Eminescu: între modernitate și tradiție [103]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
O variantă a Glossei ne descoperă însă și alte forme emblematice ale imaginarului temporal eminescian, cum ar fi cea a timpului ca suflu vital, ca metron al ritmului existențial cosmic și uman: „Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul și în tine;/ Îți dă bune, îți dă rele,/ După rău așteaptă bine.// În zădar un soare pare/ A pieri în noaptea spumii,/ Tot atunci el și răsare/ Pe o altă față-a lumii”[1]. În mod surprinzător, aceste versuri par a degaja un enorm optimism, un sentiment contrar ataraxiei stoice care i se atribuie consecvent, în comentarii, atitudinii poetului.
Aceste versuri proiectează o cu totul altă decriptare a Glossei, în sensul îndemnului de a depăși valorile timpului, de a nu stagna în complexul destrămării, pe care curgerea lui irefutabilă în fața conștiinței încearcă să-l impună în pofida rațiunii fidele valorilor eterne.
Glossa revelează, într-o retorică identică celei a Părintelui din Luceafărul, atașamentul poetului, în mod esențial, față de valorile eternității, de etica stabilității și a nemuririi. Vremea stă și trece, concomitent: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare./ Peste-un an revin în stoluri/ Păsări ce se-ntind să plece,/ Între-a vieții două poluri [nașterea și moartea]/ Totul stă și totul trece”[2]. După cum am arătat recent, în altă parte, imaginea poetică ultimă a împrumutat-o din Divanul lui Cantemir[3].
Deriva categorială a timpului, cu fantasmele lui imagistice, se cer depășite, în discursul Glossei, atât în varianta manuscrisă evocată („Vreme trece, vreme vine/ Ori și cum ai potrivi-o/ După rău așteaptă bine/ După noapte zori de ziuă/ Precum toate sunt de-o seamă/ Totul stă și totul trece;/ Nu spera și nu ai teamă/ Și rămâi senin și rece”[4]), cât și în cea antumă („Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă;/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece”).
Câteva exerciții și variante ale Scrisorii I ne deconspiră o concepție și un parcurs al reflecției în același sens:
Ciudat isvod e omul pe-a vremei ţesătură
Vorbind limbi o mulţime tot cu aceeaşi gură
Dar în bordeiu ce ţine cât timpul unei ierne
Şi în palat, ce pare făcut pe vremi eterne –
În Roma sau în Theba, în satul de bordeie
Tot vremei împrotivă el va-ncerca să stee.
In veci cu-aceeaşi mână el scrie pe părete
In veci a vremei mână tot şterge c-un burete
Pe cel care în minte-i descrie un gândac,
Pe cel ce lumea-n sistem o bagă ca-ntr-un sac
Ca umbre visătoare astfel trecând îi vezi
C-o rună unu-n capu-i şi altul c-un chinez. /…/
Tu, vreme, știi că unul, tot unul e în toți,
Deasupra tuturora ridici pe care poți.
Pe alții-i lași să cadă, cu viața amărâtă,
În taină să plesnească, ca spuma nezărită.
Ce-ți pasă ție, oare, ce vor sau ce gândesc?
Te joci ca vântu-n valuri cu traiul omenesc. […]
Căci lamura vieții ați strâns-o [genii] în gândire
I-ați dat o haină scumpă de neîmbătrânire.
Oricum se schimbă vremea, oricum se primenește,
În dreaptă-vă oglindă[5] oricând se regăsește.
Căci partea-adevărată și cea nepieritoare
E orișicând aievea și nici în scrieri moare.
Zadarnic pare lumea sclipind că-i trecătoare
Căci coji sunt toate celea ființei ce nu moare.
Trecutul, viitorul se țin numai de coajă
Și-a vremei țesătură vedem cu ochiu-n vrajă,
Pe când ceea ce-aleargă și-n șiruri se dișterne
Repaosă în raza gândirilor eterne[6].
În planul contingenței numai, timpul ritmează într-o cadență iregulată existențele, iar recepția umană fracturează durata, afectiv și reflexiv.
Percepția timpului este fluctuantă pe retina memoriei afective (în anticiparea lui Proust, la rândul său, însă, anticipat de Chateaubriand și Rousseau și chiar de Sfântul Augustin[7]): „ce-i timpul? O eternitate. Și când citește cineva o carte frumoasă…mii de tablouri se desfășură pe dinaintea ochilor…ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vreodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viață întreagă, ori o tinereță întreagă?…
În vis el poate avè într-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om? de ce nu a tuturor celor ce se-nvârtesc împrejurul lui? Și în câtă vreme? În șapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Și, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut” (Archaeus)[8].
Atitudinea circumspectă este un scepticism al existenței terestre, în acest mediu amniotic temporal, nu este o perspectivă pesimistă extinsă la scara veșniciei, dimpotrivă, eternitatea nu este afectată nici de aceste modulații ale apercepțiilor umane, nici de tribulațiile gnoseologice ale gândirilor specifice și discursive: Adevăru-n neclintire / N-are timp și n-are goluri[9].
Adevărul n-are timp, e în afară de timp, în veșnicie: este veșnicie.
Vremea e o apă pentru contemplația imobilă/ eternă: „O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc” (Diana). Reflecția adâncă are atuul insolvenței în acidul timpului, ea se vede „în cea oglindă mișcătoare” (Diana), dar nu se confundă cu mișcarea, cu momentul pasager și trans-lucid (care permite lucidității să-l traverseze).
Eminescu descoperă un sens eleat într-o dinamică mundană heraclitiană.
[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109-110.
[2] Idem, p. 111.
[3] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 206-207.
[4] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 108.
[5] Oglinda geniilor îmi pare o metaforă alegorică calchiată după oglinda profeților, o expresie des întâlnită în literatura religioasă ortodoxă.
[6] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 194-195, 200.
[7] „În tine, o, suflete al meu, în tine măsor eu timpurile. […] Impresia pe care o lasă în tine lucrurile care trec și care, după ce acelea au trecut, rămâne, pe ea o măsor, pe ea, care este prezentă, nu pe cele care, trecând, au făcut ca această impresie să se producă: pe ea o măsor atunci când măsor timpul”, cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, op. cit., p. 421.
Romanticii s-au manifestat literar anticipativ în raport cu Proust sau Proust a dus mai departe această tendință romantică, prin care „evenimentele conștiinței și vieții personale au o importanță absolută”, pe de o parte, iar pe de altă parte „conștiința se lasă invadată de glasurile naturii ambiante sau de fluxul memoriei”, cf. Vera Călin, Romantismul, op. cit., p. 6, 170.
„Aceeași valoare anticipativă în raport cu forța memoriei involuntare proustiene a fost atribuită unor pasaje din Memoriile de dincolo de mormânt (Mémoires d’outre tombe) ale lui Chateaubriand și, mai ales, fragmentului din cartea a III-a, elocvent pentru puterea senzației de a redeștepta imagini scufundate în subteranele conștiinței”, cf. Idem, p. 171.
În ceea ce-i privește pe romantici, accentul pe viața interioară și pe realitatea psihologică se pune datorită întoarcerii spre „religia inimii, în limbaj rousseauist [pascalian, de fapt]”, cf. Idem, p. 6.
[8] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 185-186.
[9] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109.