Predică la Duminica a 8-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

când Domnul ne vindecă de diverse boli, El înmulțește sănătatea întru noi. Pentru că Își revarsă mila Lui în noi și ne umple de sănătatea Lui cea prea bună. Iar când Domnul Își revarsă mila Lui peste pământul Său, el rodește din belșug ca în acest an, când roadele prea multe rup crengile pomilor. Și acestea se petrec pentru că Dumnezeu înmulțește binele în noi și pe pământul milostivirii Sale, pentru ca noi să ne umplem de bucurie și de mulțumire față de El. Față de atenta și preabuna Lui dăruire de bunătăți duhovnicești și trupești.

Însă ne umplem noi de bucurie milostivă și de mulțumire plină de recunoștință pentru milostivirea lui Dumnezeu față de noi sau tratăm tot acest belșug ca pe o „întâmplare”? Pot fi belșugul și sănătatea redobândită în mod minunat simple „întâmplări”?…

Cu siguranță, nu! Pentru că nici boala și nici seceta și nici grindina care strică culturile nu sunt „întâmplări”, ci mustrări ale Sale. Mustrări iubitoare, părintești, pe măsura grosolăniei sufletului nostru.

Pentru că nouă ne place să citim fața cerului, să anticipăm cum va fi anul, ce ne va aduce el…Dar când Dumnezeu ne vorbește prin ploaie și prin grindină și prin ger și prin arșiță și prin oameni și prin multiplele evenimente din viața noastră, mulți ne arătăm inapți să citim voia Lui cu noi. Și aceasta, pentru că nu vrem să admitem faptul că toate au legătură cu noi, că prin toate ne vorbește Dumnezeu și că El dorește ca noi să învățăm mereu la această mare școală zilnică a povățuirii dumnezeiești.

Cum miroase un parfum scump sau un mir scump? Îmbătător! Pentru că mirosul nostru se îmbată, amețește de atâta frumusețe. Însă, când treci pe lângă un cadavru, înțelegi în mod practic că acea duhoare e la antipodul mirului. Pentru că e nevoie să cunoaștem durerea, ca să știm cum arată lipsa ei. E nevoie să știm cum arată boala, pentru ca să știm cât de scumpă e sănătatea. Și, adesea, Dumnezeu ne lasă să trăim căderi în păcate diverse, pentru ca să vedem cât de bună și de împlinitoare e starea în har și în curăție și în sfințenie.

Căci numai atunci când pierzi, înțelegi ce ai pierdut, numai atunci când nu mai ai sănătate, pace, bucurie, frumusețe duhovnicească, înțelegi ce mare lucru aveai. Pentru că binele înseamnă a sta în slava lui Dumnezeu și a asculta voia Lui, pe când răul este o depărtare interioară de bine, o despărțire de el…Și când păcătuiești, atunci te însingurezi, te umpli de urât interior, te secătuiești de frumusețe duhovnicească, pentru că adevărata frumusețe e frumusețea sfințeniei.

Căci frumusețea trupului piere zi de zi, dar adevărata frumusețe, frumusețea sfințeniei crește zi de zi în noi, dacă noi suntem ai lui Dumnezeu și trăim împreună cu El.

Iar Dumnezeu, iubiții mei, ne povățuiește în fiecare clipă prin tot ceea ce trăim! Faptul că azi ne-am trezit mai obosiți și fără chef de muncă nu e un lucru întâmplător. Pentru că oboseala ne face să vrem să fim lipsiți de ea, adică ne face să vrem un lucru virtuos: starea de bine. Și starea interioară de bine e starea în care facem voia lui Dumnezeu și trăim din plin consecințele lucrării binelui pe care El ni l-a poruncit.

Nu e un lucru întâmplător, așadar, faptul că întâlnim un om și ne spune anumite lucruri sau ne sună un prieten și ne vorbește despre anumite lucruri. Căci dincolo de interesul minor sau major al unuia sau al altuia vizavi de noi, Dumnezeu îngăduie oamenilor să ne spună fragmente de adevăr despre noi și despre ce trebuie să schimbăm în noi.

Dar pentru ca să auzim glasul lui Dumnezeu vorbindu-ne prin oameni, trebuie să avem smerenia de a-i asculta pe oameni dincolo de vorbele și faptele lor. Pentru că El ne vorbește, dacă noi ne pregătim să Îl ascultăm. El ne îndrumă într-o anume direcție, dacă noi binevoim să ascultăm glasul Lui.

Și, adesea, oameni, animale, insecte, evenimente, emisiuni, cântece, cărți au fost și sunt mediile prin care mi-a vorbit și îmi vorbește Dumnezeu despre mine și despre întreaga Lui creație și prin care mă face să înțeleg că toate au rostul lor în această lume. Că nimic nu a fost creat de Dumnezeu la întâmplare. Că nimic nu este fără rost, ci, dimpotrivă, că toată creația lui Dumnezeu e plină de taină, e plină de profunzime, e plină de teologie, și că în fața ei trebuie să stăm într-o stare de continuă învățare și uimire bucuroasă.

Știm noi toate motivele pentru care Dumnezeu a creat râma sau ariciul sau zebra? Știm noi pentru ce a creat norii în felul în care sunt și pământul în modul în care arată? Ce știm noi despre modul în care sufletul uman poate lucra prin intermediul creierului? Până unde știm noi că merge iubirea, dacă, în numele iubirii, s-a mers uneori foarte departe?

Ce știm noi despre noi înșine și despre lumea noastră? Sau, mai bine zis, câte nu știm despre cine suntem și despre lucrurile și oamenii care ne înconjoară?

Însă, dacă ne situăm continuu în întrebarea smerită, în întrebarea despre ce știm despre noi și despre lumea noastră, ne adâncim mereu în smerenie și în cuviință. Pentru că ne dăm seama continuu că nu știm mai nimic despre noi și despre ce e în jurul nostru, dar că Dumnezeu cunoaște taina întregii Lui creații. El cunoaște ce se petrece în și cu fiecare ființă și lucru în parte. Și de aceea, trăind cu Dumnezeu, înțelegem în mod neînțeles creația Lui, căci pe măsură ce o înțelegem și ne înțelegem, taina întregii creații nu scade, ci sporește continuu. Pentru că cel care cunoaște duhovnicește lumea nu epuizează niciodată taina creației și a lui însuși, nu se cunoaște mai bine pe sine, ci se adâncește în cunoașterea plină de taină a sa și a lumii lui Dumnezeu.

Însă cine nu-L cinstește pe Dumnezeu, nu vede nicio taină în frumusețea și profunzimea lumii care îl înconjoară. El strivește corola de minuni a lumii[2], cum spunea Lucian Blaga, pentru că neagă prezența lui Dumnezeu din lume, adică dumnezeiasca rațiune a lumii și harul lui Dumnezeu care susține lumea și care reprezintă taina lumii.

Și dacă strivești minunile lui Dumnezeu în tine, dacă le negi și nu mulțumești lui Dumnezeu pentru ele, atunci nu înveți nimic din școala providenței, a purtării de grijă a lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Și de aceea ești un om duplicitar, lipsit de profunzime, fără scop în viață, pentru că nu vrei să înveți de la Dumnezeu cum să trăiești această viață, pe care El ți-a dat-o în dar, dar nu degeaba, ci pentru ca să te mântuiești, adică să te bucuri veșnic împreună cu El.

Însă noi trebuie să învățăm zilnic voia lui Dumnezeu cu noi! Trebuie să învățăm că El înmulțește toate lucrurile bune în noi, toată virtutea, pacea și sfințenia, dar tot El îngăduie ca să se înmulțească și relele în viața noastră, dacă ne arătăm în mod perpetuu delăsători și nepocăiți. Pentru că El vrea binele nostru real, binele veșnic, adică mântuirea noastră și nu starea de bine de acum, temporară.

Căci și noi, când vrem să terminăm o școală sau când vrem să construim o casă, ne reținem de la lucrurile care ne distrag atenția și ne concentrăm doar la munca noastră. Și noi gândim și lucrăm pentru binele superior în detrimentul celui superficial. Și aceasta, pentru că binele cere efort, dar împlinirea pe care o trăim e mai mare decât efortul nostru. Iar mântuirea noastră merită toate eforturile și zbaterile noastre interioare, pentru că ea e o împlinire veșnică.

Căci ce folos avem de pe urma studiilor noastre, a căsătoriei noastre, a realizărilor noastre în viață, dacă nu ne mântuim? La ce folos atâtea zile de muncă și de griji, dacă nu am muncit deloc, în același timp, și pentru sfințirea noastră? Ce sau cine ne poate bucura, dacă noi ajungem în Iad? Și ce bucurie e în Iad, dacă el e chin veșnic?

De aceea, dacă suntem înțelepți, dacă ne vrem binele real, dacă vrem să ne bucurăm veșnic, atunci trebuie să ne sfințim viața. Căci sfințenia este bucuria care nu se mai termină și împlinirea reală a omului, atâta timp cât ea ne introduce cu totul în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că omul în integralitatea sa, ca ființă înduhovnicită, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu și prin aceasta va arăta că a fost una cu credința și iubirea lui, pentru că a ales binele, adică viața cu Dumnezeu.

De aceea, înmulțirea pâinilor și a peștilor din Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] trebuie văzută ca icoana manifestării reale și continue a bunătății lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și ca invitație continuă la masa euharistică a Bisericii, adică la bogăția nesfârșită a Dumnezeieștii Euharistii.

Pentru că atunci, la masa din loc pustiu [Mt. 14, 13], „au mâncat toți și s-au săturat [ἔφαγον πάντες καὶ ἐχορτάσθησαν]” [Mt. 14, 20, BYZ]. Iar la această masă, a continuei săturări de Domnul, noi suntem chemați liturgic adesea. Însă nu mulți spunem prezent cu toată ființa noastră. Căci a spune prezent lui Hristos înseamnă a ne împărtăși cu El cu toată dragostea, credința și curăția, nădăjduind de la El tot lucrul cel bun.

Iar eu mă bucur de fiecare dată când, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, citesc ultima rugăciune de taină: „Plinirea Legii și a Profeților Însuți fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru [Τὸ πλήρωμα τοῦ Νόμου καί τῶν Προφητῶν, αὐτὸς ὑπάρχων, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν], Cel care ai împlinit toată iconomia părintească [ὁ πληρώσας πᾶσαν τὴν πατρικὴν οἰκονομίαν], umple de bucurie și de veselie inimile noastre totdeauna [πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε], acum și pururea și întru vecii vecilor! Amin [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν]”[3].

Pentru că aici ni se spune că, în Dumnezeiasca Liturghie, am retrăit împlinirea întregii Legi și a Sfinților Profeți în persoana și viața Domnului Hristos, pentru că am retrăit întreaga iconomie a Domnului pentru noi, de la întruparea Sa și până la a doua Sa venire întru slavă. Noi am retrăit trecutul și viitorul Bisericii și al lumii în prezent. Și semnul acestei retrăiri și totodată pregustări duhovnicești a iconomiei lui Hristos cu omul și întreaga Lui creație e acela că El ne umple tainic de bucuria și de veselia Lui cele duhovnicești. Căci noi ieșim înduhovniciți de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că ieșim cu Hristos în noi, cu Dumnezeul nostru în noi înșine, fiind plini de bucuria și de veselia Lui.

Adică Dumnezeiasca Liturghie e neapărată pentru noi, pentru că ea are consecințe imediate și nu într-un viitor îndepărtat. Tocmai de aceea și în Biserică Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește adesea, în unele locuri săptămânal, în alte locuri aproape zilnic. Pentru că ea ne schimbă interior în mod fundamental, prin aceea că ne face să retrăim viața lui Hristos Dumnezeu și să ne umplem de slava Lui prin împărtășirea noastră euharistică cu El.

Și pentru că în luna iulie se treieră grâul, tocmai de aceea la sfârșit de iulie s-a rânduit această Evanghelie de azi, cu înmulțirea minunată a pâinilor și a peștilor. Pentru ca să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru grâul primit de la El în mod fundamental: prin aceea că transformăm grâul în prescură. Și prin prescura adusă la altar, noi înșine suntem pomeniți înaintea lui Dumnezeu, dar și El apare în mijlocul nostru. Căci Mielul Bisericii Se smerește pe Sine și Se face pâine pentru noi, pâine și vin și apă, pentru ca noi viață să avem întru El. Pentru că El e viața noastră duhovnicească, viața plină de sfințenie, și fără El nu putem face nimic pentru mântuirea și sfințirea noastră.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să fim bucuroși, frumoși, veseli, iradianți, veniți să ne împărtășim cu Domnul! Haideți să ne spovedim păcatele înaintea Lui cu sinceritate și să ne apropiem cu toată bucuria de El, ca să Îl primim în noi înșine ca pe darul cel mai de preț al vieții noastre!

Haideți să renunțăm la trecutul nostru rău, pentru binele nostru veșnic! Să renunțăm la păcatele noastre, adică la urâțenia noastră interioară, pentru ca să ne umplem de frumusețea Lui cea veșnică. Și vom trăi, pe fiecare zi, în bucuria și în veselia Lui.

Pentru că Domnul ne deschide imediat ușa milostivirii Sale spre noi și vine El Însuși ca să ne îmbrățișeze și să fie cu noi. Pentru că El dorește să locuiască veșnic cu noi, cu cei pe care El îi curățește și îi luminează și îi sfințește în mod continuu.

Mâine, pe 31 iulie, lăsăm sec. Iar postul Maicii Domnului este între 1 și 15 august, pentru ca apoi, de praznic, pe 15 august, să avem dezlegare la toate mâncărurile. Căci praznicele Bisericii sunt zile de mare bucurie duhovnicească și în ele trebuie să ne bucurăm cu evlavie și cu bună-cuviință.

Dumnezeu să ne întărească în acest dumnezeiesc post pentru ca să citim, să ne rugăm, să postim, să facem voia Lui! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 25 iulie 2017, o zi de marți cu soare și nori. Erau 25 de grade la ora 10.00. Terminată la 11. 38.

[2] A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/corola.php.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.