar se și se deschid, iar deschiderea echivalează cu descoperirea unui alt cer de viziuni și înțelegeri – concepție în conformitate cu care poetul se declara admiratorul acelor „sânte firi vizionare/ Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare” (Epigonii).


[1] A se vedea, mai sus, nota 308 a cărții de față.

[2] A se vedea și Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 92-93:

Ciclul de viață al pomilor din Rai se aseamănă unui colier:
când primele roade sunt coapte și culese,
sunt gata deja cele ce alcătuiesc a doua și a treia recoltă.
Cine a mai văzut vreodată poamele toamnei târzii
atingând călcâiul roadelor primăvăratice /…/ ?
/…/ Acest sân plin de fructe în toate fazele dezvoltării lor… [etc.].

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 126-127 (ș. u.).

[4] Idem, p. 131. D. Murărașu indică însă o poezie populară provenind din Moldova, transcrisă de Eminescu într-un caiet – ms. 2260 – , care cuprinde și versurile „Cî eu am fost una la părinți/ Ca șî luna între sfinți/ Și le-am fost de mângâieri/ Ca șî luna printre stele”, cf. M. Eminescu, Poezii. III, ed. D. Murărașu, op. cit., p. 325. A se vedea și M. Eminescu, Opere, VI, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RPR, București, 1963, p. 175.

Poezia populară avea, în mod cert, o sursă cultă religioasă pentru această imagine poetică, însă circulația manuscriptică a Istoriei ieroglifice rămâne doar o pură ipoteză a noastră. Este o situație diferită de cea a lui Antim Ivireanul, în cazul căruia fragmente retorico-poetice din didahiile sale încă netipărite au ajuns în manualul de retorică al lui Piuariu-Molnar, tipărit prima dată la Buda în 1798 (Didahiile antimiene văd prima dată lumina tiparului aproape un secol mai târziu, în 1886) – a se vedea Ioan Piuariu-Molnar, Retorică, adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvântări, ediție critică, prefață, notă asupra ediției, glosar și indice de Aurel Sasu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 60, 67.

[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 140.

[6] Idem, p. 76. [7] Idem, p. 87.

[8] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 210-211: „Nu mai puțin acest romantism se conturează în Moldova și cu mult înainte de marele moment european al acestui fenomen. Îl recunoaștem, abia bănuit, și la Dosoftei, și tocmai în trăsăturile prin care marele nostru poet din veacul al XVII-lea îl anticipă pe Eminescu. Apoi cu un alt prilej am arătat că, în Istoria ieroglifică, apărută [terminată] în 1705, Cantemir se afirmă ca unul din primii și cei mai compleți precursori ai romantismului european (s. n.). În sfârșit, Neculce, în O samă de cuvinte, dă o schemă în proză a ceea ce peste câteva decenii va însemna balada preromantică și romantică”.

Did you like this? Share it: