Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Timpul

„Vremea vremuiește-adânc în tot ce e” (O, te-nsenină întuneric rece…): aceasta este pecetea timpului asupra ființei umane și a tuturor existențelor din univers.

Problema timpului este recurentă în opera lui Eminescu. Ea este în mod particular subiectul reflecției în câteva mari poeme, precum Glossă, Scrisoarea I, Memento mori, ori în des evocatele, referitor la acest subiect, Revedere sau Ce te legeni, codrule, dar revine ca laitmotiv în tot cuprinsul discursului său poetico-filosofic.

Ceea ce preocupă în mod esențial – și apreciem că urmărește, de asemenea, un tipar vechi-medieval, în mod esențial – este relația dintre timp și eternitate: veșnicie versus timp macerant al ființei. Așa cum, în mod succint, ne reprezintă poemul O, te-nsenină întuneric rece…, de la care inițiem această dezbatere:

O, te-nsenină întuneric rece
Al vremei. Înflorește-n neagra-ți
Speluncă umedă ca și ebenul cel topit,
Fă ca să strălucească pe-acea cale
Ce duce-n vecinicie toate-acele
Ființe nevăzute, cari sunt
Deși trec nesimțite, ca și vremea
Ce vremuiește adânc în tot ce e.

Să văd trecând în haina cuvenită
Acele gânduri, ce-atunci când apar
Nemuritoare par, pentru c-apoi
Nici să nu știi cum de au dispărut
Din mintea secolilor lungi, greoi –
Ca și când n-ar fi fost. Câte ființe
Ar trebui să treacă pe-a ta cale:
Unele mândre, țanțoșe, regale,
Cu-ncoronată frunte – îmbrăcate
În purpură –; altele dulci, cu ochii
Moi, mari, albaștri,… albe ca și crinul,
Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită
Mai aruncând priviri de muritoare,
Mai căutând iubire, ca Sirene;

Unele-închipuite, alte tâmpe,
Unele aspre, altele duioase,
Toate cerând brevet la nemurire
Și toate strecurându-se cu toate astea
Pe calea care duce la orașul
Uitării, îngropat de vecinicie.

Dar deasupra astei mulțimi pestrițe
De gânduri trecătoare, vezi departe
Munții de vecinici gânduri ridicând
A lor trufașă frunte către cer:
Cu nepăsare ei privesc la toate
Efemeridele ce trec în vale
Cântând, vuind, certându-se și toate
Aspirând la un lucru, care-n veci
Nu poate fi al lor – eternitatea.

Poezia este o sinteză a gândirii eminesciene asupra individualității și unicității ființei, având, prin versul alb, ritmul aleatoriu și tema filosofică, un aer puternic de modernitate și anticipație, dar insistând pe o idee care nu aparține modernității (decât subversiv), cea a înnemuririi sau a înveșnicirii.

Se vede și aici ceea ce afirmam anterior în legătură cu concepțiile poetului, că persoana umană poartă antetul unic al cugetării individuale, comoara biografiei mentale, amprenta gândurilor care o personalizează. Cum ar fi spus Nichita Stănescu: partea cea mai rezistentă a anatomiei umane.

Dar „vremea vremuiește” și „efemeridele” se succed caleidoscopic în această „vale” (vale a plângerii), neprimind „brevetul nemuririi” și scurgându-se în „orașul uitării”: o rară și magnifică metaforă a morții, răsărită probabil din poziționarea diametral opusă față de cetatea eternă – și Antim Ivireanul, urmând aceeași schemă a antitezei, numea pământul sau lumea aceasta „orașul lacrămilor”[1].

Scapă de spectacolul celor ce trec „cântând și vuind”, într-un dans deșucheat al menadelor destrămării, și se sustrag absorbirii de către „mintea secolilor lungi, greoi” doar cei cu „munții de vecinici gânduri”.

Ei, munții gândurilor, reprezintă scara la ceruri a umanului și osatura rezistenței spirituale în fața descompunerii pe care o exercită timpul.

Privit sub semnul acestui raport dezechilibrat, vreme-veșnicie – pentru că „orașul uitării” este „îngropat de vecinicie”: veșnicia precumpănește („vecinicia cea bătrână” (Memento mori)), vremea însăși este o efemeridă –, timpul este ceea ce preciza Sfântul Vasile cel Mare în Hexaemeron: o creație.

Lumea începe, este adusă întru ființă odată cu timpul. La început (Fac. 1, 1 – in principio/ en arhi) înseamnă și începutul timpului[2]. De aceea, când Luceafărul ajunge unde „nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște”, vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.

Concomitența nașterii lumii și a timpului și caracterul abstract al celui din urmă fac ca discursul sau cugetarea asupra lui să fie adesea indisolubil legate de reflecția asupra condiției umane și a existenței în lume.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 190.

[2] A se vedea Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, op. cit., p. 74.

Did you like this? Share it: