Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

„Vecinicia cea bătrână” din Memento mori este o expresie apofatică pentru Dumnezeu, desemnat în același context poetic, în strofa anterioară, la fel de hieroglific/ simbolic, ca „un mândru soare” ce „c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”.

Imaginea mi se pare înrudită cu cea a „Celui vechi de zile” din profeția Sfântului Daniil (despre care am mai vorbit) și cu „bătrâna bunătate” a lui Dumnezeu, din poetizarea psalmilor reușită de Dosoftei (Ps.73, 44): „a Ta bunătate” din „zâle bătrâne” (Ps. 142, 18-20) ale istoriei, în comparație cu „tinere zâle” (Ps. 42, 17) ale omului.

Dacă prin „vecinicia cea bătrână” înțelegem, de fapt, Dumnezeu, și dacă timpul este „îngropat de vecinicie”, perspectiva este similară celei din poemul Viiața lumii, al lui Miron Costin: „Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate. /…/ Că Dumnezeu au vârstatŭ toate cu sorocul”.

De altfel, timpul reprezintă o temă esențială în acest poem (congruentă cu percepția lui Eminescu asupra istoriei, în întreaga sa operă): „trec ani cu roată,/ Fug vremile ca umbra /…/ Suptŭ vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața /…/ Vremea lumii soție [însoțitoare] și norocul alta [despre norocul care guvernează existența umană, la Eminescu, e nevoie de o discuție separată, căci „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”] /…/ Vremea începe țările, vremea le sfârșaște,/ Îndelungate împărății vremea primeneaște./ Vremea petrece toate /…/ Vacul [existența, traiul] nostru cu-mprumut dat în datorie[1].

Într-un al doilea epilog, explicativ, al Viieții lumii, Costin destăinuie că tema centrală a compoziției sale este…memento mori: „Din toate stihurile să înțeleg deșărtăciunile și nestătătoare lucrurile lumii, și viiața omenească scurtă (s. n.), cu mărturie din David prorocul [din Psaltire], mai ales. Apoi, unde să pomenește de ceriu și de soare, de lună, de stele, acestea toate că vor avea sfârșit și să vor primeni [spune altceva Eminescu?], Sfânta Scriptură ne învață: numai Dumnezeu iaste fără sfârșit și vecinic”[2]. „Vecinicia cea bătrână” care „îngroapă” timpul…

Diacronia, în Memento mori, este rezultatul gândirii/ gândului lui Dumnezeu care concepe planul istoriei („Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire”), istorie care se desfășoară apoi în timp, revelând planul gândirii Lui („Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire”).

În alt poem, Scrisoarea III, aceeași descifrare o presupune versul: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele”. Dumnezeu este Cel ce scrie istoria și mersul stelelor, pentru că ceea ce veacurile și stelele parcurg, după o ordine prestabilită, se transcrie în cartea vieții.

În alte două strofe succesive din Memento mori, Dumnezeu e numit consecutiv „soare mândru”, „vecinicia cea bătrână” și „enigma încâlcită” (similar, în Epigonii este o „enigmă n-esplicată”, în Sărmanul Dionis „o enigmă chiar pentru îngeri” etc.) care „să pune [Se hotărăște] să zideasc-un uriaș popor de regi”, adică să înalțe puterea romană – ceea ce nu este străin de concepția biblică și vechi-bizantină, în conformitate cu care Dumnezeu înalță sau distruge imperii, în funcție de faptele oamenilor.

Pentru că „munții de vecinici gânduri” (O, te-nsenină întuneric rece…), „munții înțelepți de bătrânețe” care învață „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj) se pot apropia de gândul lui Dumnezeu, de aceea, „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori), Eminescu e capabil să contemple timpii și istoriile lumii.

„Se întâmplă ca geniul din omul de nemărginit să trans-scrie eonii întregi de divină cugetare. Între divinitate și om există o continuă sinergie imaginală”[3].

Eminescu, un poet la care regimul gândirii suferă un proces de transpunere în materialul/ pânza imaginilor (considerat de unii poet al imaginalului[4]) nu se dezminte – reamintim observația lui Mircea Scarlat, pe care am sesizat-o undeva mai devreme, despre primatul vizualului care îi unește pe Eminescu și Miron Costin (cât și cu ceilalți scriitori medievali, adăugăm noi, care au afirmat și susținut această concepție[5]) – și ne surprinde cu imaginile timpului.

Persistentă pe retina memoriei cititorului este imaginea: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie” (Scrisoarea I) sau „Timpul mort și-ntinde membrii și devine vecinicie” (Memento mori), despre care D. Murărașu semnalează că reprezintă o „sugestie din Noaptea a VI-a a preromanticului Young”[6].


[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-322. [2] Idem, p. 120.

[3] Constantin Barbu, Eminescu. Poezie și nihilism, Ed. Pontica, Constanța, 1991, p. 120.

[4] Termen inventat de Henry Corbin, în urma experienței interpretării textelor arabe și persane, și pe care, aplicându-l la Eminescu și cu precădere pe Memento mori, Christian Crăciun îl explică astfel: „acest spațiu-timp imaginal ar fi acela unde simbolurile și arhetipurile religioase au o realitate efectivă și afectivă”, cf. Christian Crăciun, Ucronia eminesciană…, op. cit., p. 12.

Autorul este de acord că „trebuie să ne situăm în apropierea intenționalității creatoare a poetului” (p. 14). Consideră că „în literatura română, Eminescu a inventat Timpul” (p. 22) – cu precizarea mea că în cea modernă, nu în literatura veche, unde timpul era deja inventat, putând fi considerat, dintr-o anumită perspectivă, tema operei lui Miron Costin: „Suptŭ vreme stăm” (Viiața lumii), „Nu sântŭ vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” (Letopisețul).

Christian Crăciun insistă în mod deosebit pe centralitatea poemului Memento mori în opera eminesciană (p. 23).

[5] Antim Ivireanul, spre exemplu: „acele ce înțelegem prin auz și prin cetaniia a multor zile, cu vederia chipurilor celor însemnate și cu cetaniia povestirei lor pre scurt mai mult ne încredințăm și mai pre lesne întru pomenire le putem păzi”, cf. Chipurile Vechiului și Noului Testament, în Opere, ed. cit., p. 243.

Dar și Cantemir, în Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 96: „că adevărat bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii”.

[6] D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, op. cit., p. 329.

Did you like this? Share it: