Predică la Duminica a 10-a după Cincizecime [2017]
Iubiții mei[1],
e prea multă moarte în noi și în lume! Pentru că în loc să ne transfigurăm, noi ne înnegurăm. În loc să devenim locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, noi ne împuțim interior din timpul vieții. Tocmai de aceea, unii nici nu mor bine, că încep să pută. Și mirosul de cadavru ajunge până în stomac și ți-l întoarce pe dos…
Însă, la antipodul mirosului urât stă buna mireasmă. Buna mireasmă a Sfintelor Moaște. Care nu ne vorbesc despre moarte, ci despre viață. Despre viața veșnică. Despre slava lui Dumnezeu care există în Sfinți și care a coborât în ei, tocmai pentru că au făcut voia lui Dumnezeu.
De aceea, nimeni nu poate mima sfințenia, nimeni nu o poate fariseiza, pentru că sfințenia e veșnică. Ea nu ține cât scurta noastră viață de acum, ci ea ne împodobește veșnic. E podoaba noastră interioară, aceea care ne face să mirosim duhovnicește și cu trupul și cu sufletul nostru.
Pentru că sfințenia e împlinirea reală a omului. Și dacă omul se sfințește în mod integral, dacă sfințenia se sălășluiește și în trupul și în sufletul nostru, atunci a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi om cu trup și suflet, iar a fi după asemănarea Lui înseamnă a ne umple continuu de slava Lui cea veșnică. Pentru că El e veșnic viu și iradiază slava Lui întregii Sale creații și așa vrea să fim și noi: veșnici și plini de slava Lui cea veșnică.
– Însă cum scăpăm de moarte, de moartea pe care o aduc păcatele noastre, de moartea interioară?
– Prin asceza Bisericii! Prin modul de a fi și de a trăi eclesial. Căci posturile, rugăciunile, nevoințele continue ale dreptei credințe ne curățesc de patimi și ne umplu de slava lui Dumnezeu. Și când slava lui Dumnezeu e în noi, când ea e bucuria și pacea noastră, atunci noi nu mai trăim întru moarte [εἰς θάνατον] [Rom 6, 16, BYZ], ci întru viață. Căci noi suntem vii atunci, vii duhovnicește, pentru că nu mai lucrează în noi moartea, ea nu ne mai descompune interior, ci viața ne personalizează continuu în mod interior.
Pământul lui Dumnezeu e plin de mirosuri frumoase. E plin de încântare, de încântarea pe care ne-o aduce diversitatea coloristică și creațională a pământului. Dar acolo unde noi trăim iresponsabil, mirosurile grele și rele îți taie respirația.
Pentru că mirosul muncii e frumos, dar mirosul curviei te bagă în Iad. Mirosul rugăciunii e duhovnicesc, dar mirosul minciunii te bagă în Iad. Și când ne mințim pe noi înșine la nesfârșit, când nu ne punem întrebările fundamentale, preferăm Iadul. Adică o singurătate iresponsabilă și un chin veșnic.
Pentru că atunci când fugim de adevăr, de fapt spunem minciunii „adevăr”. Și când nu suntem plini de adevăr, suntem plini de singurătate, de moarte, de părăsire duhovnicească.
…Iar tatăl celui lunatic ne vorbește despre demonizarea fiului său într-o sintagmă concentrată. În una care exprimă întreaga viață păcătoasă a omului. Căci a pătimi rău [Mt. 17, 15] înseamnă a suferi foarte mult din cauza păcatelor personale. A suferi din cauza consecințelor păcatelor noastre. Căci păcatele ne fac sălașe ale demonilor. Și demonii nu vin în noi ca să ne facă bine, ci pentru ca să ne umple de durere.
De aceea, când tatăl a spus: „pătimește rău [κακῶς πάσχει]” [Mt. 17, 15, BYZ], el ne-a vorbit despre starea noastră cronică de păcătuire. Dar, în același timp, ne-a învățat faptul că de această boală a păcatului ne poate vindeca numai Dumnezeu. Căci tatăl copilului a cerut mila lui Dumnezeu pentru fiul său [Ibidem]. Așa după cum cerem și noi la fiecare Slujbă a Bisericii. Pentru că mila Lui este viața noastră. Noi ne naștem, trăim și murim, dar pentru a trăi veșnic, numai și numai din mila Lui.
Căci fără mila Lui noi nu putem face nimic. Pentru că El ne păsuiește continuu. El ne rabdă nerecunoștința și nepăsarea noastră, pentru că vrea să ne venim în fire. Adică Dumnezeu vrea binele nostru, vrea sănătatea noastră duhovnicească, iar dacă noi ne întoarcem la El, Dumnezeu ne umple de mila Lui.
Și când stau și îmi analizez foarte atent viața, eu observ că pe fiecare zi El m-a iertat de foarte multe păcate. Că mila Lui am cerut-o iar și iar, pentru că am avut și am nevoie continuu de iertarea Lui. Însă, dacă credem că putem trăi și face ceva fără El, dacă ne încredem în mod copilărește în noi înșine, viața noastră devine una falimentară. Pentru că, pe fiecare zi vom face lucruri tot mai lipsite de logică, de bun simț, de evlavie. Și dacă ne dezgolim de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu, viața noastră e un Iad. Pentru că pătimim în singurătatea noastră, în neîmplinirea noastră continuă.
Dar dacă, dimpotrivă, considerăm că viața noastră e și trebuie să fie una de pocăință, de curățire interioară, de teologie, atunci suntem vistierii ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, care îi îmbogățim și pe alții. Iar eu cred că noi, creștinii ortodocși, cu toții trebuie să fim vistierii ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, pentru că toți suntem chemați la sfințenie.
– Când cădem în foc și când în apă [Mt. 17, 15]?
– Cădem în foc atunci când ne aprindem de desfrânare și o socotim „legitimă”, „bună”, „plăcută” în trupul nostru. Pentru că desfrânarea e focul satanic din pântecele nostru, e pornirea noastră spre plăcere, e rămânerea noastră în plăcere. Și cădem în apă atunci când cădem în ură și în invidie și în indiferență. Pentru că ura e ca o apă rece: îți îngheață pornirile bune, umane și te face să fii călău cu aproapele tău. Din invidie facem planuri rele vizavi de viața lui. Și invidia, într-un anume fel profund pervers, este indiferentă față de tot binele din aproapele nostru. Pentru că invidia nu vrea să vadă decât ceea ce pare să-l „minimalizeze” pe el, pe cel pe care îl urăște.
Căci și demonii se prefăceau că luna e de vină. Însă nu luna îl făcea să pătimească, ci ei, cei ascunși în copil! Iar azi, prin horoscoape, prin acest mod infantil și pervers în același timp de a nega purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi, nu facem altceva decât să repunem minciunile demonilor în prim-plan, ca în păgânism, declarându-ne „dependenți” de schimbările astrelor sau ale vremurilor.
Însă noi trăim din mila lui Dumnezeu! Noi suntem pe fața acestui pământ pentru că El ne dorește și nu pentru că e lună plină afară sau pentru că eu m-am născut în octombrie sau pentru că am ochii verzi și mult păr pe mâini. Detaliile vieții noastre și ale întregii Sale creații stau în mâna lui Dumnezeu și noi nu putem să ne transformăm în „prezicători” ai prezentului și viitorului.
De aceea, fiecare zi e bună, pentru că e o zi pentru mântuirea noastră. Nu există ore „bune” și orele „rele” în zi și în noapte, ci toate orele vieții noastre sunt bune și binecuvântate de Dumnezeu. Pentru că ne putem pocăi și putem face binele în orice oră din zi și din noapte, și nu doar duminica sau de sărbătoare. Putem să ne rugăm, să citim, să scriem, să săvârșim binele în orice clipă a vieții noastre.
Dar nu putem să facem niciun bine decât împreună cu Dumnezeu. El e ajutorul și stânca noastră. El e nădejdea și încurajarea noastră. El e Cel prin care noi reușim să împlinim poruncile Sale. De aceea, nu putem să ne lăudăm cu nimic și nu suntem nimic fără mila Lui. Pentru că tot binele îl lucrăm împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Și când Domnul ne spune: „O, neam necredincios și stricat [Ὦ γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi mai răbda pe voi [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]?” [Mt. 17, 17, BYZ], El ne spune că lumea întreagă atârnă de răbdarea Lui. Că noi suntem stricați interior prin păcatele noastre, că păcatele noastre ne arată necredința din noi, dar că răbdarea Lui e timpul vindecării noastre.
Căci El încă ne rabdă! În marea Lui bunătate și milostivire, încă ne rabdă! Pentru că răbdarea Lui e timpul pocăinței noastre, e timpul vindecării noastre. Și dacă ne vindecăm acum, aici, în Biserica milostivirii Sale, atunci suntem vindecați pentru veșnicie. Pentru că mila Lui scoate din noi tot păcatul și amintirea păcatelor și ne face mai curați decât zăpada.
Da, pare imposibil, dar nu e! Pentru că Cel care vindecă neputințele noastre e Dumnezeu, Cel care poate să ne curățească pe toți de păcate, dacă le spovedim și plângem pentru ele.
Domnul a scos demonul din copil [Mt. 17, 18], pentru că El ne vindecă de toți demonii care sunt în noi. Pentru că demonii fug de la slava Lui, când noi ne pocăim și ne cutremurăm în fața Sa. Și când slava Lui ne inundă, demonii se depărtează de la noi, pentru ca El, Dumnezeul nostru, să Se odihnească în noi și noi întru El.
Dar El se odihnește în noi, când noi ne umplem de rugăciune și de post [Mt. 17, 21]. El mută munții patimilor din noi [Mt. 17, 20], când ne încredem cu totul în El. Și încrederea noastră în El înseamnă să acceptăm a fi părtași morții, dar și învierii Sale [Mt. 17, 23]. Înseamnă a accepta tristețea imensă, dar și bucuria fără margini.
Pentru că creștinii sunt chemați și la pătimiri, dar și la bucurii dumnezeiești. Însă pătimirile de acum nu sunt vrednice față de desfătările cele veșnice. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este bucurie și pace veșnică, iar umila noastră nevoință de acum e un prea puțin pe lângă infinit de multul lui Dumnezeu.
De aceea, iubiții mei, Evanghelia de azi ne lasă în tristețe mare [Mt. 17, 23], pentru ca să prăznuim adormirea Maicii Domnului în tristețe plină de bucurie. Pentru că știm că ea, Stăpâna noastră, e vie și mereu rugătoare pentru noi, deși noi vom retrăi din nou preasfânta ei adormire. Dar avem nevoie din nou și din nou de toate praznicele Bisericii, pentru că avem nevoie de toate elementele ascezei ortodoxe. Avem nevoie de pomenirea morții și de amintirea continuă a morții noastre și a răspunsului nostru față de Dreptul Judecător, pentru că trebuie să fim creștini delicați și smeriți, și nu mândri și lăudăroși. Avem nevoie de moarte, de conștiința morții în viața noastră, pentru ca să fim de partea vieții. Pentru că numai când ne știm limitele, noi cinstim și persoana și viața persoanei aproapelui nostru.
Căci nu e nevoie de o știință abstractă, ci de una foarte pragmatică. Aceea care face bine omului, care îl cinstește pe om ca făptură a lui Dumnezeu și îl ajută să se dezvolte armonios. Pentru că noi trebuie să iubim copilul, dar și viața lui. Și dacă îi iubim viața, atunci vrem să îl vedem dezvoltându-se armonios, deplin. Iar un copil deplin e un copil credincios, un copil educat, un copil avid de cunoaștere și de comunicare și de comuniune.
Așadar, dacă iubim oamenii, trebuie să le iubim viețile și să îi ajutăm să se împlinească în viața lor! Pentru că nu putem iubi oamenii în indiferență față de viața lor cotidiană și față de nevoile lor cele mai profunde. Iar oamenii au nevoie de familia lor, de comunitatea lor, de țara lor, de lumea lor. Oamenii au nevoie de casa lor. Oamenii au nevoie de ei înșiși, pentru că au nevoie să fie ei înșiși. Au nevoie să fie lăsați și ajutați în același timp să fie ei înșiși.
Căci fiecare dintre noi știm ceea ce vrem, dar avem nevoie și de mediul în care să ne dezvoltăm. Adică avem nevoie de rădăcini reale, de hrană reală, de stabilitate interioară. Iar comunitatea creștină și Biserica lui Dumnezeu sunt cadrul în care noi ne naștem și creștem și ne împlinim interior.
Da, nu putem face abstracție de exigențele postmodernității! Însă noi suntem creștini postmoderni, niște creștini cu rădăcini reale și nu ideologizați, dar care accesăm tehnologia și legislația momentului. Facem parte din lumea noastră, dar nu și din decadentismul lumii noastre. Pentru că nu acceptăm o lume a singurătății abisale, o lume fără Dumnezeu, ci o lume în care Dumnezeu e mereu prezent și e centrul de unificare al tuturor oamenilor.
Din acest motiv, eu nu împărtășesc fricile față de prezent și viitor, nu mă interesează cabalele și planurile oculte, pentru că Dumnezeul nostru e mai puternic decât orice mașinație umană sau demonică.
Căci nu oamenii decid în istorie, nu demonii decid în istorie, nu întâmplarea decide în istorie, ci Dumnezeu decide de fiecare dată! Iar deciziile lui Dumnezeu sunt adevărata înțelepciune a omului.
De aceea, dacă vrem să fim înțelepți, trebuie să ne umplem de pacea lui Dumnezeu și nu de frici demonice! Dacă vrem să fim evlavioși, atunci să Îi fim credincioși lui Dumnezeu! Și oamenii credincioși sunt absorbiți cu totul de ceea ce vrea și face Dumnezeu. Adică noi trebuie să ne umplem de teologie în mod zilnic, de cunoașterea Lui și de nimic altceva.
Vă doresc numai bine și, cu harul lui Dumnezeu, să fim din nou împreună la praznicul Născătoarei de Dumnezeu! Pentru ca să ne umplem de bucuria și de pacea rugăciunilor sale cele pentru noi. Amin!
[1] Scrisă în ziua de 10 august 2017, o zi caniculară, o zi de joi. Începută dimineața și terminată seara, după ce am avut și o Înmormântare peste zi.