Eminescu: între modernitate și tradiție [100]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Imediat după, dar și în relație cu timpul-trup, am așeza timpul-templu, în virtutea semnificațiilor convergente:
Când posomorâtul basmu – vechea secolilor strajă –
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc –
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc.
(Memento mori)
Remarcăm centralitatea templului și în citadela temporală, așa cum se dezvăluie, într-o mirabilă imagine („templul unde secolii se torc”), prin concretețea arhitectonică pe care o îmbracă elementul cel mai abstract și mai versatil cu putință.
„Construind templul nu se construiește numai Lumea, se construiește, de asemenea, și Timpul cosmic”[1].
Semnificativă, cum spuneam, este această imagistică a timpului sub forma unui trup și a unui templu, sugestiile cristice neputând fi ignorate (urmând hermeneutica amplă despre templu și trup din epistolele Sfântului Pavel: Col. 1, 24; Efes. 5. 23, 31-32; I Cor. 6, 19; II Cor. 5. 1, 16).
Stă timpul eminescian sub semnul/ pecetea suferinței redemptorii? Indiciile nu sunt chiar puține, pentru a urmări această interpretare.
În câteva rânduri, poetul se plânge că femeia/ amorul îi pierde timpul acestei vieți în zadar, care îi e dat cu un scop, pentru mântuire: „Plăcere pare-aduce în inima-amărâtă /…/ Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi/ Și redevii un Sisif – sacrifici pentru viermi /…/ Privește astă viață ca pas spre mântuire,/ Ocazie durerei, o lungă adormire/ În inimi spăimântate – un chin și o povară,/ Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară./ A vieții comedie mișcată e de aur –/ Când scena astei viețe e-al mântuirei faur” (Femeia?… Măr de ceartă); „Nu-nțelegi tu din a ei căutătură /…/ Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,/ Și că sufletul ți-l pierde fără de niciun folos?” (Scrisoarea V).
Și totuși poetul imploră: „Din valurile vremei, iubita mea, răsai” (Din valurile vremei…). Și: „Din valurile vremei mă lasă să te mântui”[2].
Sugestia torsului din „secolii se torc” (Memento mori) – alte versuri manuscrise vorbesc de „fuiorul Veciniciei” sau de „vârtelnița veciei”[3] – poate proveni din Iov 7, 6: „Zilele mele au fost mai grabnice ca suveica și s-au isprăvit, fiindcă firul s-a terminat”, de unde e posibil să descindă și imaginea vieții ca o ață din primele versuri ale poemului Viiața lumii a lui Miron Costin: „A lumii cântŭ cu jale cumplită viiața/ Cu griji și primejdii cum ieste și ața”.
Dacă pentru Costin, viața e „cum ieste și ața”, la Eminescu „epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață” (Scrisoarea II).
Sursa trebuie căutată însă și în Psaltire, în Ps. 138, 3 („Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat”), dar și într-o altă metaforă, a vieții ca firele unei pânze de păianjen, din Ps. 89, 10 („Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen”) sau, la Dosoftei, Ps. 89, 35-36: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă”.
Miron Costin, care metrifica/ versifica în același timp cu Dosoftei, scria în poemul său: „Painjini sunt anii și zilile noastre./ Sfinți îngeri, ferice de viiața voastră”.
Imaginea păianjenului sau a pânzei de păianjen o determina pe Rosa del Conte să considere existența – din perspectivă eminesciană – ca arahneiană și să deducă mrejele și vraja sau roirea din poezia lui Eminescu, ca fiind derivate de aici.
O variantă a poemului Împărat și proletar se intitula Umbre pe pânza vremei[4], iar în Memento mori se folosește la un moment dat aceeași metaforă cu sugestii similare: „Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare/ Prizărite, tremurânde trec – o lungă acuzare –/ Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi”.
Într-o epistolă către Iacob Negruzzi, Eminescu scria: „Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit treburile lui or concrete or abstracte, țesături de painjăn (s. n.), filosofice sau poetice, […] el singur se trezește deodată că e alt om”[5].
Am explicat mai pe larg într-o altă carte[6] de ce consider improbabilă inspirația din versul lui Ovidiu, „Omnia sunt hominum tenui pendentia filo” („Toate cele ale oamenilor atârnă de un fir”): imaginea ovidiană este pe o axă vizuală verticală și se referă la instantaneitatea clipei morții, pe când cea a firului vieții ori a firului/ pânzei de păianjen, dedusă din Psaltire și din firul tors din Iov, se derulează pe orizontală și insistă pe a vizualiza întreg parcursul existențial, caracterizează fragilitatea întregii existențe: „Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor/ Ca râul care-și mână trecutu-n viitor” (În vremi de mult trecute).
[1] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, op. cit., p. 80.
[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 220.
[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 175, 177.
[4] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 346, 349 ș. u.
[5] Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Viața, ediție îngrijită de Dumitru Irimia, cuvânt înainte de Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 104.
[6] A se vedea Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit. p. 174-177.