În viața Sfântului Cuvios Simeon cel nebun pentru Hristos (prăznuit pe 21 iulie), acesta îi spune Sfântului Diacon Ioan:

„Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști. Deci, să știe dragostea ta, că mulți dintre dânșii, prin pătimirea cea rea [prin viața în mare sărăcie, plină de supărări și necazuri], sunt curățiți și strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei proști simpli, care viețuiesc prin sate și lucrează pământul și care petrec în nerăutate și în dreptatea inimii lor și pe nimeni nu hulesc și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor își mănâncă pâinea întru sudoarea feței. Între unii ca aceștia mulți sunt Sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și făcându-se ca aurul cel curat”[1].

Despre Sfântul Cuvios Simeon cel nebun pentru Hristos, ni se spune că era originar din Siria și a trăit în vremea Sfântului Împărat Iustinian, adică în sec. al VI-lea.

O mărturie asemănătoare am găsit însă și la Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Am fost în sate și am văzut cum trăiesc țăranii. Ce sărăcie pretutindeni, ce zdrențe cu nenumărate petice! Ce fețe trase din pricina mâncării neîndestulătoare! Ce fețe necăjite! Dar ce, sunt copii vitregi, nu sunt fii ai lui Dumnezeu? Bogații nici nu vor să se uite la ei, nu vor să îi îmbrace, să îi hrănească, să îi mângâie! Ce suflet mai are și bogatul! Cât este de potrivnic lui Dumnezeu și oamenilor acest suflet! Nu-l ferici pe bogat, nu-l linguși, nu-l pizmui, ci plângi pentru el ca pentru cel mai jalnic om. […]

Ia aminte mai bine la țăran: băutura lui este apa, ceaiul câteodată și nu la toți, ci numai la cei mai cu dare de mână; avutul – două-trei vite, un cal și câteodată oi pentru mâncare și îmbrăcăminte. Iar dacă e să luăm în socoteală neîncetatele incendii, care ard totul până la temelii în sat, vei ajunge să te minunezi cum mai trăiesc bieții țărani. Orășenii se îneacă în bogăție, satul se îneacă în foc și sărăcie. Locuitorii de la țară sunt Mucenici, oameni pururea necăjiți. Mulți dintre ei vor fi cei dintâi în veacul care va să vină”[2].

Desigur, situația țăranilor noștri nu e pe de-a-ntregul asemănătoare cu ceea ce se descrie mai sus. Însă mai există și la noi, astăzi, mulți oameni care se chinuie să trăiască onest, din munca lor, fără să fure de la alții și fără să năpăstuiască pe cineva. Pe aceștia, cel mai adesea, nu-i vede și nu-i ajută nimeni.


[1] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 439.

[2] Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2002, p. 139, 144.