Cartea e la origine o teză de doctorat în Filologie, susținută în 2013 la Universitatea Ovidius din Constanța[1], dar a apărut la editura Eikon în 2016. Eu mi-am cumpărat-o cu puțin timp în urmă, pentru că m-a interesat subiectul.

Autoarea se numește Daniela Maria Varvara,  născută în 1972, e poetă și profesoară de română în Corbu (jud. Constanța).

Din cauză că un sait neoprotestant a făcut publicitate călduroasă cărții, am avut prima bănuială că autoarea nu e ortodoxă, ci neoprotestantă, deși informația aceasta, cât se poate de firească, e tăinuită cu foarte mare atenție.

Citind cartea, m-am convins de acest lucru. În primul rând, din faptul că citează în mod fundamental ediția Cornilescu a Bibliei (deși a amintit ocazional și alte ediții românești, dar numai pentru impresie), cât și pentru că autoritățile în materie de Scriptură, pe care ea le interoghează, sunt din mediul (neo)protestant, iar singura Dogmatică menționată e cea a lui Karl Barth.

Cele câteva surse ortodoxe apar în treacăt.

Mai mult, în carte i-au scăpat câteva amănunte care mi-au dat de înțeles că autoarea e adventistă. Și anume faptul că a insistat pe „instituirea Sabatului” în zilele creației lumii (p. 160), precum și precizarea că In. 3, 16 e „versetul de aur al Bibliei” (p. 246).

Bineînțeles, Daniela Varvara discută despre poeți care sunt ortodocși, dintre care unii, ca Ioan Alexandru și Daniel Turcea, sunt profund credincioși și fideli Ortodoxiei. Însă îi judecă exclusiv prin raportare la Biblie, creștinismul lor fiind valoric, în viziunea ei, exclusiv prin faptul că se întemeiază, literalist, pe versete scripturale. Alte aspecte nu o interesează sau le minimalizează, încât poate spune despre un poet ca Ioan Alexandru că „rămâne unul dintre înnoitorii liricii românești postbelice” și aduce „un suflu de originalitate lingvistică” „în ciuda…tonalităților bizantine, liturgice” (p. 116).

Da, e adevărat, titlul cărții sale e „Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă”, totuși, până la urmă e o mistificare să faci abstracție, așa cum procedează autoarea, de  tot contextul ortodox al vieții și al creației lor, mai ales în cazul unora ca Daniel Turcea și Ioan Alexandru, pentru a te preocupa în exclusivitate numai de ceea ce se poate explica prin așezarea față în față cu versetele biblice, așa cum îți cere ție credința ta.

Spre exemplu, vorbind despre un topos important în poezia lui Ioan Alexandru, cel al pustiei, Daniela Varvara îl explică exclusiv prin Scriptură (p. 213-214). Iar când în sfârșit amintește, în treacăt, de Ortodoxie, spune că „pentru a accede la seninătatea și plenitudinea existențială, trebuie parcursă calea pustiei, a tăcerii, ca în mistica ortodoxă (creștină în general)” (p. 240). Însă eu nu știu care e „mistica” aceea adventistă sau baptistă care să presupună asceza pustniciei. N-am auzit până în ziua de astăzi! După câte cunosc eu, protestanții și neoprotestanții au aversiune atât față de mistica ortodoxă, cât și față de asceză. Nu știam că au început să și le asume. Și, ca să ne asigure că n-am înțeles cumva greșit, autoarea repetă la p. 286: „În lirica lui Ioan Alexandru, ca și în gândirea asceților creștini [care asceți creștini?!], pustia este un topos obligatoriu în devenirea spirituală, ea semnificând etapa curăției, a pocăinței și a purificării” (p. 286).

Doar la un moment dat, discutând despre Daniel Turcea, e nevoită să recunoască faptul că „semnificația versurilor se întregește dacă le raportăm – așa cum trebuie să facem cu toată poezia lui Turcea din Epifania și din ciclul postumelor – la tradiția mistică ortodoxă” (p. 276). Numai că și aici introduce o șopârlă (una mare și urâtă), pentru că ne spune că mistica ortodoxă începe…„de la Evagrie Ponticul (sec. al IV)” – care Evagrie e un eretic – și ține „până în isihasm”, adică până la Sfântul Grigorios Palamas (ibidem).

Pe de altă parte, menționând o antologie realizată de Mircea Ciobanu în 1994 și intitulată Poeziile creștinilor români, autoarea jubilează într-o manieră ofensatoare la adresa majorității ortodoxe (nu numai a acestei țări, dar și a poeților investigați): „cartea cuprinde poezia creștinilor practicanți, după cum menționează în prefață, Mircea Ciobanu, autorul antologiei lucrând în spiritul scoaterii la iveală a Adevărului Creștin, prin versuri aproape necunoscute în mediile literare. Antologatorul apelează la autori creștini autentic evanghelici, la o poezie care a circulat în cercuri restrânse, în interiorul bisericilor evanghelice și neoprotestante, de aceea lipsesc nume sonore ca Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi” (p. 148).

Ni se spune, cu alte cuvinte, deși într-un mod vălurit, că creștini practicanți și autentici găsim numai „în interiorul bisericilor evanghelice și neoprotestante”.

Doar că, spre suferința neoprotestanților, poezia acestora reprezintă cel mai adesea o producție de neluat în seamă din punct de vedere valoric…

Analiza Danielei Varvara, aplicată unei serii de poeți postbelici, e totuși destul de sumară sau superficială în opinia mea, pentru ca teza sa să devină un reper critic. Nu am aflat lucruri noi sau nebănuite (inclusiv de exegeza literară, după care autoarea se orientează adesea spre „a descoperi” care poeți postbelici au de-a face cu experiența religioasă), chiar dacă o punere în lumină a unor versuri sau poezii, cu ajutorul Bibliei, poate fi binevenită în ziua de astăzi, în care neștiința în materie de religie și credință e mare și multă.

Oricum, autoarea a pierdut foarte mult timp până să intre în subiectul propriu-zis (până pe la p. 85 din 332). Eu știu că didacticismul e inevitabil și e nevoie și de pagini lămuritoare în legătură cu subiectul, dar totuși mi se pare că i-a plăcut să se întindă cu discuția spre precizări teoretice care nu erau neapărate, mai ales când și-a ales o temă amplă, ca aceasta, care ar fi putut cunoaște o aprofundare și o dezvoltare mult mai serioase. În general, a tratat probleme care țin de evidențe și nu a ajuns la un stadiu al cercetării în care ar fi putut să ne dezvăluie aspecte esențiale și încă nerelevate din operele poeților studiați. Cu toate datele pe care le-a strâns și cu observațiile pe care le-a făcut, e doar un început de aprofundare.

Peste Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cel puțin, a trecut mult prea repede, dar și peste alți poeți, despre care nu m-a convins că i-a citit în profunzime, ci mai degrabă a rămas tributară altor opinii critice. Și apropo de Nichita, am remarcat că a folosit în carte, de foarte multe ori, termenul „logosic” (p. 86, 127, 129, 248 etc. etc.) și mi-am amintit că eu folosisem adesea „logosific” în teza mea de masterat[2], publicată online în 2009.

Dar am remarcat și altceva: dorind să stabilească „caracterul științific-novator al lucrării” (p. 14-15), autoarea afirmă următoarele:

„Studiile critice care pun în valoare stratul mitic al literaturii se opresc, cele mai multe, la proză, unde încărcătura mitică este mai ușor decelabilă, ea grefându-se firesc și mai evident pe tipare narative. Mai mult, interpretările marcante ale literaturii ca lume construită pe tipare mitice…vin tot din sfera prozei. […] Prin urmare, un alt element de noutate este interpretarea unui corpus compact de texte lirice…din prisma metanarațiunii biblice. Nu numai prin gândirea simbolică ce reactualizează sensul pierdut, ci și prin stratul de adâncime pe care îl presupune…poezia reînvie momentele originare ale întemeierii, constituindu-se în ontofanie”.

Numai că astfel de interpretări ale textelor lirice am oferit public, la nivel online, începând cu anul 2007, acoperind, pe cât mi-a permis timpul, o perioadă întinsă din literatura română: de la literatura veche și pașoptistă, trecând prin Eminescu, până la cea interbelică. Aceasta până în 2010, când și-a început Daniela Varvara doctoratul. Activitate pe care am continuat-o, până în ziua de astăzi, la nivel online – a se vedea aici CV-ul meu, cu mențiunea că articolele scrise până în 2010 au intrat în primele 3 volume din cartea mea, Epilog la lumea veche.

Și dacă ea își arogă întâietatea, socotind că, „spre deosebire de studiile consacrate poeziei religioase, din analiza noastră fac parte și autori/ texte care au un grad mai mic de tangență la sfera Sacrului din imaginarul biblic canonic” (p. 15), sunt nevoită să atrag atenția asupra faptului că exact la astfel de autori și texte m-am oprit, din perioadele amintite ale literaturii române, pe care conștiința critică nu îi/ le asociază defel cu sacrul sau cu religiozitatea. Cu singura diferență că eu poate că nu am stat întotdeauna cu Biblia în mână spre confirmarea caracterului creștin al unei atitudini poetice. Pentru că nu întotdeauna o viziune sau atitudine care este creștină poate sau trebuie neapărat să fie „demonstrată” prin citate exacte scripturale, așa cum au obsesia neoprotestanții să facă. Deși m-am raportat și eu la Scriptură destul de mult, ori de câte ori am considerat necesar, și am scos în evidență (spre surpriza multora, poate, ca în cazul lui Eminescu) apelul poeților la ea.

Însă Daniela Varvara, deși își revendică revelarea lor, tocmai în cazul unor astfel de autori sau texte (menționați anterior: cei mai puțin învecinați cu sacrul de către critică) nu ne-a oferit vreo surpriză critică deosebită. Pentru că de la cei recunoscuți ca religioși ne așteptam, oricum, să poată oferi un material consistent de analiză de acest tip.

Autoarea și-a ales o perioadă pe care eu nu o accesasem încă atunci când ea și-a început doctoratul, cu excepția lui Nichita Stănescu, despre care scrisesem teza de masterat și mai multe articole[3]. Și a ales această perioadă în mod strategic și pentru faptul că, după instaurarea comunismului și interzicerea participării la slujbele bisericești, mulți scriitori s-au apropiat de Dumnezeu mai mult pe cale livrescă (accesând Sfânta Scriptură, în primul rând) și puțini ar fi putut vorbi despre experiențe liturgice sau harice. Ceea ce convine foarte mult unui neoprotestant, care oricum e literalist și nu-l interesează tradiția așa-zis „nebiblică” (în mod fals considerată astfel, pentru că tradiția ortodoxă e în totalitate întemeiată pe Sfânta Scriptură).

Însă, cu certitudine, Daniela Varvara a avut de unde să se inspire pentru o astfel de „inițiativă științifică”.

Dar tupeul neoprotestant e totdeauna „inovator”…Din păcate, are mai mult ingeniozitatea fabulației decât muncă și onestitate.


[1] A se vedea: http://www.univ-ovidius.ro/arhiva-teze-doctorat/747-2013-domeniul-filologie.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/sensuri-teologice-in-opera-lui-nichita/.

Did you like this? Share it: