Eminescu: între modernitate și tradiție [101]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Motivul torsului sau al țesutului este însă generos ilustrat la Eminescu încă de la primele creații. Într-o poezie de tinerețe, câmpia i-a țesut zilele („câmpia-nfloritoare/ Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut” (Din străinătate)), în sensul de împletire armonioasă a existenței sale fragede cu farmecul naturii, cel atât de mult evocat.
În La Bucovina amintește de „firul vieții mele” („Numai lângă sânu-ți geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieții mele,/ Parcă dormita”), comunicând sentimentul nefericirii timpurii, al celui care, la 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea”. Eminescu a integrat aici și mitologia despre parce sau moire – aluziile mitologice sunt mai abundente în tinerețe, fiind eclectice, semnul unor influențe poetice încă neomogenizate în creația sa.
În poezia Misterele nopții apare „torsul razelor de lună pentru viitor”, iar în Mortua est! întâlnim versul: „când torsul s-aude l-al vrăjilor caier”.
Și Petru Cercel amintea de ursitoare („Pân ce Ursitele neînduplecate/ Vor rupe-al anilor mei fir subțire”…), într-un imn scris în italiană și publicat în 1586 la Veneția, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli.
Ideea ursitoarelor e prezentă în poeziile eminesciene, însă nu există sentimentul predestinării cu adevărat și nici, implict, al fatalismului. Dacă Eminescu își blesteamă uneori soarta o face tocmai pentru că nu acceptă ideea de fatalitate și de resemnare fatalistă (dimpotrivă: „Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,/ Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș” (Icoană și privaz)).
Însă „templul unde secolii se torc” nu are legătură cu ursitoarele. În schimb, imaginea fuioarelor seculare poate fi apropiată de „roat-a vremei”, pentru că ambele presupun ideea de rotație, pe care Eminescu insistă și o menționează – alături de alte elemente semnificative – atât la începutul („Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc /…/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”), cât și la finalul poemului Memento mori („Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei”).
Această „roat-a vremei” este o altă imagine propusă de poemul Viiața lumii al lui Costin: „Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată /…/ Caută la ce l-au adus [pe Cirus, împăratul perșilor învins de Tomiris, regina masageților] înșelătoarea roată”. Este vorba tot de „roata istoriei”, al cărei parcurs oamenii nu îl pot anticipa.
D. H. Mazilu sesiza că originea acestui motiv a fost indicată de către Dimitrie Cantemir, care trimite tot la Psaltire – unde își au sursa atâtea alte imagini ale deșertăciunii:
„Roata lumii (sau roata vieții), închipuire veche a norocului înșelător, adusă spre vremea modernă și de textele apusene și de cele răsăritene, este flancată, în Cartea a II-a a Divanului (în paragraful 63: Vârsta și norocirea lumii, ca roata când să învârtește), de o sentenție culeasă de la Psalmist (Psalm 83, sh. 14): Dumnedzăul mieu, pune-i pre dânșii ca roată…”[1].
Imaginea biblică/ psalmică insistă pe răsplata morții pentru cei care se consideră nemuritori și care se prăbușesc în umilință sau moarte de la înălțimea demnităților deținute și a vanității lor, concepție conservată în mentalitatea românească prin expresia binecunoscută: „S-a-ntors roata!”.
În același sens, la Eminescu: „Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină”[2]. Imaginea roții sublini-ază un sens revolut al timpului în înțelesul nu de repetiție a aceleiași istorii, ci de reașezare a evenimen-telor pe un drum firesc/ menit lor, de restabilire a echilibrului. Coniventă semantic este imaginea cumpe-nei în lirica eminesciană.
La Cantemir, în Istoria ieroglifică: „lucrurile muritorilor” sunt „ca spițele în roată”[3]. Iar cu înțeles comic-absurd de revenire asupra aceluiași subiect, zice: „în roată gâlceava întorcându-să”[4].
Aceeași mare operă alegorică desemnează astrul zilei ca ceasornic/ ornic cosmic, drept „roata soarelui”[5]. „Căci cesornicul de ceasuri arată cursul soarelui în dzi și a lunii de noapté”[6].
E posibil ca o decriptare în acest sens să admită și următorul vers din Împărat și proletar, unde luna asistă la evenimentele revoluționare „și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn”. Mircea Scarlat a legat acest ultim vers de „soarele aprins inel” (Riga Crypto…) al lui Ion Barbu.
„Roata Soarelui” a fost preluată – cu certitudine – de poetul Ion Barbu în Ritmuri pentru nunțile necesare (și ideea roților astrale: „Roata Venerii” și „Roata lui Mercur”, cu un simbolism aparte, dedus însă tot din literatura bizantin-medievală), în timp ce, în Oul dogmatic, a descris minuțios roata gălbenușului de ou, „galben icusar, ceasornic fără minutar, ceas galben”, care ne reprezintă condiția de ființe circumscrise în lumea-ou și în timp: „Durata-înscrie-în noi o roată”.
În Priveliștea politicească (Theatron politicon) – atribuită lui Ioan Avramie –, Eminescu sublinia că norocul „numai întru nestatornicia lui să arată statornic” și „ca să însămneze întoarcerea celuia, a norocului, îl zugrăviie șezând într-o sfiară, nu doar ca să-l arăte Dumnezeu, ci ca să-l arăte schimbare stării omenești”[7].
„Roata lumii, deci – o temă (cu o primară reprezentare la Anicius Manlius Severinus Boethius, De Consolatione Philosophiae, II, 1-2, apoi la Honorius d’Autun, în Speculum Ecclesiae) și o imagine nutrindu-se din aceleași meditații asupra soartei lunecătoare, agreată de cei vechi, patronând în Veacul de Mijloc iconografia Europei de apus (Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovido al Leopardi, București, 1927, p. 69-74) și tomurile cuprinzând manuscrise miniate, adoptată – pe propriile căi, care sunt cele ale lumii bizantine și postbizantine – de Răsăritul ortodox și de spațiul românesc în decorarea lăcașelor de cult (Maria Golescu, Roata lumii, în Revista istorică română, I, 1934, nr. 1-4, p. 207-300)”[8].
Varlaam reține imaginea rostogolirii, numai că în locul roții este piatra: „ca o piatră din deal la vale când să răntunâ și nu să poate opri, așea mérge de tare și viiața noastră cătră moarte”[9].
Antim reproduce și el această metaforă, dar o utilizează într-un alt context: „suntem porniț[i] cu toții spre răutăț[i], ca o roată când dă se vale și nu să poate opri”[10].
Tot Mazilu semnalează că tema instabilității vieții (fortuna labilis) – și a vanității, desigur – era „cultivată la noi, în descendența lui Ioan Chrisostom, încă de Neagoe Basarab și ale sale Învățături”[11].
[1] Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinț al literelor, op. cit., p. 27.
[2] M. Eminescu, Opere, VIII, op. cit., p. 155.
[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 192.
[4] Idem, p. 57. [5] Idem, p. 157.
[6] Nicolae Costin, în predoslovie către Măriia-sa Vodă din: Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină de Nicolae Costin, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1976, p. 4.
[7] Ms. rom. B. A. R. 3141, f. 15v-16r.
[8] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. I, op. cit., p. 402.
[9] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.
[10] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 26.
[11] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității București, 1998, p. 96.