Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 13)

Praedicationes, vol. 13

Pagina sursă a cărții.

„Cărțile lor, ale tuturor Sfinților Părinți, sunt vorbirea de taină prin care noi ne conștientizăm statutul eclesial și devenim cu adevărat ortodocși. Adică punând în lucrare harul lui Dumnezeu primit în Biserică și trăind și slujind Biserica prin tot ceea ce facem. Dar ca Sfinții să ajungă la urechea inimii noastre trebuie să le citim cărțile. Adică trebuie să mergem mai puțin la mall, să vedem mai puține filme, mai puține glumițe online, pentru ca să citim mai mult” (p. 39).

„Căci atunci când Domnul ne-a spus că „jugul Meu [este] bun și povara Mea este ușoară [ζυγός Μου χρηστός, καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ], nu ne-a spus că nu vom avea parte de jugul și de povara Lui, ci că El ni le va ușura, pentru că vom afla în El odihnă [ἀνάπαυσιν] sufletelor noastre [Mt. 11, 29]. Și odihna Lui e slava Lui, care se coboară acolo unde se lucrează continuu poruncile Sale” (p. 49).

„Poruncile Lui ne arată cine este El. Cum simte Dumnezeu. Cum Se manifestă El. Căci Dumnezeul nostru treimic ne cere nouă să ne comportăm după cum este El, iar a fi cum este El este binele cu adevărat, atât pentru înger, cât și pentru om” (p. 120).

„Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui? Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am putea să le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim” poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire de sine?” (p. 130).

„Să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale „mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot. Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii” (p. 134).

„Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer. Amin!” (p. 138).

„Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada” (p. 154).

„Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic” (p. 158).

„Sfântul Grigorios [Palamas], în toată teologia lui, nu a pledat pentru ortodoxul lipsit de teologie și de experiență mistică, nu a pledat pentru ortodoxul indiferent, tipicar și extremist, pe care mulți îl încurajează astăzi, ci el a pledat pentru adevăratul om al Bisericii: pentru Sfânt și pentru viața sfântă a omului. Pentru că ortodoxul adevărat e Sfântul și fără el nu avem frumusețea reală, deplină, ontologică a Bisericii. Căci Sfinții sunt frumusețea duhovnicească a Bisericii” (p. 172-173).

„Nimeni nu e „în afara” căderii! Nimeni nu poate să se creadă „mântuit”, pentru că mântuirea e continua trăire cu Dumnezeu în slava Lui. Iar dacă am apăsat pe buton și am închis lumina…se face întuneric în cameră în timpul nopții. După cum, dacă ne credem „mântuiți” și ieșim din ritmul zilnic al ascezei și al vieții Bisericii, nu „zburăm” către Rai, ci cădem în abisul nesfârșit al Iadului” (p. 175).

„Viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți. Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu” (p. 185-186).

„Bucuria milosteniei e bucuria Învierii Lui. Iertarea e tot participare la Învierea Sa. Pentru că atunci când ierți și când ești milostiv, când îl vezi pe altul înaintea ta, când îl respecți pe altul, când îl iubești pe altul, atunci te bucuri în mod sfânt de el și bucuria aceasta, care coboară în noi de la Dumnezeu, e bucurie pascală” (p. 187).

„Mulți creștini renunță să mai vină la Biserică. De ce? Pentru că ei rămân la ideea că Dumnezeu e sus în cer doar pentru ca „să ne împlinească rugăciunile”, dar nu și pentru ca să ne schimbe în mod radical viețile noastre. Sau dacă mai vin la Biserică vin de formă, de rușine, din obișnuință, din orgoliu, dar nu pentru că așteaptă o schimbare a vieții lor sau pentru că ei vor să se schimbe în fiecare zi a vieții lor. Și, astfel, venitul la Biserică e resimțit de ei ca un serviciu, ca o rutină, ca o obișnuință, ca o plictiseală…” (p. 189).

„Cei care doresc să se desprindă de patimile lor și să vină la Biserică trăiesc acut rușinea față de viața lor trecută și nu știu cum să se vindece de ea, primind și crezând în iertarea lui Dumnezeu. Familia, vecinii, rudele, prietenii, anturajul lor dezagreează cel mai adesea venirea lor la Biserică. Cei care vor să se pocăiască sau se pocăiesc sunt cel mai adesea excluși de comunitatea în care trăiesc. Căci, pentru mulți, deși sunt botezați ortodox, pocăința și venirea la Biserică sunt niște lucruri „stranii”, care „nu par a fi” în firescul omului” (p. 191).

„Întreaga sfințenie a vieții de aici e pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru a ne crea ca parteneri dialogici și comunionali ai lui Dumnezeu și ai Sfinților și ai Îngerilor Lui. Căci Împărăția Lui e societatea Sfinților, e împreuna-trăire a Lui cu Sfinții, dar ei se nasc aici, în Biserică, în latura ei pământească. […] Dacă vrem să arătăm că suntem mulți, că suntem milioane de români, atunci să arătăm că suntem milioane de Sfinți români. Milioane de caractere, milioane de oameni frumoși, milioane de unici care își lucrează darurile lor primite de la Dumnezeu. Însă sfințenia, ca și rușinea/ pudoarea/ sfiala, sunt flori rare în România prezentului. Viața nu mai ni se pare importantă, ci banii ni se par mai importanți decât orice suflet și decât orice omenie” (p. 201-202).

„Nu doriți lucruri minore! Nu vă mulțumiți cu puțin! Nu umblați ahtiați după respectabilitate socială și după onoruri! Ci fiți Sfinți, chiar dacă nimeni nu vă vede și nu vă înțelege! E de ajuns că Dumnezeu și tot cerul Lui vă înțeleg. E de ajuns că El ne știe pe fiecare în parte și ne răsplătește fiecăruia după nevoințele noastre” (p. 205).

„Iar azi, înstrăinarea în mijlocul mulțimii nu e doar o virtute ascetică, ci și o realitate dureroasă a lumii noastre. Pentru că mulți ne simțim singuri și ai nimănui în mijlocul mulțimii de oameni dintr-un oraș, atâta timp cât nu avem relații unii cu alții. Suntem niște străini între străini. Călătorim printre străini, stăm lângă străini, suntem străini pentru cei de lângă noi. Și astfel, înstrăinarea duhovnicească, interioară, de oameni, locuri și lucruri, mie mi se pare că o putem trăi oriunde, și la sat și la oraș, pentru că punțile dintre noi se distrug zi de zi și oamenii stau și trăiesc într-o singurătate imensă” (p. 210).

„Clevetim, defăimăm sau vorbim de rău pe cineva nu când spunem adevărul despre el și despre faptele sale, ci când inventăm fapte reprobabile și le punem pe seama sa. Și îl vedem pe Satanas în această ipostază de clevetitor, de mincinos conștient de răul pe care vrea să îl facă, în Fac. 3, 4, atunci când el i-a spus Sfintei Eva: „Nu [cu] moarte veți muri [οὐ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [LXX]. Pentru că el din ură a învățat-o să păcătuiască, pentru că știa, din propria sa cădere, că neascultarea de Dumnezeu înseamnă cădere și moarte duhovnicească” (p. 214).

„La finalul cărții sale, la treapta a 30-a, Sfântul Ioannis Sinaitul a vorbit despre credință, nădejde și dragoste. Și el a spus că dragostea dumnezeiască este „izvorul credinței, abisul îndelungii-răbdări și marea smereniei”. Căci cel care Îl iubește pe Dumnezeu crede tot mai mult în El. Și, nădăjduind în El, acela se umple de îndelungă-răbdare. Și cine crede și nădăjduiește în Dumnezeu, acela Îl iubește pe El cu adevărat și e o mare a smereniei. Pentru că știe din experiență faptul că, în toată dezvoltarea sa duhovnicească, el a căzut și s-a ridicat de multe ori, că Domnul l-a ridicat continuu prin harul Său și l-a făcut să stea și să lucreze virtuțile și l-a umplut de slava Lui și că el nu este, nu a fost și nu poate fi independent față de Dumnezeu, ci numai dependent întru toate de El. De aceea sunt Sfinții mări de smerenie: pentru că știu că împreună cu El au făcut și fac totul. Că tot lucrul cel bun se face dimpreună cu Dumnezeu și noi trăim din și prin mila Lui” (p. 216-217).

„Sânii lui Dumnezeu sunt mai buni decât tot vinul [Cânt. Cânt. 1, 2, LXX] cunoașterii omenești. Pentru că sânii Lui sunt dogmele Sale cele dumnezeiești, adică toată învățătura Lui sfântă și dumnezeiască, și cu ea noi ne hrănim. Iar „vinul [care] veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX] este dragostea Lui cea dumnezeiască, care, atunci când se coboară în noi mai mult, ne umple de bucurie și de veselie dumnezeiască. Pentru că dragostea Lui ne luminează asupra cuvintelor Sale, care sunt „pâinea [care] întărește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX]. Pentru că tot omul are nevoie de pâinea adevărului lui Dumnezeu și de vinul dragostei Lui celei dumnezeiești, pentru ca să Îl iubească pe Dumnezeu cu adevărat și pentru ca să trăiască în mod evlavios în Biserica slavei Sale” (p. 220).

„Iar dacă cineva ne întreabă „la ce folosește asceza”, adică posturile, rugăciunile, privegherile, îngenuncherile, metaniile, milosteniile noastre, întreaga noastră viață în curăție și sfințenie, noi trebuie să spunem adevărul tuturor: asceza ne sfințește și ne păstrează în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că creștinii nu pot trăi decât bisericește, decât ascetic. Dacă nu trăiesc ascetic, teologic, liturgic, ei devin niște pustiuri fără vegetație. Sau niște pământuri pline de ierburi, care nu sunt bune pentru agricultura duhovnicească, pentru că sunt pline de patimi. Căci cei care cred că pot „rezista” patimilor sau că „nu mai au patimi” sunt niște oameni infatuați, rătăciți și mincinoși. Care nu cunosc slăbiciunea omului și nici adevărata luptă cu patimile din ei înșiși. Pentru că nimeni nu e nepătimaș și nimeni nu poate să stea împotriva patimilor fără ajutorul lui Dumnezeu. Iar cu patimile nu se luptă o zi, trei luni sau 5 ani, ci lupta cu patimile e zilnică și pentru toată viața, e o luptă de gherilă, o luptă pe multe fronturi, o luptă în care suntem atacați din toate părțile și nimeni nu poate să iasă biruitor din această luptă, dacă Dumnezeu nu îl întărește și nu îl ajută” (p. 223).

A îndrepta lumea înseamnă a te îndrepta pe tine însuți. Ca să faci un bine acestei lumi, trebuie ca tu să te pocăiești, să îți vii în fire și să începi să te lupți cu patimile din tine însuți. Dar să ai conștiința că nu te poți lupta fără Dumnezeu. Că nu te poți vindeca de patimi decât prin harul Lui, prin ajutorul Său, prin mila Sa, și că mântuirea noastră este consecința milei Sale” (p. 225).

„Nu aduce anul ce aduce ceasul în materie de mântuire. Pe fiecare zi putem fi alții. Pe fiecare zi ne putem umple de înțelegeri sfinte, de vederi sfinte, de schimbări dumnezeiești în viața noastră. Numai să vrem! Numai să le vrem!” (p. 227).

„Așadar, iubiții mei, să venim la Cel care ne spală negreala și ne face frumoși [Cânt. Cânt. 1, 5, LXX]! Să venim la Cel care face obrajii inimii noastre ca turturelele [Cânt. Cânt. 1, 10, LXX]. Căci în munții cei înalți [Ps. 103, 18, LXX] este mântuirea noastră, în munții cunoașterii lui Dumnezeu. Amin!” (p. 228).

„Nu putem considera zămislirea și evoluția fătului în pântece numai ca pe un act natural/ mecanic/ orb, ci, în tot acest proces tainic, interior, al zămislirii fiziologice și al nașterii omului, trebuie să vedem degetul lui Dumnezeu. Căci lucrurile se petrec în firescul lor, dar fără să excludă prezența și lucrarea lui Dumnezeu” (p. 233).

„Însă trebuie să avem conștiința, cu toții, că Scriptura e un ocean dumnezeiesc de înțelegeri sfinte, din care noi bem după putere și pentru ca viață să avem întru noi. Vă doresc mult spor în viața și în înțelegerea dumneavoastră teologică și duhovnicească! Amin” (p. 239).

„Ochii Maicii Domnului sunt porumbițe [Cânt. Cânt. 1, 15]: pentru că văd curat, văd sfânt, văd drept, văd voia lui Dumnezeu. Ea e un crin în mijlocul spinilor [Cânt. Cânt. 2, 1], adică în lumea aceasta plină de griji, de patimi și de răutăți. Și ea este porumbița Lui [Cânt. Cânt. 2, 10, 13, 14], pentru că e cea mai curată făptură a Lui. Atâta timp cât s-a făcut palatul cel rațional al lui Dumnezeu, biserică sfințită și rai cuvântător” (p. 242).

„Primul icos al Acatistului Buneivestiri ne spune că bunavestire a însemnat și momentul zămislirii Domnului în uterul/ pântecele Maicii Sale. Căci atunci când Arhanghelul Gavriil s-a dus și i-a spus cea mai bucuroasă veste Născătoarei de Dumnezeu, odată „[cu] glasul cel netrupesc [τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ]” al Arhanghelului, când Fecioara a acceptat să fie Maica lui Dumnezeu, el L-a văzut întrupat [σωματούμενόν] pe Domnul în pântecele ei. De aceea, până nu simțim slava Lui în noi, până ce nu locuiește El în noi în mod duhovnicește, noi nu suntem credincioși cu adevărat” (p. 247-248).

„La Sfântul Grigorios al Nissisului găsim sintagma „ἡ τοῦ πλείονος ἐπέκτασις [întinderea cea (spre) mai mult]” în fragmentul: „aceasta este creșterea celor văzători, luare de sus a evlaviei, întinderea cea [spre] mai mult, a ne întinde noi pururea [spre] cele mai bune”. Și prin ea Sfântul Grigorios ne vorbește despre continua noastră sporire duhovnicească în relația cu Dumnezeu. […] Teosisul sau îndumnezeirea nu e un concept, o idee, o noțiune, ci o realitate personală. E discuția despre o realitate personală și eclesială. E starea de împlinire a omului, e sfințenia. Pentru că teosisul exprimă starea de a fi a Sfântului” (p. 250-251).

„Fiii lui Core ne spun: „Precum am auzit, așa am [și] văzut în cetatea Domnului Puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru” [Ps. 47, 9, LXX]. Și cetatea Lui e Biserica! Iar, în Biserică, ceea ce auzim, noi și vedem iconizate și făcute. Pentru că teologia pe care o primim prin auz, prin predicare și slujire, o vedem și în iconizarea Bisericii și în toată slujirea ei. Căci frumusețea teologiei și a sfințeniei lui Dumnezeu se vede și în cult și în iconografie și în modul de viețuire ortodoxă” (p. 252).

„Putem predica despre orice subiect teologic și al vieții noastre cotidiene, pentru că teologia noastră e viață și viața noastră e teologică. Însă pentru a predica, trebuie să ne și pregătim pentru predicare. Căci Biserica are nevoie de munca noastră în favoarea comunității liturgice. Și pregătirea pentru predicare e asceză personală, dar și împlinire și bucurie sfântă, care nu se vor lua de la noi” (p. 255).

„Pentru a te dezvolta teologic și duhovnicește nu ai nevoie doar de lucrurile de care crezi că ai nevoie, ci ai nevoie și de lucrurile de care nu crezi că ai nevoie, dar cel care ți le predică în Biserică știe că ai nevoie de ele. Căci în Biserică, ca și la școală, Preotul care propovăduiește știe mai multe decât tine, cel care înveți de la el. Și el, prin fiecare predică, dorește să îți lărgească orizontul tău de așteptare, să te facă să vrei mai mult, să cauți mai mult, să vezi faptul că există probleme la care tu nu te-ai gândit nicidecum și pe care le-ai considerat lipsite de utilitate. […] Pentru mine aceste realități ale sfințeniei și multe altele legate de teologia, istoria și viața Bisericii sunt realitățile la care eu cuget zilnic și cred că trebuie să vă vorbesc și dumneavoastră despre ele. De aceea, eu doresc să vă vorbesc despre tot mai multe lucruri care nu frământă pe mulți, dar care au fost și sunt cugetarea Sfinților lui Dumnezeu și a teologilor Bisericii. Pentru că predica Bisericii tre- buie să îmbrățișeze întreaga teologie, istorie și experiență a Bisericii. Și noi trebuie să actualizăm mereu în Biserică marile realități, probleme și scopuri ale vieții Bisericii.” (p. 257-258).

„Ce ne învață aici Dumnezeu? Că e bine uneori ca anumiți oameni să ne creadă într-un anume fel, dar noi să fim alții. Ei să ne creadă păcătoși, pătimași, dar noi să nu fim păcătoși, ci oameni ai evlaviei. De ce? Pentru ca să vedem diferența între ce cred alții despre noi și cine suntem, de fapt, noi. Căci dacă noi nu suntem vinovați de lucrurile de care ne acuză alții, nu ne strică nicidecum sufletul și suntem vorbiți de rău în mod gratuit” (p. 267).

„Și când a cerut să se facă cuvântul Arhanghelului în trupul ei [Lc. 1, 38], ea a consimțit lui Dumnezeu, căci L-a lăsat pe El să ia trup din ea. Și când Arhanghelul L-a văzut pe Domnul în pântecele ei întrupat, atunci el a plecat [1, 38] plin de cutremurare dumnezeiască de la ea, pentru că a cunoscut marea Lui iubire pentru oameni. Și ce lucru cutremurător de frumos observăm aici? Că Dumnezeu cere voie făpturii Sale ca să locuiască în ea! Cere acceptare și coparticipare la planul Său de mântuire. El nu vine în forță la noi! Nu intră cu forța în viața noastră! Ci El ne cere să fim de acord cu venirea Lui la noi. Pentru că El dorește să locuiască în noi pentru toți vecii, dar pe măsura iubirii și a dorului nostru pentru El. Ce fac demonii? Vor să se lipească cu forța de sufletele noastre, precum lipitorile, și să intre și să locuiască în trupurile noastre. Ei vor să ne posede, să ne stăpânească, să ne robească și nu să ne facă bine. De aceea, diferența este evidentă!” (p. 271).

„La fel trebuie să facem și noi: să cerem, în mod respectuos, prietenia oamenilor și să fim loiali prieteniei lor. În cadrul relației cu ei, noi trebuie să fim delicați și reținuți, plini de atenție și de frumusețe duhovnicească, și nu bășcălioși și nesimțiți, tupeiști și intruzivi în viața lor. Pentru că prietenia presupune o relație principială, o relație de sinceritate și de iubire, de respect și de încredere și nu un teatru al ipocriziei și al nesimțirii” (p. 272).

„Postul acesta, mare și sfânt, e pentru ca să ne facă delicați sufletește. El nu e pentru ca noi să slăbim sau să ne extenuăm, ci pentru ca să ne umplem de teologie și de doruri sfinte, de bucurie sfântă și de milostenie, de rugăciune și de priveghere” (p. 283).

„Oricât și-ar dori mama și tatăl ca să se nască copilul lor și oricât de instruit ar fi medicul curant, dacă Dumnezeu nu ne scoate din pântece, nu ne scoate nimeni. Și dacă El nu ne păzește zi de zi și nu ne ridică zi de zi din pat și nu ne protejează ca pe lumina ochilor, noi nu putem face nimic. Pentru că viața noastră nu poate exista în afara providenței lui Dumnezeu, a purtării Lui de grijă față de noi” (p. 287-288).

„Și îmi aduc aminte de Sfântul Grigorios Teologul, care spunea că „cine nu crede că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu [Θεοτόκον], acela este separat de Dumnezeire [χωρὶς ἐστὶ τῆς Θεότητος]. Iar cel care spune că El a trecut prin Preacurata Fecioară ca printr-un canal și că nu S-a format ca Dumnezeu și om în ea, unul ca acesta este ateu [ἄθεος]”. Pentru că cel care Îl neagă pe Fiul întrupat, o neagă și pe Maica Sa, iar cel care o neagă pe Maica Sa, Îl neagă și pe Fiul ei” (p. 290).

„Însă îndreptările [εὐθύτητας] sunt pregătite de Dumnezeu [Ps. 98, 4, LXX]. Îndreptările spre bine ale vieții noastre. Iar El știe în mod desăvârșit ce mustrare ne folosește nouă. Și astfel, prin frică, prin rușine, prin dureri, prin necazuri de tot felul, pe care le îngăduie să le trăim, El ne scoate din multe patimi de rușine. El ne eliberează din cursele morții [παγίδες θανάτου][Ps. 17, 6, LXX]” (p. 295).

„Sfântul Cuvios Efrem Sirosul [Ἐφραὶμ ὁ Σύρος]/ Sirul, pomenit pe 28 ianuarie, într-un imn al său teologic, ne spune că Fiul a făcut frumoasă urâțirea noastră, a robilor Săi, și ne-a făcut dumnezei, așa după cum a dorit omul atunci când a păcătuit. Pentru că El S-a întrupat pentru ca să ne dea nouă posibilitatea să ne îndumnezeim. Să ne dea posibilitatea să ne facem dumnezei după har. Iar dacă Domnul a făcut asta pentru noi și ne-a arătat că îndumnezeirea se dobândește prin sinergia dintre lucrarea noastră și slava lui Dumnezeu, El a făcut de rușine pe Satanas, care ne-a învățat să căutăm „îndumnezeirea” în păcat. Căci păcatul nu ne aduce niciun „bine”, el nu ne poate „sfinți”, ci numai ne urâțește interior și exterior persoana noastră” (p. 297-298).

„Sfântul Vasilios cel Mare a subliniat faptul că soarele „a fost zidit pentru om, iar omul pentru Dumnezeu; omul ca să Îl slăvească pe Dumnezeu, iar soarele ca să-l slujească pe om”. Pentru că întreaga creație a fost făcută pentru om. Iar când diavolul l-a înșelat pe om și el a păcătuit, a făcut asta pentru a-și exprima ura lui față de Dumnezeu. Căci diavolul, „în chip[, adică în om, în cel creat după chipul Lui n.n.], și-a arătat ura, fiindcă de Dumnezeu nu putea să se atingă”. Iar războiul lui, al diavolului, contra omului, este un război contra lui Dumnezeu. Dar și orice păcat al nostru este un război împotriva lui Dumnezeu, pentru că orice păcat se împotrivește voii Lui cu noi. Și când păcătuim, noi ne asemănăm demonilor și ne unim cu ei, războindu-ne cu Dumnezeu” (p. 305-306).

„Viața creștină e o viață de continuă priveghere [Mt. 25, 13]. E o viață eminamente eshatologică. Pentru că noi Îl așteptăm pe Domnul în stare de luciditate iubitoare, în stare de nădejde bucuroasă, în stare de credință văzătoare de Dumnezeu. Pentru că ritmul de viață al Bisericii e unul eshatologic, e unul prin care trăiește din plin racordarea ei la veșnicie, dar, în același timp, Biserica așteaptă intrarea întregului cosmos în veșnicie. Așa că noi, creștinii ortodocși, nu putem să ne acomodăm în mod deplin cu istoria și cu lumea, în faza în care ea arată acum, pentru că noi așteptăm viața cu Dumnezeu, viața veșnică cu El, care presupune transfigurarea întregii umanități și a întregii creații. […] Însă, în același timp, perspectiva eshatologică a vieții creștine nu pune în paranteze istoria și viața noastră în istorie, pentru că de viața de acum depinde mântuirea noastră” (p. 311-312).

„Căsătoria nu e mai puțin jertfă și dăruire adusă lui Dumnezeu. Pentru că soții învață să se iubească reciproc și, în același timp, să Îl iubească pe Dumnezeu prin toată viața lor împreună. Căsătoria, ca și Monahismul, sunt moduri de existență dimpreună cu Dumnezeu. Și în ambele moduri de viețuire ortodoxă, omul învață că primește pe cât se dăruie și este, pe cât se nevoiește să se curățească pe sine însuși” (p. 315).

„Nu este nicio neconcordanță între afirmația teologică: Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți și afirmația teologică: Iisus a înviat din morți. Pentru că și Tatăl și Duhul Sfânt au participat la învierea Domnului. Însă Domnul a înviat ca un Dumnezeu atotputernic din morți, ca unul care era egal și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. A înviat cu de la Sine putere” (p. 321).

„Și noi, Biserica Lui, vestim învierea la miezul nopții, când sâmbăta se pleacă spre duminică. Și o vestim în fața Bisericii, sub acoperișul cerului, pentru că învierea Domnului este un bine copleșitor nu numai pentru întreaga umanitate, ci pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci odată cu învierea Lui, oamenii și cosmosul în integralitatea sa au o singură direcție: îndumnezeirea” (p. 324).

„Dacă noi ne putem înduhovnici veșnic, prin slava Lui, atât la nivelul sufletului, cât și al trupului nostru, fără ca prin asta sufletul sau trupul să se transforme în altceva decât sunt, atunci chipul lui Dumnezeu din noi e copleșitor. Căci noi, cei care am fost creați după chipul lui Dumnezeu, vedem din persoana lui Hristos că am fost creați pentru o transfigurare veșnică în relație cu Dumnezeu. Și asta înseamnă că noi nu știm ce potențe reale au sufletele și trupurile noastre, dar vom trăi veșnic această complexă și desăvârșită bucurie a transfigurării duhovnicești, dacă vom fi membri ai Împărăției Sale” (p. 326-327).

„ÎPS Antonie al Surojului a văzut rugăciunea din Ghetsimani ca pe „o abandonare” a lui Hristos de către Tatăl și ca „prima dată când rugăciunea lui Hristos către Tatăl nu a fost auzită”. Însă ambele afirmații ale ÎPS Antonie sunt greșite din punct de vedere teologic. Pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt în viața Sa pământească, fapt pentru care nu putem să vorbim niciodată de o „abandonare” a Lui de către Tatăl, iar rugăciunea Sa către Tatăl, din Ghetsimani, I-a fost ascultată ca întotdeauna […] El nu a cerut Tatălui Său ca să Îl scape în mod neapărat de moarte, ci Domnul Și-a exprimat, ca om, frica Sa de moarte. Frica Lui în fața morții, în fața suferinței și a morții privite ca un potir din care El Se adapă. Tocmai de aceea, Hristos a cerut ca să Se facă voia Tatălui în El, pentru că voia Tatălui Său era și voia Lui și a Duhului Sfânt. A două oară a spus: „Tatăl Meu [Πάτερ Μου], dacă nu se poate [ca] acest potir să treacă de la Mine [εἰ οὐ δύναται τοῦτο τὸ ποτήριον παρελθεῖν ἀπ᾽ Ἐμου], de nu am să-l beau pe el [ἐὰν μὴ αὐτὸ πίω], facă-se voia Ta [γενηθήτω τὸ θέλημά Σου]!” [Mt. 26, 42, BYZ]. Și s-a făcut voia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic! Pentru că Treimea Cea preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare și nu mai multe” (p. 332-333).

„Dacă Fiul ar fi fost „abandonat” de Tatăl cu adevărat, Dumnezeu și lumea s-ar fi sfârșit în acea clipă. Pentru că „abandonarea” Fiului de către Tatăl ar fi însemnat „căderea” Fiului în păcat, lucru absolut imposibil, pentru că Dumnezeu e Binele desăvârșit. De aceea, consecințele acestei teologii eretice propovăduite de ÎPS Antonie al Surojului sunt nihiliste și reduc totul la neant” (p. 334-335).

„Un creștin nu poate trăi fără Slujbele Bisericii. Un creștin nu poate trăi fără rugăciunile lui zilnice, de acasă și din tot locul. El nu poate trăi teologic fără teologia Bisericii. Și când trăiești teologic, gândești, vorbești, mănânci și dormi teologic” (p. 339).

„El Și-a asumat viața umană, adică un trup și-un suflet, Și-a asumat faptul de-a vorbi o limbă, de a Se naște dintr-o Mamă, de a trăi într-o familie și într-o societate anume. Și în astfel de condiții concrete, El Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, arătându-ne nouă că și noi ne putem sfinți viața acolo unde suntem” (p. 343).

„Discutând Efes. 6, 17, Sfântul Maximos ne spune că coiful mântuirii [τὴν περικεφαλαίαν τοῦ σωτηρίου] este nădejdea, iar sabia duhului [τὴν μάχαιραν τοῦ πνεύματος] este discernământul” (p. 348).

„– De unde sunt stihurile Învierii Domnului?

– Din Ps. 76, 2-4 (Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei care Îl urăsc pe El! Precum se sfârșește fumul, să se sfârșească! Precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu și cei Drepți să se veselească!) și din Ps. 117, 24 (Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.), cf. LXX” (p. 353).

„Deși Hristos este „izvorul tămăduirilor”, totuși El lucrează minuni și vindecări în viața noastră mai ales pentru rugăciunile Maicii Sale, a celei mai sfinte decât întreaga creație a lui Dumnezeu” (p. 355).

„Biserica este o sinaxă liturgică, dar și un spital duhovnicesc. Biserica este o academie teologică și duhovnicească, dar și o secție de terapie intensivă. Pentru că aici, în Biserică, oamenii se nasc din nou, de sus, de la Dumnezeu, adică mor și înviază duhovnicește” (p. 358-359).

„Dar pentru ca să avem apa lui Dumnezeu la noi, fiecare trebuie să participe la sfințirea ei. Și dumneavoastră participați la sfințirea ei prin aceea că vă rog să vă rugați, în inima dumneavoastră, dimpreună cu noi, ca slava lui Dumnezeu să se coboare în apă și să o sfințească și să ne sfințească și pe noi, pe toți, care suntem Biserica Lui. Dacă vă rugați dimpreună cu noi, cu Preoții care vom sluji apa, atunci vă veți ruga să fiți proprii apei lui Dumnezeu, adică simțirii slavei Lui care coboară în noi și în apa Bisericii” (p. 360).

„Sfintele Moaște sunt semnele reale ale sfințeniei. Ele arată că trupul nostru se sfințește în același ritm cu sfințirea sufletului nostru, pentru că omul se sfințește în mod total” (p. 362).

„Sfântul Tomas a fost încredințat de învierea Lui. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem! Pentru că Domnul a venit la Ucenicii Lui „[cu] lumina de nesuportat a dumnezeirii [τῇ ἀστέκτῳ θεότητος αἴγλῃ]” Sale și așa le-a arătat semnele cuielor din trupul Său. Iar Sfântul Tomas, atingând trupul Său cel îndumnezeit cu frică și cu credință, a mărturisit că Hristos este Domnul și Dumnezeul său” (p. 366).

„– Când Îl mărim pe Dumnezeu cu adevărat?

– Atunci când se bucură duhul nostru în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru [Lc. 1, 47]. Când ne bucurăm duhovnicește, atunci Îl și slăvim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu” (p. 369).

„Dacă „celor Drepți li se cuvine laudă” [Ps. 32, 1, LXX], ce fel de laudă se cuvine celei mai curate și mai sfinte decât toată făptura rațională, adică Maicii Domnului? Și Biserica o laudă neîncetat pe cea mai cinstită și mai slăvită decât întreaga făptură, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care s-a făcut locaș rațional al lui Dumnezeu” (p. 371-372).

„De aceea, iubiții mei, dacă vrem să trăim mângâierea lui Dumnezeu în ființa noastră și, în același timp, să ne facem mângâietori ai altora, trebuie să Îl rugăm pe Domnul slavei să ne învețe să fim buni și îngăduitori cu oamenii! Căci numai iubirea lui Dumnezeu mângâie, numai iubirea Lui iartă, numai iubirea Lui îi îndreaptă pe oameni” (p. 388).

„Dar [Sfintele Mironosițe] și-au adus aminte de cuvintele Lui, pentru că inima lor era o bibliotecă vie. Ele însele erau biblioteci ambulante, care păstrau cu sfințenie toate cuvintele Domnului, indiferent dacă le înțelegeau întrucâtva sau ele, cuvintele Lui, erau tainice pentru ele. Pentru că teologia lui Dumnezeu ne depășește cu mult, chiar dacă noi o înțelegem întrucâtva. Însă fiecare dintre noi, ca și Sfintele Femei Mironosițe, trebuie să citim și să ascultăm teologia Bisericii la Slujbe și să păstrăm totul în inima noastră. Așteptând, bineînțeles, ca Dumnezeu să ne lumineze asupra lor, a celor pe care le-am citit sau auzit în predica și slujirea Bisericii” (p. 394).

„Orice om în vârstă și bătrân sau foarte bătrân are experiență de viață din care poate să dăruie. Dar nu orice om are și experiență duhovnicească reală din care poate să dăruie. Tocmai de aceea, adevărata dăruire, dăruirea mântuitoare, e când dărui experiență teologică și duhovnicească, când dărui cuvinte vii oamenilor, și, în același timp, îi umpli pe ei de slava lui Dumnezeu, care domnește în toată ființa ta” (p. 396).

„Într-unul dintre visele duhovnicești prin care m-a mângâiat după plecarea sa dintre noi, Fericitul Ilie m-a primit bucuros în fața unui turn alb, al cărui capăt intra în slava lui Dumnezeu. Era vesel, transfigurat la întreaga lui înfățișare, cu totul înduhovnicit, și cu toate astea l-am recunoscut după glas și după anumite trăsături ale feței și ale trupului său. Era bucuros să mă vadă, dar, mai ales, să îmi arate turnul său, care era cu totul alb și prin care am intrat în mod minunat […] Și pe măsură ce urcai se petrecea ceva minunat: simțeai că urci pe un munte, că atmosfera se rarefiază, că gândești și simți lucruri din ce în ce mai duhovnicești…dar și faptul că urcarea aceasta îți cere să te înduhovnicești” (p. 404-405) .

„Căci oamenii, adesea, cred că trebuie să facă copii, să zidească case, să ajungă în funcții de conducere, să facă lucruri extraordinare pentru ca să se împlinească interior. Însă el, luminat de Dumnezeu, a înțeles că cel mai important lucru în viață e să îți construiești turnul interior, cel care intră în slava lui Dumnezeu, și pe ale cărui trepte duhovnicești trebuie să calci la nesfârșit” (p. 406).

„Căci dacă toată lumea vorbește despre „extaze”, despre „nepătimire” și „îndumnezeire”, dar nimeni nu știe ce sunt ele la propriu, ajungem să credem că ele sunt „metafore teologice”. Însă ele sunt realități ontologice! Pentru că extazele sau vederile mistice, nepătimirea și îndumnezeirea sunt trăite de oameni concreți, de Sfinții lui Dumnezeu, adică de cei care își construiesc turnul în ei înșiși și nu în afara lor” (p. 406-407).

„[Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu] este cel mai mare Sfânt român isihast al secolului al 20-lea, căci este unul dintr-un neam care s-a ridicat la vederea continuă a slavei lui Dumnezeu, experiență despre care ne-a vorbit Sfântul Isaac Sirul” (p. 411).

„La prima vedere, a nu citi cărți teologice, cărțile Bisericii, pare a nu avea „urmări” prea mari în ființa noastră. Mulți cred că „se poate trăi și fără”…citirea de cărți teologice. Însă acolo, în aceste sfinte cărți ale Bisericii stă tot modul nostru de-a fi și toată știința mântuirii noastre. Cum fără regulile de circulație nimeni nu ajunge un șofer admirabil, tot la fel ni- meni nu poate să se lumineze și să se educe și să se schimbe interior fără teologia Bisericii. Pentru că teologia Bisericii e începutul, e cuprinsul și împlinirea vieții noastre bisericești și a mântuirii noastre.

De aceea, prostia, bădărănia, nesimțirea, neatenția, nepăsarea, neștiința, răutatea, superstițiile, ereziile se nasc din…necitirea cărților Bisericii. Pentru că Dumnezeiasca Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, cărțile de slujbă ale Bisericii, dogmele și canoanele Bisericii și întreaga Tradiție și întregul cult și întreaga experiență și istorie a Bisericii reprezintă adevărata academie și cea mai înaltă a acestei lumi” (p. 414).

„Prin unirea noastră cu El, Hristos Dumnezeu ne face sălaș al Treimii celei Preasfinte, pentru că slava Treimii coboară în noi și, prin ea, Dumnezeul nostru treimic e cu noi și în noi, învățându-ne toată dreptatea și tot adevărul și toată sfințenia” (p. 415).

„Mediocritatea nu înseamnă niciodată împlinire, ci renunțare la tine însuți, sinucidere interioară. Ținerea talanților în nelucrare, pentru a nu avea probleme în viață, înseamnă a nu-ți asuma riscurile împlinirii, adică ale sfințeniei. Căci viața are riscurile ei, iar sfințenia are riscuri și mai mari. Fiindcă nu oamenii, în primul rând, se luptă cu noi, când vrem să ne sfințim viața, ci tot Iadul se luptă cu noi.

Dar riscurile sfințeniei ne fac să câștigăm totul. Ele ne bagă în Rai. Pentru că Iadul și oamenii lui de pe pământ se luptă cu noi, însă mai puternic decât toți e Domnul slavei, e Stăpânul vieții noastre, e Dumnezeu Pantocratorul, Cel care ne ține pe toți în palma Sa cea prea delicată, pe niciunul netrecându-ne cu vederea. Iar a rămâne submediocru sau mediocru cu bună știință, deși ai multe potențe de la El, înseamnă a-L desconsidera enorm de mult pe Cel care ți le-a dat” (p. 417-418).

„Dumnezeu consideră momentele când noi ne dăm cu lumea ca momente de desfrânare, de rătăcire, de libertinaj, pentru că atunci ieșim din relația de iubire cu El și slujim idolului respectabilității deșarte” (p. 423).

„Și de ce laudă lumea pe cei care sunt ca ea? Pentru că lumea nu iubește verticalitatea duhovnicească. Nu îi iubește pe cei care vor să o schimbe din păcatele ei. Ci ea îi admiră pe păcătoșii „respectabili”, pe „descurcăreți”, pe fanfaroni, pe duplicitari. Pentru că lumea „se descurcă”, se complace în starea ei de cădere, își construiește autonomia interioară prin negarea sistematică a voii lui Dumnezeu în ea însăși și „binele” ei este teluric. […] Iar lumea iubește pe ale sale [In. 15, 19]…și Sfinții pe ale lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții nu au nevoie de elogiile deșarte ale oamenilor, ci ei au nevoie de Dumnezeul mântuirii lor. Au nevoie să simtă în ei slava Lui și că El este cu ei întotdeauna” (p. 424-425).

„Dacă aici, în 1, 66, el [Sfântul Lucas] ne spune că iudeii „au pus în inima lor” cuvintele despre Sfântul Ioannis Botezătorul, adică au receptat în mod special amănuntele despre viața lui, așteptând să vadă ce se va petrece pe mai departe cu el, la 2, 19, el ne spune că Maica lui Dumnezeu, după ce au venit păstorii și au mărturisit vedenia lor îngerească, „păstra toate cuvintele acestea [πάντα συνετήρει τὰ ῥήματα ταῦτα], cugetând în inima ei [συμβάλλουσα ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῆς]”.

Și dacă la 1, 66 se vorbește despre păstrarea în inimă a cuiva, iar în 2, 19 despre păstrarea în inimă a cuiva și despre cugetarea la el în inimă, Sfântul Lucas ne spune că mintea noastră coboară în inimă și gândește în inimă despre Dumnezeu și despre oameni și despre toată existența. Pentru că mintea coboară în mod firesc în inimă și judecă în inimă toate câte există, pentru că omul în totalitatea lui se implică în actul existenței și al iubirii și al gândirii” (p. 436-437).

„Trupul participă la efortul de despătimire, ca unul care a fost infestat de păcatul care a trecut din suflet în trup, dar curățirea de patimi e mai întâi de toate a sufletului, pentru că în suflet stau patimile noastre și de acolo ele se manifestă și murdăresc întreaga noastră persoană” (p. 443).

„[Sfinții Apostoli] au înțeles în mod deplin, că „mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii săi” [In. 15, 13, BYZ]. Iar prietenii Domnului suntem noi toți, întreaga umanitate. „Că[ci] încă păcătoși fiind noi [ὅτι ἔτι ἁμαρτωλῶν ὄντων ἡμῶν], Hristos pentru noi a murit [Χριστὸς ὑπὲρ ἡμῶν ἀπέθανεν]” [Rom. 5, 8]. Adică El Și-a pus sufletul pentru noi, făcându-ne prin aceasta prietenii Lui, deși noi eram păcătoși” (p. 452).

„Dar cel mai mare har al românilor, ca, de altfel, al tuturor națiunilor ortodoxe, este eclesialitatea lor. Căci nici pământul și nici mulții talanți personali primiți de la Dumnezeu nu ne mântuie de la sine, dar a fi în Biserica lui Dumnezeu înseamnă a fi pe calea mântuirii. A fi în Biserica Cincizecimii, a fi în Biserica Ortodoxă, înseamnă cel mai mare dar de la Dumnezeu, pentru că înseamnă să fii prieten cu Dumnezeu, să fii intim al Lui acum și pentru toți vecii” (p. 459).

„Și avem acest sentiment sfredelitor al „absenței” lui Dumnezeu pentru că nu simțim slava Lui în noi. Nu o simțim în noi și de aceea ne simțim singuri, copleșitor de singuri. Iar din mijlocul unei astfel de singurătăți a păcatului, slujirea lui Dumnezeu e o dramă și o povară enormă” (p. 462).

„Creștinii cu mentalitate și viață seculară vor să schimbe Biserica, cu rânduielile și gândirea ei profund teologică, după modul lor de a fi și de a gândi. Pentru că vor o Biserică fără asceză, fără contemplație, fără sfințenie, fără simțirea și vederea lui Dumnezeu, fără finalitate ontologică” (p. 462).

„Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui. De aceea, voia Lui e începutul, cuprinsul și împlinirea Bisericii și a lumii și nu voia noastră” (p. 463).

„Azi s-a ajuns la situația nefastă ca diverși teologi și oameni de știință să nege teologia, opera sau viața a numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii pe motive din ce în ce mai halucinante. Iar mie îmi plânge inima când văd asemenea comportamente la oameni credincioși, la oameni care presupun că „fac bine” negând istoria, Tradiția și Sfinții Bisericii” (p. 467).

„Însă, dacă eu constat, tot mai dureros, ca și dumneavoastră, ruptura dintre oameni, lipsa lor de relații și singurătatea dureroasă, mormântală din ei înșiși, ce înseamnă asta? Că lumea noastră e tot mai puțin bisericească. Căci dacă ar fi fost bisericească în sinea ei, atunci s-ar fi simțit una, s-ar fi simțit unită interior, s-ar fi simțit comunională” (p. 469).

„Cred că acesta e marele atu al vremii noastre: acela de a ne specializa și de a ne înduhovnici la cote mari, nebănuite. Bineînțeles, timpul de față e și pentru afaceri și pentru drumeții și pentru pelerinaje și pentru reconstrucția democratică a României. E un timp pe care îl poți pierde oricum – și mulți îl pierd –, dacă nu ai un scop în viață. Dar dacă ești un om al Bisericii, dacă ești un om credincios, vremea de față e una dintre cele mai libere, frumoase și bogate în teologie perioade ale Bisericii.

Acum putem construi Biserici, putem construi spitale, grădinițe, orfelinate, case de ajutor, putem întemeia colecții teologice, putem traduce și publica imens, putem propovădui la nivel online și pe toate canalele media credința și viața Bisericii…dar tocmai acum blazarea și inapetența pentru creație ne-a pătruns în inimă. De ce? Pentru că înțelegem foarte prost libertatea de care ne bucurăm și mediul democratic. Le înțelegem ca pe o vreme a libertinajului, a reveriei păcătoase și nu a ascezei” (p. 470).

„Adevăratul predicator al Bisericii vorbește din interiorul relației lui vii cu Dumnezeu. El convinge și atrage și entuziasmează prin aceea că e una cu ceea ce spune. Însă, pentru ca și tu să crezi, pentru ca și tu să fii încredințat de mila și de iubirea Dumnezeului nostru, al tuturor, trebuie să trăiești mila Lui, să simți prezența Lui, să intri în relație veșnică cu El” (p. 475).

„Nu poți înțelege nimic din viața mistică a Bisericii, din vederea și cunoașterea Lui, dacă nu ai avut experiența vederii Lui. Da, poți citi cărți, poți asculta mărturii extatice cu duiumul, dar tu ești gol și neștiutor. Pentru că experiența reală e cea pe care o trăiești tu și nu cea pe care o afli de la alții. Trebuie să te îndrăgostești de Dumnezeu, să te curățești de patimi pentru a fi propriu revelării Lui…însă El ți Se arată când vrea, cum vrea și cât vrea, spre folosul tău duhovnicesc și al altora. Și din vederile Lui cele dumnezeiești încep toate înțelegerile teologice. Toate înțelegerile reale, duhovnicești, ale teologiei” (p. 480).

„Cine consideră că poate să creadă cu adevărat în Dumnezeu, fără să cunoască teologia Bisericii, se înșală în mod amarnic. Pentru că teologia Bisericii trebuie asumată și adâncită toată viața noastră și ea trebuie asimilată ca experiență proprie. Așa fac teologii Bisericii! Însă și credincioșii trebuie să facă acest lucru, la măsura lor” (p. 482).

„Cele care ne zidesc cu adevărat sunt cărțile. Conținutul sfânt al cărților e cel care ne zidește interior. Și cel care zidește cărți, zidește oameni. Iar cel care zidește oameni, zidește Sfinți ai lui Dumnezeu” (p. 494).

Did you like this? Share it:

Previous

A avea îndrăzneală…

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [98]

14 Comments

  1. Anastasia L.

    Mulțumim foarte mult, Părinte, pentru uriașele eforturi pe care le faceți! Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute și să vă răsplătească nevoințele!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, doamnă Anastasia, pentru prietenie și pentru rugăciune! Numai bine!

  2. Pr. Ovidiu

    Domnul să vă binecuvânteze, Părinte dragă! Foarte frumoase predici și cuvinte de învățătură! Doamne ajută

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Părinte Ovidiu, pentru apreciere! Vă doresc numai bine și mult spor în tot ceea ce faceți!

  3. Andrei George

    Sărut mâna Părinte, mulțumim pentru bucuria aceasta frumoasă a verii! Izvorul cuvântului sfânt nu se împuținează niciodată la dumneavoastră, din darul lui Hristos. Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, domnule Andrei, pentru că sunteți un constant prieten al muncii mele online!

      Iar vara, pe căldură, se pot face mult mai multe lucruri bune decât iarna, când îți îngheață mâinile. Trebuie numai să fii bucuros să lucrezi la mântuirea oamenilor.

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească în tot lucrul bun!

  4. sofronie

    Doamne ajută! Binecuvântați, Părinte! Mulțumim pentru acest volum și pentru toate eforturile considerabile pe care le faceți, pentru care meritați tot respectul.
    Vă mulțumim încă o dată cu bucurie și cu toată dragostea!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, domnule Sofronie, pentru că apreciați munca mea! Vă doresc numai bine și multă bucurie!

  5. Doina

    Mii de mulțumiri, Părinte, pentru dragostea și dăruirea sfinției voastre! Dumnezeu să vă dea sănătate și har mult!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc mult, doamnă Doina! Iar eu îmi doresc zeci de mii, sute de mii, milioane de cititori, care să citească pentru mântuirea lor. Pentru că darurile mele de carte sunt pentru cei care vor să se mântuiască. Pentru cei care vor să fie moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

  6. Octavian

    […] sa indepartati pagina de-la-octavian-florescu-20-decembrie-2013 de pe site […]

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Îl vreți șters, domnule Dr. Florescu, pentru că m-ați mințit că sunteți ortodox și sunteți romano-catolic sau pentru că l-ați vorbit de rău pe Conțac…și el a fost în comisia dumneavoastră doctorală? Felicitări pentru doctorat! Am văzut că l-ați terminat pe 12 iulie 2017. De la Wilhelm Dancă de pe Facebook…

  7. Antonie G.

    N-au caracter, Părinte, cine spune astfel de minciuni n-are caracter.

    Mulțumim foarte mult pentru volumul de predici! O bucurie pentru inimă și duh ca întotdeauna. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, domnule Antonie! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén