Iov, cap. 32, cf. LXX
1. Și au încetat și cei trei prieteni ai lui încă să vorbească împotriva lui Iov, căci Iov era Drept înaintea lor [ἦν γὰρ Ιωβ Δίκαιος ἐναντίον αὐτῶν].
2. Și s-a urgisit Elius al lui Varahiil Vuzitis [ὠργίσθη δὲ Ελιους ὁ τοῦ Βαραχιηλ ὁ Βουζίτης], din rudenia lui Ram [ἐκ τῆς συγγενείας Ραμ], al țării Avsitis [Αυσίτις][1]. Și s-a urgisit lui [pe] Iov foarte, fiindcă s-a arătat pe sine Drept înaintea Domnului.
3. Dar și împotriva celor trei prieteni s-a urgisit foarte, fiindcă n-au putut să răspundă împotriva lui Iov și l-au pus pe el a fi neevlavios.
4. Și Elius a răbdat să dea un răspuns lui Iov, că mai bătrâni [decât] el sunt [ei cu] zilele[2].
5. Și a văzut Elius că nu este răspuns în gura celor trei bărbați și s-a mâniat urgia lui [καὶ ἐθυμώθη ὀργὴ αὐτοῦ].
6. Și răspunzând Elius al lui Varahiil Vuzitis, a zis: „Într-adevăr, mai tânăr sunt [cu] vremea[3] și voi sunteți mai bătrâni. Pentru aceea am tăcut, temându-mă [ca] vouă să vă vestesc a mea cunoaștere.
7. Și am zis că «Vremea este cea care vorbește [ὁ χρόνος ἐστὶν ὁ λαλῶν] și în mulți ani au cunoscut înțelepciunea [ἐν πολλοῖς δὲ ἔτεσιν οἴδασιν σοφίαν]».
8. Dar Duhul este în cei muritori [ἀλλὰ Πνεῦμά ἐστιν ἐν βροτοῖς] și suflarea Atotțiitorului este cea care învață [πνοὴ δὲ Παντοκράτορός ἐστιν ἡ διδάσκουσα].
9. Nu cei care au mulți ani sunt înțelepți și nici cei bătrâni [nu] au cunoscut judecata.
10. Pentru aceasta am zis: «Ascultați-mă și vă voi vesti vouă pe care le-am cunoscut!
11. Luați aminte la cuvintele mele, căci voi zice vouă ascultându-vă, până ce aveți să cercetați cuvintele
12. și până ce pe voi vă voi înțelege!». Și iată, nu era lui Iov [cineva] dintre voi mustrându-l [și] răspunzând cuvintelor lui!
13. Ca să nu ziceți: «Am aflat înțelepciunea Domnului adăugând [εὕρομεν σοφίαν Κυρίῳ προσθέμενοι]».
14. Și omului ați îngăduit să i se grăiască aceste cuvinte.
15. S-au îngrozit, n-au mai răspuns încă, s-au învechit cuvintele din ei [ἐπαλαίωσαν ἐξ αὐτῶν λόγους].
16. Am răbdat, căci nu au vorbit. Că[ci] au stat [și] nu au răspuns”.
17. Și răspunzând Elius, zice:
18. „Iarăși voi vorbi, căci sunt plin de cuvinte [πλήρης εἰμι ῥημάτων]. Căci mă pierde duhul pântecelui [Duhul inimii] [τὸ πνεῦμα τῆς γαστρός][4].
19. Iar pântecele meu [inima mea] [este] ca un burduf de must fierbând [care a fost] legat sau ca foalele spart al arămarului.
20. Voi grăi, ca să mă odihnesc deschizând buzele.
21. Căci de om nu am să mă rușinez și nici [de la] cel muritor nu am să mă întorc.
22. Căci nu cunosc să mă minunez de fața [οὐ γὰρ ἐπίσταμαι θαυμάσαι πρόσωπον][omului]. Iar dacă nu [εἰ δὲ μή] [voi face asta], și pe mine moliile mă vor mânca [καὶ ἐμὲ σῆτες ἔδονται].
[1] Forma de N. a numelui, cea pe care am transliterat-o. Pentru că în text avem G. sg.
[2] Cei trei prieteni ai Sfântului Iov.
[3] Cu anii. Sunt mai tânăr decât voi.
[4] Aici cred că prin pântece se desemnează, de fapt, inima omului. Versetul următor îmi întărește această intuiție filologică și duhovnicească. Iar duhul trebuie majusculat.