Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 22 iulie, 2017

Patriarhul României la timpul prezent

La 66 de ani, dacă e să-l identific cu realizările sale de seamă, Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României, pentru mine înseamnă trei lucruri marcante: cel care a adus Biserica noastră, în mod instituțional, în online prin centrul mediatic Basilica, cel care a asigurat prezența cu brio a Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta și cel care este ferventul constructor al Catedralei Naționale.

Catedrala crește văzând cu ochii și va un spațiu al evlaviei și al unității naționale. În 2018, cu siguranță, ea va fi punctul central în care ne vom trăi cei 100 de ani de unitate teritorială, lingvistică, culturală și religioasă.

Biserica noastră e prezentă online în termeni din ce în ce mai buni. De unde s-a pornit și unde s-a ajuns, pentru mine înseamnă progres și nu regres.

Iar Creta a însemnat un pas important spre normalitatea sinodală a Bisericii una. Pentru că Biserica trebuie să se întâlnească din ce în ce mai des și mai consistent în mod sinodal, atâta timp cât problemele noastre teologice și religioase nu sunt puține.

Însă Patriarhul nostru a ales să dea mai puține interviuri  și să ne vorbească, mai degrabă, prin predicile sale, prin pastorale și prin mesaje asumate. Prezența sa în societate e una discreta, dar se face evidentă în momentele principale prin care trece societatea românească. Cărțile sale se împart în două: cărți de autor și cărți făcute pe baza statutului său unic în Biserica noastră.

Dar oricât de mult mi-ar plăcea Catedrala Națională aflată în construcție, eu aștept de la Patriarhul României Dogmatica sa. Pentru că mai înainte de a fi Patriarh, Preafericirea sa este Profesor de Dogmatică. Iar eu prețuiesc mai mult cărțile decât clădirile, pentru că ele sunt mai rezistente decât betonul și cărămida și mai ziditoare decât orice altceva.

Din cărțile sale de autor se vede cu ochiul liber că nu are timp. Scrie rezumativ, fără multă aprofundare și muncă de cercetare. Dar scrie echilibrat, atent, prudent. Însă, cu siguranță, din cauza responsabilităților sale multiple și a cererilor multiple care îl vizează.

În cadru liturgic, Patriarhul Daniel promovează uniformizarea vestimentară, care mie îmi displace, dar pe care o înțeleg. Pentru că ea temperează excesele în materie de veșminte. Dar promovează și întoarcerea definitivă la modul de cântare bizantin, cât și predica amplă, care îmbină teologia cu problemele vieții de zi cu zi.

Deși, adesea, aud că Patriarhul Daniel e mai ales „un bun manager” decât un Părinte al Bisericii, eu văd lucrurile tocmai invers: mie mi se pare că e din ce în ce mai mult un Monah care vorbește teologic lumii de azi decât „un investitor” religios. Un Monah din ce în ce mai obosit și mai îmbătrânit de problemele de tot felul. Dar care se înconjoară de oameni care știu legile, care știu să construiască, care știu să situeze Biserica în firescul vieții de zi cu zi. Și e normal să fie așa! Pentru că nu poți construi de unul singur, ci cu ajutorul multora.

Deschiderea sa față de tineri și față de online pe mine mă bucură mult. Grija sa față de oamenii în vârstă și față de cei care suferă îmi face bine. A primit Biserica drept moștenire de la Patriarhul Teoctist, dar a arătat că ea se poate reforma din mers. Pentru că nu e nevoie să schimbi lucrurile bune, ci numai trebuie să le îndrepți pe cele cu lipsă.

Eu mi-aș dori ca Patriarhul Daniel să comunice tot mai mult și mai direct cu noi toți. Dacă și-ar asuma o creație online zilnică, pe o platformă proprie, ar fi un lucru revoluționar, dar cel mai firesc cu putință. Pentru că am trăi cu conștiința că Patriarhul e alături de noi mereu, că se pronunță pe diverse teme și nu are nevoie de purtători de cuvânt tot timpul, că înțelege prin ce trecem și recunoaște care sunt mizele momentului.

Căci dacă Patriarhul Daniel nu face pasul definitiv spre online, următorul Patriarh e nevoit să o facă. Asta e lumea noastră, ne îndreptăm spre o și mai mare și complexă comunicare și nu spre ghetoizare!

Papa Benedictus nu cred că a fost prea conștient de impactul mediatic pe care l-a avut, atunci când și-a făcut cont personal pe Twitter. Dar venirea sa în online a fost un câștig evident. Tot la fel, Basilica de acum 10 ani, care era stângace în comunicare și se îmbrăca mai tot timpul în haina vorbirii impersonale, nu mai seamănă cu cea de azi, chiar dacă a rămas un mijloc de informare în masă și nu a devenit un instrument academic.

Comunicarea online trebuie să meargă mână în mână cu cercetarea științifică în teologie și cu viața liturgică și de evlavie a Bisericii. Avem nevoie de o Scriptură ortodoxă tradusă științific după LXX și BYZ. Avem nevoie de cărți de cult retraduse din limba greacă. Avem nevoie de o colecție patristică de sute de volume. De Vieți ale Sfinților actualizate și extinse. De o viață liturgică și duhovnicească conștientă și plină de evlavie. De oameni de vocație în clerul Bisericii.

Pentru că patriarhatul actual are și mari realizări, dar și lucruri neîncepute încă. Și e onest să le punem pe toate pe aceeași foaie.

Da, e nevoie de mulți oameni capabili, foarte specializați și cu dor de nevoință pentru binele Bisericii! E nevoie să ne schimbăm cu toții! Însuși Părintele Patriarh Daniel, pe care l-am privit cu atenție (e drept: de la distanță!) în anii săi de patriarhat, s-a schimbat mult. Cu toții ne-am schimbat, pentru că societatea românească și lumea în ansamblu e în schimbare. Și ne-am dat seama cu toții că lucrurile fundamentale se fac împreună, prin multă trudă și înțelepciune.

Eu îi doresc Părintelui Patriarh Daniel să se bucure de roadele ostenelilor sale, cât și de respectul nostru, al tuturor! Și aștept de la Preafericirea sa catedrala Dogmaticii sale, de care cred că este în stare și cu care poate să ne bucure la modul fundamental.

Eminescu: între modernitate și tradiție [99]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

„Vecinicia cea bătrână” din Memento mori este o expresie apofatică pentru Dumnezeu, desemnat în același context poetic, în strofa anterioară, la fel de hieroglific/ simbolic, ca „un mândru soare” ce „c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”.

Imaginea mi se pare înrudită cu cea a „Celui vechi de zile” din profeția Sfântului Daniil (despre care am mai vorbit) și cu „bătrâna bunătate” a lui Dumnezeu, din poetizarea psalmilor reușită de Dosoftei (Ps.73, 44): „a Ta bunătate” din „zâle bătrâne” (Ps. 142, 18-20) ale istoriei, în comparație cu „tinere zâle” (Ps. 42, 17) ale omului.

Dacă prin „vecinicia cea bătrână” înțelegem, de fapt, Dumnezeu, și dacă timpul este „îngropat de vecinicie”, perspectiva este similară celei din poemul Viiața lumii, al lui Miron Costin: „Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate. /…/ Că Dumnezeu au vârstatŭ toate cu sorocul”.

De altfel, timpul reprezintă o temă esențială în acest poem (congruentă cu percepția lui Eminescu asupra istoriei, în întreaga sa operă): „trec ani cu roată,/ Fug vremile ca umbra /…/ Suptŭ vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața /…/ Vremea lumii soție [însoțitoare] și norocul alta [despre norocul care guvernează existența umană, la Eminescu, e nevoie de o discuție separată, căci „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”] /…/ Vremea începe țările, vremea le sfârșaște,/ Îndelungate împărății vremea primeneaște./ Vremea petrece toate /…/ Vacul [existența, traiul] nostru cu-mprumut dat în datorie[1].

Într-un al doilea epilog, explicativ, al Viieții lumii, Costin destăinuie că tema centrală a compoziției sale este…memento mori: „Din toate stihurile să înțeleg deșărtăciunile și nestătătoare lucrurile lumii, și viiața omenească scurtă (s. n.), cu mărturie din David prorocul [din Psaltire], mai ales. Apoi, unde să pomenește de ceriu și de soare, de lună, de stele, acestea toate că vor avea sfârșit și să vor primeni [spune altceva Eminescu?], Sfânta Scriptură ne învață: numai Dumnezeu iaste fără sfârșit și vecinic”[2]. „Vecinicia cea bătrână” care „îngroapă” timpul…

Diacronia, în Memento mori, este rezultatul gândirii/ gândului lui Dumnezeu care concepe planul istoriei („Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire”), istorie care se desfășoară apoi în timp, revelând planul gândirii Lui („Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire”).

În alt poem, Scrisoarea III, aceeași descifrare o presupune versul: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele”. Dumnezeu este Cel ce scrie istoria și mersul stelelor, pentru că ceea ce veacurile și stelele parcurg, după o ordine prestabilită, se transcrie în cartea vieții.

În alte două strofe succesive din Memento mori, Dumnezeu e numit consecutiv „soare mândru”, „vecinicia cea bătrână” și „enigma încâlcită” (similar, în Epigonii este o „enigmă n-esplicată”, în Sărmanul Dionis „o enigmă chiar pentru îngeri” etc.) care „să pune [Se hotărăște] să zideasc-un uriaș popor de regi”, adică să înalțe puterea romană – ceea ce nu este străin de concepția biblică și vechi-bizantină, în conformitate cu care Dumnezeu înalță sau distruge imperii, în funcție de faptele oamenilor.

Pentru că „munții de vecinici gânduri” (O, te-nsenină întuneric rece…), „munții înțelepți de bătrânețe” care învață „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj) se pot apropia de gândul lui Dumnezeu, de aceea, „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori), Eminescu e capabil să contemple timpii și istoriile lumii.

„Se întâmplă ca geniul din omul de nemărginit să trans-scrie eonii întregi de divină cugetare. Între divinitate și om există o continuă sinergie imaginală”[3].

Eminescu, un poet la care regimul gândirii suferă un proces de transpunere în materialul/ pânza imaginilor (considerat de unii poet al imaginalului[4]) nu se dezminte – reamintim observația lui Mircea Scarlat, pe care am sesizat-o undeva mai devreme, despre primatul vizualului care îi unește pe Eminescu și Miron Costin (cât și cu ceilalți scriitori medievali, adăugăm noi, care au afirmat și susținut această concepție[5]) – și ne surprinde cu imaginile timpului.

Persistentă pe retina memoriei cititorului este imaginea: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie” (Scrisoarea I) sau „Timpul mort și-ntinde membrii și devine vecinicie” (Memento mori), despre care D. Murărașu semnalează că reprezintă o „sugestie din Noaptea a VI-a a preromanticului Young”[6].


[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-322. [2] Idem, p. 120.

[3] Constantin Barbu, Eminescu. Poezie și nihilism, Ed. Pontica, Constanța, 1991, p. 120.

[4] Termen inventat de Henry Corbin, în urma experienței interpretării textelor arabe și persane, și pe care, aplicându-l la Eminescu și cu precădere pe Memento mori, Christian Crăciun îl explică astfel: „acest spațiu-timp imaginal ar fi acela unde simbolurile și arhetipurile religioase au o realitate efectivă și afectivă”, cf. Christian Crăciun, Ucronia eminesciană…, op. cit., p. 12.

Autorul este de acord că „trebuie să ne situăm în apropierea intenționalității creatoare a poetului” (p. 14). Consideră că „în literatura română, Eminescu a inventat Timpul” (p. 22) – cu precizarea mea că în cea modernă, nu în literatura veche, unde timpul era deja inventat, putând fi considerat, dintr-o anumită perspectivă, tema operei lui Miron Costin: „Suptŭ vreme stăm” (Viiața lumii), „Nu sântŭ vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” (Letopisețul).

Christian Crăciun insistă în mod deosebit pe centralitatea poemului Memento mori în opera eminesciană (p. 23).

[5] Antim Ivireanul, spre exemplu: „acele ce înțelegem prin auz și prin cetaniia a multor zile, cu vederia chipurilor celor însemnate și cu cetaniia povestirei lor pre scurt mai mult ne încredințăm și mai pre lesne întru pomenire le putem păzi”, cf. Chipurile Vechiului și Noului Testament, în Opere, ed. cit., p. 243.

Dar și Cantemir, în Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 96: „că adevărat bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii”.

[6] D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, op. cit., p. 329.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén