Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Între universul mic și universul mare, uneori pare însă că planurile se confundă:

„Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? […] Presupuind lumea redusă la un bob de rouă și raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta și ar cugeta tot atâta ca în evii noștri – evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi, ca pentru noi ai noștri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acestor cercetători, în ce infinire de timp, clipa de bucurie – și toate acestea toate ar fi tot astfel ca și azi” (Sărmanul Dionis)[1].

Ilustrarea celor afirmate se face de mai multe ori, precum în fragmentul despre „microscopice popoare” din Scrisoarea I, ori în Călin:

 Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?
Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine,
Până văd păinjenișul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod.

Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci;
Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur.

Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel;
În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cântec;

O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.

Vin țânțarii lăutarii, gândăceii, cărăbușii,
Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii.
Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;

El tușește, își încheie haina plină de șireturi:
– „Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături”.

(Călin (file din poveste)) [2]

Miniaturizarea universului uman pare că ține, totuși, în anumite situații, de reducerea resurselor spirituale, de involuția către homunculi a speciei umane (ca și a romanilor, prin români, către romunculi, în Odin și poetul), fapt sugerat și de Cugetările sărmanului Dionis și Antropomorfism, dar și în poemul Melancolie, unde, în „biserica-n ruină” nu mai sunt oameni, ci „drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. /…/ În van mai caut lumea-mi în obositul creier,/ Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;/ Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,/ Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu”.

Ne apropiem de un alt univers eminescian, cel infrauman, subuman sau inuman, al mizeriei, al infernului sufletesc contemporan viscolit de nepăsare și deformat de maliție, dublat de o realitate populată cu șoareci, ploșnițe și păienjeni a-paradisiaci (în niciun caz echinoxiali, cum credea Ioana Em. Petrescu), în care își duce existența poetul. O lume hibernală sub aspectul glaciațiunii spirituale și afective dar și sub aspectul somnolenței intelectuale și al necrozării instinctelor morale. O vor moșteni simboliștii[3], în poezia lor.

Nu doresc să insist în mod deosebit, dar acest univers (care poate fi numit infernal) are inserțiuni – uneori rafinate și subtile, alteori mai brutale – în toată poezia și opera eminesciană.

Modelul construcției tripartite reprezintă, prin urmare, o viziune religioasă arhaică, așa cum precizam la începutul capitolului, care s-a repercutat și în opera scrisă sub forma a ceea ce se numește opus tripartitum, din care fac parte lucrări precum Divanul cantemirean.

Această viziune tripartită, reverberată și la nivel literar și reprezentată semnificativ în literatura noastră medievală trebuie să-i fi fost cunoscută lui Eminescu până la a ajunge la modelul Schopenhauer. Este unul din multele exemple de modele sau de topoi (ne mai rămân încă multe de relevat) de care literatura română medievală era saturată.

Arhaicitatea constituia, de altfel, pentru Mihail Eminescu, reperul autenticității: „învățații cuvântului. Aceștia întreabă totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dânșii cea ma bună […] înțelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri, pe cari memoria lor le păstrează. […]

Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeași formă. Iar eu din parte-mi gândesc așa. Orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță de adevăr. De aceea cărțile vechi, pe care oamenii nu le scriau numai iac-așa [,] numai ca să le scrie, ci pentru că gândise ceva, ce le apăsa inima, și voiau să spuie și altora, cărțile vechi eu unul le citesc și găsesc între lucruri abstruse unele semințe de lumină, pe cari apoi le țin minte” (Archaeus)[4].

Eminescu regăsea în literatura și filosofia barocă și romantică un reflex și o oglindire a unei mai vechi cugetări care provoca anamneza unei profunde și vechi cunoașteri a lumii.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 33.

[2] Perpessicius nota: „Aproprieri cu lumea de fabulă și alegorie din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir afla d-l N. Iorga: «Și romancierul istoric al altor vremuri amestecă ironia cea mai grosolană cu oarecare delicateță de poesie în descrierea nunții, care de sigur că a inspirat pe Eminescu pentru fermecătoarea nuntă de gâze din Călin: „Țânțarii cu fluiere, greierii cu surle, albinele cu cimpoi, cântece de nuntă cântând, muștile în aier și furnicile pre pământ mari și lungi danțuri ridicară, iară broaștele toate, împreună cu broatecii, din gură cântec ca acesta în versuri tocmite cânta” etc.»”,  cf. M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 424.

Iorga credea, prin urmare, că Eminescu ar fi putut cunoaște Istoria ieroglifică, iar Perpessicius nu îl contrazice.

În același context, Perpessicius reproduce un fragment de manuscris conținând reflecții înrudite cu cele din Archaeus:

„Sunt ochi în lumea aceasta, care au deosebită plecare pentru tot ce [e] miniatură. […] Și painjenii țes dela o tufă de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce șade departe – pe altă tufă, s-adună nuntașii, un cârd întreg de musculițe albastre ca oțelul…furnicile sunt servitori căci aduc saci albi cu miere și făină, ba țin câte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoțeii albaștri a florilor sună de liturghie, albinele cântă ca lăutari, bondarul în veșmânt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrân, fluturii, Don Juanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă, că ceea ce nimeni n-aude, a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei. […] De ce o vioară veche e mai bună decât una nouă? Pentru că zeci de maistri și-a pus sufletul întreg în ea – și le-auzi apoi, o armonie de suflete (s. n.). De ce lemnul să fie neprimitor de vieață [?]” (Ibidem).

[3] Acest fapt a fost sesizat mai demult de Ibrăileanu: „Urmașii lui Eminescu au fost simboliști”, cf. G. Ibrăileanu, Curentul Eminescu, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Nicolae Iliescu, Ed. Viitorul Românesc, București, 1997, p. 47.

[4] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 182.

Did you like this? Share it: