Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la adormirea Născătoarei de Dumnezeu [2017]

adormirea Nascatoarei de Dumnezeu 2017

Iubiții mei[1],

Ce înseamnă a adormi în limbajul Bisericii? Înseamnă a muri pentru puțin timp. A avea o moarte de scurtă durată în comparație cu veșnicia. Iar adormirea Născătoarei de Dumnezeu a fost una foarte scurtă, de numai 3 zile, și ea a fost urmată de învierea ei și de ridicarea ei și cu trupul la cer, lucru făcut de Fiul și Dumnezeul ei[2]. Pentru că numai Dumnezeu ne ridică la cer și numai întru El trăim veșnic. Dar pentru ca să trăim veșnic cu Dumnezeu trebuie să ne sfințim aici și acum viața noastră, dimpreună cu El, pentru ca să fim pentru veșnicie cu El, cu Dumnezeul nostru.

Iar viața Născătoarei de Dumnezeu este exemplul desăvârșit de sfințenie pentru noi, creștinii ortodocși. Pentru că ea, de la un capăt la altul al vieții sale, nu a avut păcat personal și I-a slujit în mod desăvârșit lui Dumnezeu, fiind ajutată de slava lui Dumnezeu așa după cum suntem ajutați și noi. Căci și noi am putea să trăim fără de păcat, ajutați de slava Lui, însă ne complăcem în păcat. Dar Preacurata Stăpână, dimpotrivă, s-a făcut cu totul locaș viu al lui Dumnezeu, și s-a arătat mai sfântă și mai curată decât toate Puterile cele cerești și decât toți oamenii.

Din acest motiv, ea nu a fugit de moarte, ci și-a dorit să moară, pentru „ca să vadă preadulcea și preadorita față a Fiului său”[3]. Căci pentru ea, moartea era trecerea la veșnica existență și bucurie dimpreună cu Dumnezeul ei, era înveșnicirea iubirii ei pentru Dumnezeu și nu punctul „final” al existenței istorice. Pentru că moartea nu e „finalul” vieții noastre, ci punctul de început al înveșnicirii existenței noastre. Căci, odată creați de Dumnezeu, noi trăim veșnic, pentru că toți vom învia [I Cor. 15, 22] și toți ne vom transfigura duhovnicește [I Cor. 15, 42] și vom trăi veșnic în apropierea sau în depărtarea interioară de Dumnezeu.

Și de aceea, acum, aici, în clipa de față, în Biserica Lui…se lucrează mântuirea noastră.

– Însă ne lucrăm noi mântuirea în mod exterior sau în mod interior?

– Ne-o lucrăm, bineînțeles, în mod interior! Căci tot ceea ce facem în noi înșine, ca oameni ai credinței, facem pentru mântuirea noastră. Iar mântuirea este o realitate personală, foarte dinamică, care se schimbă în mod continuu și care constă în viața noastră trăită în slava lui Dumnezeu și împlinind poruncile Lui.

Și subliniez aceste lucruri, deși sunt foarte cunoscute de către ortodocși, pentru că există diverse pseudo-biserici care vorbesc despre mântuire ca despre „o realitate exterioară” omului. Însă dacă „externalizăm” mântuirea, „externalizăm” de fapt tot ceea ce reprezintă omul în mod fundamental. Pentru că mântuirea înglobează credința, nădejdea și iubirea noastră pentru Dumnezeu, ea înglobează evlavia noastră și tot drumul sfințirii și al îndumnezeirii noastre, tot dinamismul vieții noastre. Și dacă acestea toate nu sunt în noi, atunci noi, oamenii, ce suntem? Suntem simple cochilii fără viață? Suntem niște hârtie igienică aruncată la coș? Suntem niște pseudo-realități personale?

Însă celor cărora le place să își bată joc de mântuirea omului, le place să își bată joc de întreaga muncă de sfințire a lui. Căci omul ajunge Sfânt tocmai pentru că se nevoiește continuu ca să se sfințească pe el însuși. Adică să se curățească de patimile sale, să se umple de slava lui Dumnezeu și să crească în vederi și în înțelegeri dumnezeiești tot timpul. Căci nimeni nu ajunge Sfânt pentru că nu face nimic, pentru că nu contribuie cu nimic la viața Bisericii și a lumii, ci, dimpotrivă, pentru că el contribuie în mod impunător la înmulțirea binelui în lume. El se sfințește pentru că arde de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Așa după cum Născătoarea de Dumnezeu „ardea către El mai mult decât Serafimii, prin văpaia dragostei”[4] sale celei dumnezeiești.

Dar dacă ea era plină de iubire pentru El și de așteptare a trecerii ei la Domnul și și-a trăit viața ei pe pământ fără de păcat și împlinind continuu voia lui Dumnezeu, atunci mântuirea ei a fost interioară, a lucrat-o în persoana sa, și nu a primit-o fără niciun efort personal. Căci acolo unde și-a lucrat mântuirea, adică în ea însăși, în persoana ei, acolo s-a și coborât Fiul lui Dumnezeu și Și-a luat trup din ea.

Dar după trei zile de…adormire, de moarte pasageră, de scurtă durată, ea a fost înviată și cu trupul de Fiul ei și înălțată de El întru Împărăția Sa. De aceea, în persoana Născătoarei de Dumnezeu noi avem persoana transfigurată, așa cum se va petrece cu toți la învierea de obște, după cea de a doua venire întru slavă a Domnului. Și pentru că ea e vie și cu sufletul și cu trupul ei, fiind vie în Împărăția Lui ca o ființă cu totul transfigurată, de aceea nu există „Sfinte Moaște” ale Născătoarei de Dumnezeu pe pământ. Pentru că Sfintele Moaște sunt trupurile Sfinților incomplet transfigurate, dar care vor fi deplin înviate și transfigurate, pentru că Sfinții vor învia ca oameni deplini, dar cu totul transfigurați de slava lui Dumnezeu și plini de ea. Căci ce s-a petrecut cu trupul Domnului pe Tabor se va petrece cu fiecare dintre Sfinții Lui: toți vor fi plini de slava lui Dumnezeu, de curăție și de sfințenie negrăită.

De aceea, adormirea, învierea și transfigurarea deplină a Maicii Domnului ne vorbesc despre traiectoria fiecăruia dintre noi în istorie și în veșnicie. Pentru că toți vom muri, dar și toți ne vom schimba sau ne vom transfigura. Și ca să ne transfigurăm trebuie să fim înviați de Domnul, de Făcătorul nostru, de Cel care nu Își ia înapoi darul vieții.

Pentru că păcatele noastre ne omoară, dar slava Lui ne învie și ne face vii. Și noi, cei care ne sinucidem iar și iar prin păcatele noastre, primim de la El viața veșnică pe măsura pocăinței noastre.

De aceea, cine a trăit iertarea lui Dumnezeu, acela știe că nu poate exista fără pocăință. Iar viața Maicii Domnului a fost plină de rugăciune, deși ea nu a avut păcat personal. Cu atât mai mult a noastră ar trebui să fie plină de rugăciune și de fapte bune și de pocăință, atâta timp cât noi păcătuim iar și iar, cu nonșalanță, în fața lui Dumnezeu, El iertându-ne în mod continuu.

Maica lui Dumnezeu a fost pregătită prin Arhanghelul Gavriil de adormirea sa. Căci el i-a vestit adormirea ei cu 3 zile înainte ca aceasta să se petreacă[5].  Iar Sfinții Apostoli și Sfinții Ierarhi care au slujit Înmormântarea ei au fost aduși în mod duhovnicește la patul ei. Au fost aduși pe norii slavei dumnezeiești[6]. Pentru ca să ne spună tuturor că Înmormântarea ortodoxă trebuie să fie plină de evlavie și de sfințenie și nu de superstiții de tot plânsul. Căci nu e important câte lumânări aprinzi, câte prosoape împarți, că tămâiezi sau nu tămâiezi mortul, ci cel mai important e să te rogi pentru iertarea de păcate…a celui din familia ta, pe care îl ai în coșciug, în fața ta. Da, cel mai important lucru la Înmormântare e să te rogi pentru cel adormit și nu să te plimbi cu privirea peste oameni și lucruri!

Dar noi aducem fanfară la Înmormântare pentru ca să nu stăm și să ne rugăm în liniște pentru el. Plătim ca să se facă zgomot, pentru ca să nu fim serioși cu cel adormit și nici cu noi și nici cu moartea noastră. Ne pierdem în o mie de detalii, dar nu facem nimic pentru el și pentru noi. Căci dacă ne-am ruga două-trei ore măcar, nu trei zile, pentru iertarea celui adormit, Dumnezeu ne-ar umple și pe noi de iertarea Lui. Așa după cum, dacă dăm milostenie cuiva, El ne umple imediat de curăția Lui, atunci, pe loc, când dăruim și nu după 10 luni de zile.

Pentru că Dumnezeu Se achită de datoria față de noi imediat. El ne plătește cu slavă multă orice faptă bună pe care o facem. Și fie că postim, fie că ne rugăm, fie că dăm milostenie, fie că citim cărți sfinte, fie că facem un pelerinaj, El ne umple de slava Lui imediat. Ne umple pe măsura sincerității noastre, a dăruirii noastre, a frumuseții noastre de conștiință.

De aceea, eu privesc cu uimire lipsa de chef pentru nevoință a oamenilor Bisericii. Mă uimește lipsa lor de dorință pentru a fi bucuroși, pentru a fi împliniți, pentru a fi curați, pentru a fi Sfinți. Și totodată mă uimește modul în care își complică viața, când viața bisericească e simplă, e ascetică, e duhovnicească. La ce ne trebuie 5 case, nu știu câte terenuri, nu știu câte afaceri, dacă noi dorim să ne mântuim? De ce ne complicăm existența, dacă vrem să o simplificăm? Și ce e atât de „complex” în a-ți simplifica viața, când asta înseamnă a mânca puțin, a bea puțin, a dormi puțin, a munci mult și a avea nevoi puține?

Însă, se pare că spunem una și vrem alta. Sau vrem mântuire de ochii Bisericii și nu în mod serios. Căci dacă am vrea să ne mântuim tot pe atât de mult pe cât vrem să ne găsim soție sau loc de muncă, cu toții ne-am lucra mântuirea cu evlavie. Pentru că viața ortodoxă e plină de evlavie, e plină de teologie, e plină de slujire. Și dacă cobori în acestea trei, dacă devii un om evlavios și care învață teologie tocmai pentru ca să Îi slujească lui Dumnezeu cu adevărat, atunci nu am mai fi maneliști sau cântăreți după ureche nici în ceea ce privește evlavia, nici în ceea ce privește teologia și nici în ceea ce privește slujirea Bisericii. Pentru că le-am învăța pe toate trei în mod responsabil. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ne-ar învăța evlavia, Sfinții Bisericii ne-ar învăța teologia, iar slujirea lui Dumnezeu am învăța-o contemplând cultul Bisericii și profunzimile sale teologice.

Pentru că, peste tot, găsim teologie concentrată, teologie ce trebuie explicată prin propria noastră viață sfântă, și nu bagatelizată. Căci ritualizarea cultului e totuna cu bagatelizarea lui, pentru că îl consideri un text „ce trebuie citit”, dar nu și înțeles. Însă cultul Bisericii trebuie mai întâi înțeles, apoi citit și apoi folosit în slujire. Și dacă nu se petrec astfel lucrurile, avem de-a face doar cu urechiști la strană și în altar, cu oameni care aproximează credința, dar nu știu cum arată.

Și e normal că o aproximezi de nu se mai vede, dacă tu nu citești teologie mereu, tu, Preotul, și tu, cântărețul de la strană! Ce slujire vrednică de Dumnezeu poți face, dacă tu nu înțelegi nici cele mai elementare sensuri teologice ale rugăciunilor și ale Slujbelor Bisericii? Însă avem Slujitori care abia știu să citească textele, darămite să le interpreteze. Iar la strană, unde cel mai adesea nu există profesioniști, e un dezastru perpetuu.

Însă Maica lui Dumnezeu a fost dusă spre îngropare și de Sfinții Îngeri și de Sfinții Bisericii, și ei au condus-o cu cântări dumnezeiești[7]. Cântările și evlavia Bisericii, însă, i-au enervat pe evrei, care au dorit să ardă trupul cel preacurat al Născătoarei de Dumnezeu. Însă toți cei care au vrut acest incalificabil rău, au fost pedepsiți cu orbirea[8]. Și toți cei care vor să facă rău Bisericii sunt orbi sufletește. Pentru că nu înțeleg ceea ce fac. Nu înțeleg cu cine se luptă. Căci problema de fond e neștiința și necurăția inimii lor.

Pentru că oamenii aleg să facă răul tocmai pentru că le place răul, și le place răul pentru că sunt infestați de consecințele relelor lor. Dacă s-ar curăți de patimi, dacă s-ar trezi din orbirea lor și ar vedea cu adevărat realitatea lor personală și ce cere Dumnezeu de la oameni, ei s-ar rușina foarte mult și s-ar pocăi din destul.

Căci orice convertit e un om vindecat de orbire sufletească. E un om trezit din somnul morții. Și el e foarte mulțumitor pentru darul pocăinței, pentru că, prin el, acesta învie din morți. Însă nu e de ajuns doar pocăința personală, ci e nevoie și de iertarea sacramentală, prin Duhovnic. Pentru că în Taina Mărturisirii el primește iertare și dezlegare de păcatele sale de la Domnul, prin Slujitorul Bisericii Sale. Iar Duhovnicul e cel care îl iartă, dar îl și îndreptează spre bine, îl lămurește și îl susține în viața lui de pocăință.

Și un ortodox treaz, înviat din morți, nu poate trăi fără să se spovedească și să se împărtășească des cu Domnul. Pentru că iertarea de păcate și alipirea continuă de Domnul fac parte din esența vieții noastre duhovnicești. Și dacă pentru asta venim la Biserică, atunci venim bine! Dar dacă venim pentru talk-showuri, pentru ca să vorbim în neștire în timpul Slujbelor, pierdem și noi, pierd și alții. Pentru că pierdem timpul degeaba.

Însă viața Maicii Domnului nu are perioade de stat…degeaba. Ea a fost mereu în lucrare, în slujire, în dăruire. Și dacă vrem să călcăm pe  urmele ei, nici viața noastră nu trebuie să pară o pârloagă, ci trebuie să fie un teren cultivat și roditor. Pentru că trebuie să dăruim din ale noastre și altora, din darurile noastre primite de la Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, adormirea Născătoarei de Dumnezeu a fost și este un praznic al comuniunii. Pentru că Biserica trăiește comunional. Biserica are isihaștii ei și rolul lor e unul fundamental, dar ea este în mod constitutiv o comuniune frățească. Noi ne adunăm împreună la Biserică, slujim împreună și ne împărtășim împreună, întărindu-ne în aceleași adevăruri ale lui Dumnezeu. De aceea, fiecare poartă în sine Biserica, o duce în sine acasă, unde el locuiește, dar știe că numai aici, în slujire, noi suntem împreună. Și pentru acest dumnezeiesc împreună noi ne adunăm iar și iar, pentru ca să ne umplem de slava lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua onomastică! Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure pe toți și să facem din masa noastră de praznic un prilej de bucurie și de frumusețe duhovnicească! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 12 august 2017, o zi caniculară de sâmbătă, cu temperatură de 35 de grade la ora 14. După două Parastase și un Botez. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://str.crestin-ortodox.ro/foto/1417/141634_adormirea-maicii-domnului.jpg.

[2] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [104]

Next

Iov, cap. 31, cf. LXX

6 Comments

  1. Antonie G.

    Biserica Ortodoxă e singura care vorbește despre mântuire că realitate interioară. E foarte bine că subliniati acest lucru de fiecare dată când aveți ocazia. Doamne ajută, Preasfânta și Preacurata Fecioară să vă umple de har și bucurie!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos pentru comentariu și rugăciune, domnule Antonie! Numai bine!

  2. adriana

    Pacatul e o sinucidere, aveti dreptate. Prin pacatele noastre ne sinucidem dar nu ne mai dam seama pentru ca suntem foarte impietriti la inima. Iar omul invartosat nu intelege cat de mult greseste. Multumim pentru cuvantul foarte de folos! Doamne ajuta Parinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Adriana! Numai bine!

  3. Raluca

    Binecuvantati parinte! Ce sa faca cineva care nu simte caldura ravnei in el desi ar vrea? Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Trebuie să se ocupe de rugăciune și citiri teologice în mod zilnic, Doamnă Raluca. Pentru că râvnă duhovnicească se naște din mult adevăr. Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén