Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Un alt motiv, subsumabil lui tempora mutantur sau fugit tempus, și anume ubi sunt?, de largă răspândire și utilizare în tot medievul românesc și european, topos nelipsit nici din poezia noastră prepașoptistă, cu prelungiri în pașoptism, este ilustrat de Eminescu atât în Memento mori, cât și în poemul În van căta-veți… (alt poem în metru antic):

„Nu e antica furie-a lui Achile,/ Nu este Nestor blândul-cuvântător./ Aprigul Ajax/ Țărână-i azi și nimic mai mult.// Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,/ Și unde-s astăzi vechii și marii Cesari?/ Tibrule galbăn,/ Unde e astăzi mărirea ta?”.

«Cu mâne zilele-ți adaogi, cu ieri viața ta o scazi» nu e nicio descoperire. Îl știa și l-a comentat Sfântul Augustin, care nu era cel dintâi; și a rămas de atunci punctul cel mai veninos al neliniștilor noastre individuale. E problema timpului… […] Toată poezia lui [a lui Eminescu] e străbătută de fiorul constant al timpului ireparabil: al trecutului care e în realitate o moarte spornică, al viitorului incalculabil și totdeauna absent și al unui prezent lunecos, strivit de șuvoiul brutal al celor două fluvii care se alimentează reciproc”[1].

Imaginea secolilor care se torc, din Memento mori, este inserată alături de alte concepte exprimate rustic de către Eminescu, exemplară fiind însăși proiectarea sa, în chiar primul vers, ca păstor al turmei propriilor gânduri: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”[2]. El ajunge, prin concretețea plasticizării, la un extraordinar rafinament al abstracțiunilor („Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci”). Astfel, „codrii de secoli” indică, am putea spune, densitatea temporală, adâncul nepătruns al vremurilor.

„Al vremurilor vad” (din același poem) poate fi descifrată prin extinderea metaforică a costinienei roți a vremii, în sensul în care aceasta poate deveni o roată a morii, iar timpul își macină clipele în vadul morii. Cel mai ușor este să ne gândim, desigur, la timpul-cascadă, pentru a explica al vremurilor vad, însă nu exclud ca Blaga să-l fi avut în vedere pe Eminescu în definiția pe care a oferit-o conceptului filosofic inventat de el:

Timpul-cascadă reprezintă orizontul unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului. Timpul, prin el însuși, și deci cu atât mai mult prin ceea ce se petrece în el, înseamnă cădere, devalorizare, decadență. Clipa ce vine este, prin faptul doar că bate mai târziu, oarecum inferioară clipei antecedente. Timpul-cascadă are semnificația unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct inițial, învestit cu accentul maximei valori. Timpul e prin însăși natura sa un mediu de fatală pervertire, degradare și destrămare”[3].

„Al vremurilor vad” este o metaforă a căderii temporale, nu în timp (Cioran[4]), ci a timpului însuși, care cade în cascade sau se macină și macină latura efemeră a ființei umane.

Esențială este și imaginea timpuluirâu (Blaga îl numește timpul-fluviu) – la Varlaam: „Călătoria noastră în ceastă lume iaste foarte sârguitoare, ca o apă rrépede ce cură [curge]. Așea și noi curăm și ne apropiem de moarte, și dzilele noastre trec ca o umbră de nuăr [nor] fără de ploaie”[5] –, a timpului care curge și izvorăște necontenit: „Astfel miile de secoli cu vieți, gândiri o mie,/ Adormite și bătrâne s-adâncesc în vecinicie/ Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar” (Memento mori – o variantă de titlu era Tempora mutandur).

Dar mereu se derulează aceeași poveste, într-un scenariu diferit, exprimat de Eminescu pe un ton heraclitian: „Tot alte unde-i sună aceluiași pârâu” (Despărțire).

Aceeași percepție a dictat și apoftegma (tot cu iz heraclitian[6]): „râul este Demiurg” (Scrisoarea IV), căci timpul-râu este izvorul istoriei, în aceasta constă demiurgia lui, după cum spune în Memento mori: „Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire”. E o ironie, nu o mitologie/ filosofie.

Ceea ce este pură satiră, pentru că nu doar că timpul nu este Demiurg (dacă prin Demiurg înțelegem un creator), dar chiar versurile eminesciene sunt destul de străvezii în a exprima contrariul: „Timp /…/ Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastre fire,/ La enigmele din care ne simțim a fi compuși?/ Nu!… Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’ la groapă./ În ăst spaț’ nu-i adevărul. Orologiu ești ce sapă… [groapa noastră]/ Tu nedând vo dezlegare duci l-a dezlegărei uși [ale morții]”.

Însă definiția pe care o dă Blaga timpului-fluviu („Timpul-fluviu își are accentul pe prezentul permanent”[7]) se regăsește  în alt poem eminescian, Patria vieții e numai prezentul (care conține filosofia Glossei, în bună parte), și din care reiese – ca și din definiția lui Blaga – o imagine a fluviului imobil sau încremenit al timpului ce poate părea o controversă a lui Eminescu cu sine însuși (să nu uităm însă de dialogul, regizat poetic, între măștile gândirii):

Patria vieții e numai prezentul
Clipa de față numa-n ea suntem,
Suntem în adevăr. – Iară trecutul
Și viitorul numai o gândire-s.
În van împingeți ce vi-i dinainte,
În van doriți acelea ce-or venì.
Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște
Că toate-n lume, toate-s în prezent.
Tot ce au fost și tot ce-a fi vreodată
Au fost, va fi numai pentru că e [8] [etc.].

Glossa rezumă apoftegmatic: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate” – urmând Eccl. 3, 15: „Ceea ce este a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; și Dumnezeu cheamă iarăși ceea ce a lăsat să treacă”[9].

Analoagă este imaginea femeii, statuară, am putea spune o sculptură în materia timpului: „o durere-ncremenită printre secolii ce trec” (Memento mori)…

Firea timpului și cea a femeii (cu „eterna-i fire,/ Stabilă-n a ei mișcare, mută-n cruda ei simțire”) se înrudesc. Eminescu a surprins, ca o aporie, caracterul feminin al timpului: instabil/ labil, imprevizibil…De aceea, femeia este alegoria împietririi timpului într-o formă sau imagine figurală. Înșelătoare…Ea, femeia, care este un chip (o altă mască: „au nu puțină sămânță [de frumusețe] priimește [în momentul creației] masca muerii”[10]): „Chipul” din Mureșanu, „chip de lut” în Luceafărul etc.

Din poemul Glossă am putea deduce imaginea vremii ca un privaz al vieții, pentru că versul „Vreme trece, vreme vine” constituie ceea ce am putea numi ancadramentul/ rama poemului (este un poem în ramă).


[1] Alexandru Ciorănescu, Eseuri europene, ediție îngrijită și prefațată de Mircea Anghelescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009, p. 13.

[2] „Într-unul din Cele patru sute de capete despre dragoste ale sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie aceste rânduri pentru care versul Turma visurilor mele… devine o replică romantică pură: «Iar păstor de oi este cela ce se îndeletnicește cu cunoașterea. Căci cugetările au înțelesul de oi, fiind păstorite pe munții vederilor de către minte» [Filocalia, vol. 2]”, cf. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, op. cit., p. 243.

[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 86.

[4] A se vedea Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas, 2002.

[5] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.

[6] Nu sesizăm însă, la Eminescu, și concepția lui Heraclit despre timpul-ludic: „Timpul lumii este un copil care se joacă cu pietrele de joc; este domnia unui joc de copil”, cf. Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 256.

[7] Lucian Blaga, op. cit. supra., p. 87.

[8] E posibil ca Eminescu să se fi gândit la prezentul etern.

A se vedea și ceea ce spune Sfântul Augustin: „Așadar, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu unul, prin Care toate s-au făcut, Care este Adevărul neschimbător, prin urmare toate acolo [întru El] sunt în mod simultan originale și fără schimbare [principaliter atque incommutabiliter], nu numai cele care acum sunt în această întreagă făptură, ci chiar și cele care au fost și [cele] care vor fi. Căci acolo, [la Dumnezeu,] nici nu vor fi, nici nu au fost, ci numai sunt”. Traducerea îmi aparține și este cf. S. Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 888.

[9] „În Glossă, punctul de plecare este tristețea vechiului Ecleziast […]. Ideile Ecleziastului apar la poetul român foarte clar și, nu întâmplător, exprimate uneori gnomic. […] Fără a trăda litera Ecleziastului, Eminescu lărgește sfera de semnificații a ideii centrale din vechea carte”, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 118-120.

[10] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 137v.

Did you like this? Share it: