Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 11-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

această primă duminică după praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu a fost redenumită Duminica românilor migranți[2] de Sfântul Sinod al Bisericii noastre. Pentru că îi vizează pe românii plecați temporar în străinătate pentru studii și pentru muncă. Mai ales pentru a munci pentru un salariu și pentru un trai mult mai decent decât în România, dar fără să aibă gândul de a se stabili definitiv în străinătate.

Pentru că migranții sunt oamenii care se mută dintr-un loc în altul în căutarea unui trai mai bun, dar se întorc întotdeauna acasă. Însă emigranții sau expatriații sunt cei care își părăsesc țara lor pentru a se stabili în mod temporar sau definitiv într-o altă țară.

De aceea, câți români sunt migranți și câți sunt expatriați? Câți români rămân definitiv în străinătate odată ce au plecat și câți se mai întorc acasă?

Spre exemplu, în martie 2017 erau 36.000 de români la studii în străinătate. Însă specialiștii estimau că, dintre aceștia, „cel mult 500 se vor întoarce în țară”[3]. Numai acești 500 sunt potențial migranți, căci restul se vor expatria. Restul vor pleca definitiv din România și vor deveni cetățeni ai altor state ale lumii.

Iar dacă punem problema diasporei românești, ea este formată din peste 4 milioane de imigranți sau expatriați. Însă numărul de români aflați în străinătate este estimat la aproximativ 12 milioane[4]. Iar dacă 6-7 milioane de români migrează continuu sau fac naveta între România și alte state ale lumii pentru un trai mai bun, atunci duminica de față este o subliniere a faptului că Biserica românească nu îi uită pe aceștia, ci e alături de ei în pribegia lor. Și e alături de ei și prin Bisericile ortodoxe românești din diaspora, cât și prin Bisericile noastre din țară. Pentru că și aici, cât și în țările unde ei merg să muncească, acești români găsesc Biserici românești, unde se slujește ca acasă.

Însă diaspora românească se lățește continuu mai ales din cauza problemelor economice ale României. Lipsa locurilor de muncă și salariile mici din România îi fac pe români să plece din țară. Există însă și un soi de curiozitate vie în cei care se decid să plece din România și să trăiască într-0 altă țară, pentru că trăiesc cu mirajul că „afară e mai bine ca la noi”.

Numai că liniștea socială pe care ți-o aduc banii nu rezolvă toate problemele reale ale omului. Mai multa civilizație și mai multa legislație aplicată într-un stat anume nu îl împlinesc interior pe om, ci doar îl introduc într-un alt ritm de viață. Pentru că omul are nevoi și mai profunde decât siguranța financiară și civilizația. El are nevoie de credință, de cultură, de realizarea lui interioară, de familie, de tradițiile în care s-a născut, de rădăcinile lui reale cu pământul în care s-a născut.

Tocmai de aceea, eu cred, simt și înțeleg faptul că oriunde te-ai duce pe fața acestui pământ te vei simți dezrădăcinat, pentru că bine te vei simți numai acasă. Vei avea mai mulți bani, vei avea mai mult confort, vei trăi într-o lume mai sigură și intransigentă cu încălcarea legii, dar te vei simți singur și depărtat de lumea căreia îi aparții prin naștere și prin limbă și prin credință. Pentru că tu ești învățat cu un anume mod de a fi și ești pus să trăiești într-o parte de lume care nu merge după ritmul tău interior. Și de aici se naște singurătatea! Se naște dorul mistuitor după satul sau orașul natal, după părinții și rudele tale, după prietenii tăi, după oamenii pe care i-ai cunoscut.

Pe de altă parte, noi, ca oameni ai credinței, suntem pe pământ „străini și pribegi [ξένοι καὶ παρεπίδημοί]” [Evr. 11, 13, BYZ]. Pentru că noi nu trebuie să ne lipim în mod pătimaș de pământ, ci trebuie să căutăm mereu Împărăția lui Dumnezeu.

Însă Împărăția lui Dumnezeu nu este în afara noastră, ci „este înăuntru vostru [ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]” [Lc. 17, 21], după spusa Domnului, pentru că o aflăm coborând în noi înșine, acolo unde a coborât slava lui Dumnezeu la Botezul nostru și unde coboară continuu la toată Slujbele Bisericii. Tocmai de aceea, cine își sfințește viața, adică cine își curățește lăuntrul sau adâncimile sale interioare, o face împreună cu slava lui Dumnezeu, care a coborât în el însuși de la Botez și care îl duce în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu este cheia spre Împărăția Lui și însăși hrana și bucuria veșnică a Împărăției Sale.

Și acesta e motivul pentru care Biserica insistă pe rugăciunea care se lucrează cu mintea în inima noastră, pe rugăciunea isihastă, care ne liniștește și ne curățește pe noi: pentru că ea este calea rapidă spre Împărăția lui Dumnezeu din noi înșine.

Căci atunci când spunem că „vrem să ne liniștim puțin, pentru că suntem tulburați și osteniți”, ce vrem de fapt? Vrem să ne aducem gândurile înăuntru, să ne limpezim mintea, să o facem unitară și să ne odihnim puțin trupește și mental. Pentru că starea firească a omului e tocmai aceasta: de adâncire în sine, de coborâre în sine. Și când omul este adâncit în sine, când gândește la sine în mod serios, el este continuu atent la sine. Iar dacă judecă anumite probleme, personale sau ale altora, el le aduce pe toate în sine și le judecă în mod pașnic, pentru că vrea să cunoască ce trebuie să facă în mod punctual.

Dar când omul trăiește numai ieșit din sine, când trăiește în visări păcătoase, el trăiește pătimaș, alipindu-se de lucruri și ființe. Și omul pătimaș nu suportă liniștea, nu suportă mintea serioasă, nu e capabil de muncă atentă și solicitantă, pentru că el se grăbește interior spre iluziile lui.

Și observ acest lucru la copii, la tineri, la maturi și chiar la bătrâni: se plictisesc dacă nu văd, dacă nu aud, dacă nu fac ceva anume. Semn că ei nu coboară în ei înșiși, nu judecă serios lucrurile și propria lor viață și tocmai de aceea au timp să se plictisească. Dar dacă merge televizorul, dacă se aude muzică la radio, dacă văd ceva pe telefon, atunci se pierd în ceea ce văd și aud, pentru că imaginile și sunetele îi trăiesc pe ei, îi umplu de conținut, și nu le ascultă și primesc în mod selectiv la nivel interior. De ce? Pentru că ei nu au un conținut interior mult mai valoros decât cel cu care intră în contact. De aceea, ceea ce intră în ei devine propriul lor conținut.

Așa putem înțelege de ce copiii și tinerii devin imediat fanii unui cântăreț sau ai unui mod de a fi: pentru că ei nu au termeni de comparație. Lor le place primul care îi impresionează. Iar dacă mulți se îmbracă într-un anume fel, ei cred că fac „un lucru bun” dacă îi imită pe ceilalți. Însă imitarea grosso modo a cuiva sau a unui grup anume ne arată faptul că avem de-a face cu lipsa de experiență. Pentru că numai cineva lipsit de experiență muzicală sau vestimentară devine imediat robul unui stil muzical sau vestimentar. Căci, de obicei, oamenii cu multă experiență muzicală ascultă o muzică foarte diversă și sunt mereu în căutarea muzicii experimentale, a muzicii care combină multe stiluri. La fel, cine are o cultură vestimentară vastă e adeptul hainelor personalizate, făcute pe gustul său, și nu a celor făcute în serie.

Dar pentru ca să ai gusturi muzicale, vestimentare, livrești, trebuie să ai multă experiență. Și experiența personală e mereu o coborâre în sine, o schimbare interioară după lucrurile pe care le înțelegi și le trăiești. Iar un om cu multă experiență de viață e pregătit pentru credință. El stă mereu în apropierea convertirii. Și când se convertește, el înțelege că viața duhovnicească e o continuare a experienței personale, căci e o coborâre și mai profundă în noi înșine, pentru ca să ne umplem de slava Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că viața duhovnicească are nevoie de oameni profunzi, de oameni adânciți în ei înșiși, de oameni care se cizelează interior în mod continuu. Căci oamenii duhovnicești trăiesc cel mai adesea coborâți cu mintea în inima lor și primind strălucirile slavei lui Dumnezeu în curăția inimii lor.

Așadar, nu mintea ne rătăcește, ci înfumurarea minții ne face să cădem în patimi de rușine! Pentru că credem în mod păcătos că „putem să facem lucruri bune fără ajutorul lui Dumnezeu”. Dar asta e o iluzie! Pentru că gândirea, faptul de a gândi, de a studia mult, de a crea nu e „un păcat”, ci este modul de a fi al omului. Omul gândește, omul simte, omul lucrează, omul coboară în sine și se judecă pe sine și lumea prin prisma poruncilor lui Dumnezeu. Însă omul se împlinește numai în relație cu Dumnezeu și nu în relație cu el însuși. Căci omul care se iubește pe sine în mod pătimaș și își reduce toate întrebările și intențiile la modul lui de a gândi și de a acționa, se limitează pe sine și se ruinează interior. Pentru că nu vrea să trăiască în libertatea lui Dumnezeu, în libertatea pe care ne-o aduce sfințenia și care e adevărata împlinire a omului.

Iar despre libertate ne vorbește și Evanghelia de azi [Mt. 18, 23-35]! Despre libertatea lui Dumnezeu de „a Se socoti [în] cuvânt cu robii Lui [συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων Αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ]. Căci dacă ai angajați în casa ta sau în firma ta, atunci cu fiecare dintre ei ai stabilit niște termeni de colaborare la început. Ei au spus că vor să lucreze pentru tine și că sunt specializați într-un domeniu anume, iar tu le-ai promis anumite condiții de muncă și un anume salariu. Iar dacă fiecare dintre părți își ține promisiunea, atunci colaborarea e viabilă și pentru angajat și pentru angajator.

Însă angajatorul poate oricând să îl cheme pe angajat pentru o discuție referitoare la munca pe care o prestează și la comportamentul pe care îl are la locul de muncă. Adică să se socotească în cuvânt cu el. Și poate face asta, pentru că el îl plătește. Și îl plătește în funcție de termenii primi pe care i-au stabilit de comun acord.

Pe cine a găsit Domnul? Pe un datornic [εἷς ὀφειλέτης] [Mt. 18, 24]. Orice rob este un datornic față de stăpânul său, pentru că este proprietatea lui. Însă Domnul ia ca exemplu pe un rob al Său și ne arată că El poate face orice cu el, adică cu fiecare dintre noi. Căci El poate să ne umilească [Mt. 18, 25], dar poate și să Se milostivească de noi și să ne ierte [Mt. 18, 27]. Pentru că noi toți suntem robii Lui, dar relația cu El depinde de cum ne comportăm noi față de El. Căci El ne iubește pe toți, dar cere de la noi aceeași iubire totală pe care o are El față de noi.

De aceea, când robul chestionat de către El și-a primit pedeapsa sa, acela a cerut îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu față de el [Mt. 18, 26]. Și când a cerut-o, a și primit-o de la El. Pentru că Dumnezeu pedepsește numai pentru ca omul să se îndrepte! Pedeapsa lui Dumnezeu nu e niciodată goală de iubire. Iar iubirea e cea mai mare libertate. Iubirea lui Dumnezeu e manifestarea libertății Sale celei atotsfinte față de noi, pentru că El ne iubește cu iubirea care ne vrea Sfinți. El ne iubește pentru ca să ne umple de sfințenia Lui și de libertatea Sa cea duhovnicească. Și tocmai de aceea, libertatea lui Dumnezeu e cea care ne oferă cadrul adecvat pentru a ne sfinți viața.

Căci Dumnezeu Se milostivește de om, când omul își recunoaște fărădelegile lui în fața lui Dumnezeu. Iubirea plină de libertate a lui Dumnezeu cere libertatea noastră plină de iubire față de El. Căci El Se milostivește de noi, pentru ca să ne învețe pe noi să ne milostivim de semenii noștri. De aceea, când noi nu învățăm din manifestarea prea mare a bunătății Lui să fim buni cu aproapele nostru, atunci pe noi, cei răi [Mt. 18, 32], El ne pedepsește veșnic [Mt. 18, 34]. Pentru că Domnul ne cere să iertăm din toată inima pe aproapele nostru [Mt. 18, 35].

– De ce ne cere asta?

– Pentru că nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, dacă e plin de ură și de răutate. Căci El ne cere să ne curățim de toate patimile noastre, nu doar de una, două, și să ne umplem de slava Lui, pentru ca să moștenim viața cea veșnică. Pentru că El ne cere să fim Sfinți, după cum El este Cel cu totul sfânt, pentru ca Dumnezeu să locuiască cu Sfinții Lui în veci.

– Și mai putem noi, în ziua de azi, să fim Sfinți?

– Da! Pentru că ziua de azi e o zi ca toate celelalte de mai înainte. Și cum s-au sfințit toți Sfinții Bisericii așa ne putem sfinți și noi, pentru că El ne învață pe fiecare în parte cum să facem asta. Dacă am fi fost de unii singuri, ar fi fost imposibil. Dar dacă suntem împreună cu Dumnezeu, El face toate lucrurile să fie posibile. Pentru că El ne ajută în mod punctual la fiecare nevoie și neștiință a noastră, El ne aduce cărți și oameni, ne deschide ușile care ne mântuie, ne face vii împreună cu El și plini de har, pentru că El vrea acest lucru.

Și eu pot depune mărturie oricând și în fața oricui despre sfințenia prea mare pe care Domnul o revarsă în membrii ierarhiei Bisericii. Pentru că El ne umple până la durerea inimii și până la obosirea minții și a trupului de slava Lui, de bucuria Lui, de curăția Sa, de frumusețea Sa. Dacă stai deschis spre slava Lui, dacă citești cu evlavie cuvintele Slujbelor și dacă te ferești de păcătuire pe cât poți, la fiecare Slujbă Dumnezeu ne îmbracă în lumină și în bucurie dumnezeiască. Praznicul care se petrece în interiorul nostru e prea frumos. Nu mai vrei nimic altceva. Nu mai vrei să se termine pacea și bucuria și curăția pe care le trăiești. Pentru că ele sunt dumnezeiești! Ele sunt cele care ne luminează și ne sfințesc pe noi! Iar noi, Slujitorii Lui, trăim într-o mare nesfârșită de lumină dumnezeiască și cu ea ne împărtășim, și ea intră în noi și ne sfințește, făcându-ne să ne bucurăm de dulceața adevărurilor dumnezeiești și de slujirea cutremurătoare în fața Sa.

De aceea, a fi nerecunoscători față de sfințenia Lui înseamnă a călca în picioare marea Lui răbdare față de noi. Căci noi, cu toții, ne împărtășim cu Domnul și ne umplem de El și de cuvintele Lui, iar când ne arătăm nerecunoscători față de El, arătăm că am uitat ceea ce am primit.

Și spovedaniile noastre spun din plin asta! Dar, în același timp, la fiecare spovedire a păcatelor noi ne umplem de mila Lui. Și trăim astfel din mila Lui, pentru că El așteaptă ca noi să ne decidem cu totul pentru viața sfântă.

De aceea, iubiții mei, trebuie să ne rugăm pentru cei de aproape și pentru cei de departe, adică pentru întreaga umanitate! Să ne rugăm ca toți să aibă parte de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, spre pocăința și mântuirea lor. Căci dacă bunătatea lui Dumnezeu nu ne învață să fim buni și iertători, atunci vom fi nerecunoscători și răi. Iar unii ca aceștia stau departe de Dumnezeu…

Fapt pentru care, fiecare dintre noi trebuie să dorim viața cu Dumnezeu, pentru că El ne învață tot lucrul bun și mântuitor. Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută în dimineața zilei de 16 august 2017, zi de miercuri, cu răcoare și soare. Joi am avut două Înmormântări. Și am terminat-o vineri, 18 august 2017, o zi călduroasă, la 10. 10.

[2] Cf. http://basilica.ro/cinstire-si-recunostinta-marturisitorilor-credintei-ortodoxe/.

[3] Cf. http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/peste-36-000-de-romani-invata-in-strainatate-cati-mai-revin-in-tara-691185.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Diaspora_română.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucian Blaga: între aspirația spre lumină și întunericul infernal [actualizat]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [106]

4 Comments

  1. Anastasia L.

    Problema tocmai aceasta este, Parinte, că mulți nu știu cum să își dea silința să își construiască un conținut interior mult mai valoros decât lucrurile cotidiene cu care intră în contact. În primul rând pentru că nu cred că au nevoie, fiind axați numai pe nevoi și valori materiale. De aceea e greu să nu fie fascinați de tot ce văd și aud. Doamne ajută și multă pace și fericire!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Anastasia, pentru comentariu și rugăciune! Iar dacă oamenii preferă, din comoditate, să aibă standarde mici de viață, nu preferă altceva decât propria lor ratare. E greu de înțeles acest lucru, dar îl vedem la tot pasul. E o dramă vie! E drama lumii noastre. De ce însă să vrei mai puțin decât poți? De ce să te mulțumești cu puțin în materie de cunoaștere și făptuire? Numai bine, doamnă! Și să nu vă lăsați convinsă niciodată de minimalismul axiologic al lumii noastre!

  2. Justin

    Doamne ajută Părinte ! Oamenii nu mai au repere axiologice, de aceea pot să se înstrăineze și să își uite rădăcinile cu ușurință. Dacă ar fi adânc înrădăcinati în viața Bisericii și în cunoașterea teologiei sale alta ar fi situația. Dar așa când nu contează decât fericirea pământească omul uită de rădăcini și fuge după iluzii . Ceea ce nu înseamnă că nu simte adesea un mare gol interior. Doar dacă caută adânc motivul se poate vindeca.
    Dumnezeu să vă ajute!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, domnule Justin, pentru comentariu! Numai bine și mult spor în tot ceea ce faceți!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén