Iubiții mei[1],

când cineva primește o veste bună și fața lui devine bucuroasă, oamenii din jurul său văd că el s-a schimbat la față. Adică are o altă față, una bucuroasă, o expresie zâmbitoare, pentru că vestea bună l-a bucurat foarte mult.

În interiorul său, el se bucură, și această bucurie mare i se vede și pe fața sa. Pentru că bucuria reală nu se poate ascunde. Iar bucuria are de-a face cu harul lui Dumnezeu. Pentru că bucuria reală e bucuria care se încrede în Dumnezeu. E bucuria de Dumnezeu și de viața curată, de viața care Îi place Lui.

Însă praznicul de azi, al cărui titlu în limba română veche a fost tradus prin Schimbarea la față a Domnului, nu se referă la o schimbare trupească trecătoare a feței Domnului, ci la transfigurarea, la umplerea de slavă, în mod desăvârșit, a întregului trup al Domnului, fapt pentru care ea iradiază din umanitatea Lui și în afara Sa și ne umple și pe noi. Pentru că în limba română veche, prin față nu se desemna doar chipul nostru, ci întregul trup al omului. Tocmai de aceea, când citim în cărțile vechi de cult că Dumnezeul nostru este…în trei fețe, trebuie să înțelegem că El este în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. Pentru că prin cuvântul față, în vechime, se indica întreaga persoană, întregul om și nu doar partea anatomică a feței.

Iar atunci când omul se rușinează de ceva anume într-un cadru public și face fețe-fețe…atunci rușinea, ca urmare a păcatului, e prezentă în el și omul simte cât de grele sunt consecințele păcatului la nivel social, dar, în primul rând, în conștiința lui. Pentru că rușinea răsare din conștiința păcătoșeniei personale. Și din această conștiință suplă, atentă, se naște pocăința, care îl îndreptează pe om.

Ce înseamnă să te îndreptezi? Înseamnă să te umpli de pocăință pentru păcatele tale și, cu harul lui Dumnezeu, să te convertești la viața mistică cu Dumnezeu. Adică să începi să trăiești în ritmul sfințeniei, în ritmul pocăinței continue, al faptelor bune și al slujirii lui Dumnezeu.

Căci azi se împlinesc 27 de ani de la convertirea mea. De la întoarcerea mea conștientă la viața Bisericii. Ani pe care i-am trăit numai în slujba Bisericii, deși am avut multe ispite și necazuri. 5 ani am fost la Seminar, un an am fost Profesor de Religie, 4 ani am fost la Facultate, 2 ani la Master, 4 ani la Doctorat și de 12 ani sunt Preot. Și în fiecare zi am învățat din marea Tradiție a Bisericii și din viața ei sfântă cum să mă schimb interior, cum să mă fac tot mai propriu lui Dumnezeu în adâncul ființei mele.

Pentru că în limba greacă praznicul de azi se numește Transfigurarea Mântuitorului Hristos [Ἡ Μεταμόρφωση τοῦ Σωτῆρος Χριστοῦ][2]. Iar transfigurarea sau umplerea de slavă a umanității Sale s-a făcut din interiorul Său spre în afara Sa, slava dumnezeiască strălucind din dumnezeirea Lui prin umanitatea Sa și sfințind toate câte sunt.

Și când, în mod providențial, am început să merg la Biserică tocmai în această zi, Dumnezeu, Cel care mă chemase la slujirea Lui în mod direct, prin slava Lui, m-a făcut să fiu avid de curăție și de sfințenie tot mai mult, pentru că m-am îndrăgostit iremediabil de slava Lui. Și cum să nu ne îndrăgostim, la modul definitiv, de slava Lui, când ea este în spatele întregii frumuseți pământești? Și cum să mai dorim altceva, când slava Lui este lumina, pacea, bucuria, hrana și frumusețea veșnică a tuturor Sfinților Lui din Împărăția Sa cea veșnică?

Pentru că astăzi, acum, multora li se pare că aurul e o valoare, că diamantele sunt valoroase, că banii sunt „bucuria” oamenilor. Însă nimic nu poate fi mai de cinste decât slava lui Dumnezeu, pentru că omul care se curățește de patimi, prin slava Lui se curățește și prin slava Lui se umple de vederi și de simțiri și de luminări dumnezeiești și crește în mod zilnic în sfințenie.

Iar drumul sfințeniei pentru fiecare creștin-ortodox în parte este unul ascetic, mistic, liturgic, teologic, interior, pentru că e o continuă convertire la Dumnezeu, o continuă pocăință, o continuă bucurie de Dumnezeu și de Sfinții și Îngerii Lui, o continuă prăznuire.

Suntem în postul închinat Născătoarei de Dumnezeu, iar Biserica ne vorbește în mod explicit în praznicul de azi despre cum ea s-a îndumnezeit: prin aceea că s-a umplut de slava lui Dumnezeu. Dar îndumnezeirea nu este o realitate restrictivă, nu e doar pentru unii, ci ea este pentru toți fiii Bisericii. Ea e la îndemâna tuturor, pentru că prin toate Tainele și Slujbele Bisericii se revarsă în Biserică slava lui Dumnezeu, care e viața și sfințenia noastră.

Pentru că viața ortodoxă e însăși umplerea noastră de sfințenia lui Dumnezeu și trăirea în mod sfânt împreună cu El.

Și acest „împreună cu El” e definitoriu pentru cel care trăiește în sfințenie. Pentru că Dumnezeu nu cere de la noi ceea ce nu putem să facem fizic și mental, ci El cere doar ceea ce noi putem, doar ceea ce suntem în stare să facem. Și când facem ceea ce putem să facem, atunci El ne umple de slava Lui și ajungem să facem mai mult decât ne-am fi putut închipui vreodată că suntem în stare să facem.

Așa stând lucrurile, Dumnezeu nu ne cere „să fim ca toți Sfinții deodată” sau „ca unii dintre ei”, ci El ne cere să împlinim voia Lui pe măsura puterii noastre, a înțelegerii noastre, a sănătății noastre, a contextului în care trăim și din perspectiva socială în care noi acționăm. Și toate acestea înseamnă un mod personal, un mod unic de existență, pe care noi îl trăim cu Dumnezeu și în slava Lui. Fiindcă El dorește ca noi să fim cu totul deschiși față de El și să ne dăruim cu totul Lui. Și dacă facem asta, El ne învață să trăim într-un mod foarte personal viața noastră și să creștem în sfințenie în mod organic. Adică să trăim sfințenia Lui ca pe viața noastră cotidiană și nu ca pe o asceză la care ne angajăm din când în când.

Fapt pentru care, eu mă trezesc dimineața cu gândul la rugăciune, la studiu, la slujire, la cunoașterea Lui vie, reală, copleșitoare, zilnică, pentru că mi-am făcut viața Bisericii propria mea viață. Eu trăiesc pentru a fi cu Dumnezeu. Pentru a mă bucura întru slava Lui. Și atunci când slujesc în Biserică și când scriu online și când merg pe stradă sau la cumpărături, în reverendă sau în haine obișnuite, eu sunt concentrat la viața teologică a Bisericii, pe care mi-am făcut-o viața mea.

Oriunde aș fi și orice aș face, eu trăiesc cu Dumnezeu și pentru El. Nu mă interesează dacă oamenii mă înțeleg, dacă mă acceptă, dacă mă vor, dacă mă desconsideră…Pentru că eu sunt îndrăgostit de Dumnezeul meu și, ca orice îndrăgostit, nu mă uit la atmosfera din jur, ci sunt atras doar de El. De frumusețea Lui, de sfințenia Lui, de curăția Lui cea veșnică.

Și de ce m-am îndrăgostit de El atât de mult și Îl iubesc? Pentru că El Se arată în mod necontenit mult prea milostiv cu păcatele mele și cu nerecunoștința mea și cu împătimirea mea. El Se arată tulburător de frumos și de mare și de sfânt pentru mine, creația Lui, care exist doar pentru că El mă iubește și ne iubește pe noi toți.

Pentru că eu nu sunt un „privilegiat” în Biserică, atâta timp cât toți suntem fiii Lui duhovnicești și toți suntem chemați la a fi Sfinți ai Lui. Dar vorbesc mereu din perspectiva mea, din modul cum eu trăiesc, simt și gândesc lucrurile, pentru că această perspectivă personală e una cu mine. Iar fiecare dintre dumneavoastră, la fel ca și mine, vedeți lumea și vorbiți despre experiența dumneavoastră de viață pe măsura la cum o trăiți zi de zi.

Da, zilnic noi apelăm și la experiența altora, care ne întregește! Pentru că nu putem să ne fim autosuficienți. Dar experiențele fundamentale pentru fiecare dintre noi sunt cele pe care noi înșine le-am trăit și le trăim continuu. Iar eu mă raportez la convertirea mea ca să înțeleg convertirea altora, mă raportez la slujirea mea ca să înțeleg slujirea altora, mă raportez la experiența mea științifică și literară pentru ca să îi înțeleg pe cei care activează în domeniile care mie îmi sunt familiare.

Însă, de fiecare dată, mă raportez la experiența mea nu pentru a bate pasul pe loc și nici pentru că mă închid în încântarea de sine, ci tocmai pentru a mă angaja într-o nouă alergare. Orice nouă zi, orice slujire, orice carte la care scriu, orice discuție și prietenie pe care o încep e o nouă alergare, care nu privește în trecut, ci în viitor. Și în munca mea științifică și teologică eu înaintez doar pentru că mă cațăr iar și iar pe munții de învățătură de dinaintea mea, învățând de la toți fără discriminare.

Și acest lucru este evident pentru cine mă urmărește atent! Căci lumina dumnezeiască nu este „taborică”, pentru că nu emană din Muntele Tabor și nici nu se trăiește doar dacă te urci pe Tabor, ci pe ea o poți trăi oriunde și oricând, numai Sfânt să fii, după cum cunoașterea teologică nu o dobândești doar pentru că studiezi la Facultățile de Teologie de la București, de la Oxford sau de la Berlin, ci pentru că citești teologie de oriunde ar fi scrisă, o înțelegi, te umpli de ea și devii un om teologic.

Pentru că a fi teologic și a fi Sfânt e unul și același lucru, căci teologia sfântă a Bisericii este modul nostru de-a fi. Iar Sfinții Părinți ai Bisericii, Teologii Bisericii adică, au scris teologie și în mari orașe și în mici orașe și la țară și în călătorie și în închisoare și în pustie. Dar au scris-o pentru că erau teologici, pentru că erau plini de slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu era cu ei, pentru că ei trăiau viața Bisericii ca pe propria lor viață.

Aceștia nu considerau venitul la Biserică „o datorie de serviciu” și nici teologia „o rampă de lansare pe scara ierarhică”. Ci pentru ei viața Bisericii era viața lor, iar teologia era modul lor de-a fi.

De aceea nu oboseau decât trupește atunci când slujeau, predicau, se luptau pentru credința Bisericii, căci, în mod interior, întreaga lor nevoință era un izvor de viață și de sfințenie. Pentru că slujirea Bisericii nu te secătuiește, ci te sfințește. Iar cine spune că, venind la Biserică și citind teologia Bisericii și încercând să împlinească poruncile lui Dumnezeu, s-a făcut un om „mai rău”, acela minte. Pentru că viața Bisericii te ușurează de păcate, te luminează la minte și la inimă, te umple de poftă de viață și de muncă, de creație, te umple de idei, de aspirații nobile.

Și spun asta, pentru că nu putem confunda niciodată teologia și viața Bisericii cu păcatele personale ale membrilor Bisericii. Da, cu toții suntem păcătoși și păcătuim mult! Însă nu păcătuim pentru că teologia Bisericii „ne îndeamnă la păcat”, ci pentru că noi suntem niște oameni pătimași, datorită obișnuinței cu păcatele de tot felul.

Iar dacă Duhovnicul sau Episcopul sau soția sau mama noastră ar greși cu ceva și ne-ar sminti prin păcatul lor, adică ne-ar îndurera mult și ne-ar face să ne pierdem încrederea în ei și în Dumnezeu și în viața bună, curată, faptul că noi păcătuim după exemplul lor e alegerea noastră rea și nu e vina lor. Căci și demonii fac același lucru: ne împing la rău. Spun răului că e „bine”, pentru ca noi să ne lăsăm amăgiți de această minciună. Însă păcatul e al nostru! Dacă ne smintesc demonii sau oamenii și noi păcătuim nu sunt de vină ei, ci noi. Și pentru păcatele noastre trebuie să ne pocăim și pe ele trebuie să le spovedim, pentru ca să primim iertarea lui Dumnezeu prin Duhovnicul nostru…

Iubiții mei, săptămâna aceasta m-ați bucurat foarte mult, pentru că m-ați primit cu bucurie în casele dumneavoastră, pentru ca să le sfințesc cu apa lui Dumnezeu! Căci aici, la noi, pe 1 și 2 august am botezat întreaga comunitate parohială, și aceste două zile au fost zile de binecuvântare și de discuții duhovnicești. În prima zi am început botezarea dumneavoastră și a caselor dumneavoastră la ora 8 și am terminat la ora 19.

Reverenda mi s-a umplut de sare, picioarele mi-au obosit, dar inima și mintea mea mi s-au umplut de bucurie și de pace sfântă. Pentru că m-am bucurat că am discutat câte puțin cu fiecare în parte. V-am auzit și văzut durerile, necazurile, bolile, nevoile, dar și strădaniile dumneavoastră de zi cu zi. Căci casa omului vorbește despre el, după cum fața lui îți comunică multe. Și fețele dumneavoastră bucuroase la venirea mea, bucuroase pentru că ați fost vizitați de noul Preot al comunității, mi-au făcut un nespus de mult bine. Pentru că eu am venit cu toată bucuria spre dumneavoastră, iar dumneavoastră m-ați primit cu aceeași inimă.

A doua zi am început botezul la 7 și ceva și l-am terminat la 12. 40. Busuiocul cu care am botezat a doua zi l-am dăruit bătrânei din ultima casă, de lângă cimitir, care nu mai poate veni la Biserică din cauza durerii de picioare, dar care era plină de bucurie că am ajuns și la ea și că n-am uitat-o. Pentru că nimeni nu s-a raportat la mine ca la un om sau ca la un bărbat, ci ca la Slujitorul lui Dumnezeu. Căci fiecare familie m-a așteptat pentru ca Dumnezeu să îi binecuvinteze prin mine și nu pentru ca eu să îi binecuvintez pe ei.

Și acesta e un lucru foarte bun! Pentru că harul lui Dumnezeu coboară prin mâinile și lucrarea noastră în dumneavoastră și noi nu vă dăm un har „de la noi”, ci de la El, de la Dumnezeu. Pentru că și noi, Preoții, și dumneavoastră, avem harul de la Dumnezeu, care e unul singur și el ne sfințește pe toți.

Iar dacă toți creștinii ortodocși ar înțelege acest lucru și s-ar concentra pe prezența lui Dumnezeu în noi, în Biserica Lui și în întreaga Sa creație și nu pe păcatele unora sau ale altora, atunci n-am mai avea probleme deloc în Biserică. Pentru că uitarea la alții și nu la noi e izvorul a tot păcatul.

Căci ce facem noi când bârfim? Ne uităm la relele altora și ni se pare că sunt „mai mari” decât ale noastre. Însă asta e doar în mintea noastră! Pentru că trebuie să Îl întrebăm și pe Dumnezeu despre păcatele noastre, ca să ne spună El cât de „puține” sunt.

Ce facem noi când ne bucurăm de neputințele altora? Nu vrem să le vedem pe ale noastre! Sau credem că pe noi, mai spre bătrânețe, nu or să ne apuce niște boli care să dea cu noi în pat.

Însă am întâlnit în comunitatea noastră pe cei câțiva bolnavi care zac la pat și care sunt în neputință extremă…și când am ajuns la ei, mai toți au sărutat Sfânta Cruce cu putere, cu bucurie, pentru că aveau nevoie și au de slava lui Dumnezeu. Adică omul bolnav nu mai se joacă cu viața, nu mai crede că sănătatea e o realitate care durează la nesfârșit, ci boala i-a revelat fiecăruia cât de mare și de prețioasă e viața în sănătate. Că sănătatea nu e doar trupească, ci și sufletească, și pentru ambele omul are nevoie de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu e Cel care rezolvă bolile. El este Cel care ne vindecă. Cel care ne scoate din patul durerilor și al morții. Iar dacă nu ne ridică din boală, El este Judecătorul nostru, Care ne va judeca pentru fiecare cuvânt, gând, faptă, gest, intenție…

Și vă spun toate acestea, pentru că nu doar dumneavoastră ați învățat câte ceva de la mine, ci și eu am învățat multe de la dumneavoastră. Am învățat că omul nu dăruie după cât are, ci după cât îl lasă inima. Că e mai important să ne vedem și să vorbim chiar și câteva fraze decât să ne excludem reciproc. Că întrebările au răspunsuri personalizate, pentru că fiecăruia trebuie să îi explici la nivelul lui de înțelegere și nu în mod absolut. Că o comunitate crește în adevăr și în cunoașterea de sine în mod continuu și nu doar în anumite zile. Că orice relație trebuie să aibă la baza ei adevărul și mult bun simț. Că nu există om căruia să nu îi placă faptul de a-l băga în seamă și de a vorbi cu el.

Pentru că relațiile dintre oameni se nasc și se dezvoltă prin acordul direct și susținut al părților. Iar credința și viața noastră ortodoxă e un continuu acord al celor două părți. Căci noi și Dumnezeu suntem cele două părți ale relației fundamentale. Iar împreună cu El noi gândim, trăim, mâncăm, dormim, iubim, pentru că El e cu noi în fiecare clipă a vieții noastre.

Așadar, urcarea pe Tabor înseamnă creșterea în sfințenie [Mt. 17, 1]. Iar Taborul nostru este interior.  Și când Domnul „s-a transfigurat în fața lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]” [Mt. 17, 2, BYZ], a Sfinților Apostoli, El Și-a revelat dumnezeirea Lui prin intermediul umanității Sale. Pentru că a arătat în acea clipă preasfântă de unde venea puterea sau slava sau lumina care îi vindeca pe oameni și îi învia pe cei morți: din dumnezeirea Lui. Că El nu e doar om, ci e Dumnezeu întrupat și, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, El ne cheamă să credem în Dumnezeul treimic, în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh Dumnezeu, căci numai în El noi ne mântuim.

Pentru că El, Cel care S-a transfigurat pe Tabor [Θαβὼρ][3], S-a arătat că este izvor de lumină dumnezeiască, ca Unul ce este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci „a strălucit fața Lui ca soarele [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ]. Însă strălucirea ieșită din trupul Său, adică slava dumnezeiască, era a Lui, a țâșnit din dumnezeirea Lui, când și cât a vrut El, ținând cont de slăbiciunea omenească. Pentru că Sfinții Apostoli, cei 3, urcați de El pe munte, au văzut slava Lui „pe cât au putut [καθὼς ἠδύναντο]”[4] și nu pe cât putea să le arate Domnul slava Lui. Căci slava Lui cea veșnică e văzută veșnic de Sfinții Lui în Împărăția Sa.

Domnul a vorbit în slava Lui cu Mosis [Μωσῆς] și Ilias [Ἠλίας] [Mt. 17, 3]. Pentru că El este Dumnezeul Sfinților și Sfinții sunt veșnic vii împreună cu El. Sfântul Petros a vrut să rămână veșnic în slava Lui [Mt. 17, 4]. Însă extazul dumnezeiesc trăit de cei 3 Sfinți Apostoli pe Tabor nu a fost veșnic. Pentru că rolul lui a fost să îi încredințeze pe cei 3 că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat și nu pentru ca să îi înveșnicească fără lupta cea bună a credinței. Căci era nevoie de multa slujire și de multa propovăduire a Sfinților Lui Apostoli și de moartea lor pentru El, ca Biserica să se extindă și să fie înfloritoare.

Norul a fost Duhul Sfânt, iar glasul a fost al Tatălui [Mt. 17, 5]. Pentru că Dumnezeul nostru e treimic. Și la Botezul Domnului, cât și acum, la Transfigurarea Lui, Dumnezeu ne-a învățat că El e treimic și că fără El nu putem face nimic.

Și pentru că nu putem face nimic fără El, fără Dumnezeul nostru, să ne bucurăm întru El continuu! Să postim cu bucurie, să vorbim cu eleganță, să arătăm inimă bună și milostivă! Căci nu atunci când suntem justițiari îi uimim pe oameni, ci atunci când suntem milostivi și buni și răbdători cu ei.

Preacurata Stăpână să ne bucure în continuare în rugăciunile noastre! Dumnezeul nostru treimic să Se milostivească de noi pentru preasfintele ei rugăciuni! Căci Sfinții și Îngerii Lui Dumnezeu se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră și pentru sfințirea întregii creații. Amin.


[1] Începută la ora 13. 47, joi, 3 august 2017, afară fiind 35 de grade. Terminată la 17. 02 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/m/8/d/6/sxsaintlist.aspx.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.