Eminescu: între modernitate și tradiție [106]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Spre sfârșitul poemului aflăm acea confesiune a poetului, despre reproducerea la scară personală a acestei eșuate aventuri cognitive, care încearcă să asedieze Vecinicia pur rațional:
„Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!/ Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire [de timp]/ Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns. /…/ Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă. /…/ Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească [babilonic] pân-în soare/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./ Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/ Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt. /…/ Cum ești tu nimeni n-o știe. /…/ Niciun chip pe care lumea ți-l atribuiește ție/ Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de ființi o mie,/ C-un cer încărcat de mite asfințești din ev în ev”.
„Cum ești tu nimeni n-o știe”: nu este vorba aici de atributele evidente ale lui Dumnezeu (Persoană sau Treime de persoane, etern, omnipotent și atotcreator, etc.[1]), ci de o cunoaștere supranoțională sau supradialectică. Eminescu a fost un vajnic căutător neliniștit al răspunsurilor, profund bulversat de neaflarea lor: „Sunt ne-nțelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor șters?/ Suntem plecați sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).
Se adeverește deci că timpul eminescian este cel epifanic, conservat în viziunea literaturii bizantine și române medievale. Lumea are un solstițiu și nimic nu-i vestește regenerarea ciclică. Nici Scrisoarea I nu propune o astfel de soluție regenerativă. Felul acesta de a contempla istoria și timpul nu aparține tradiției spirituale și filosofice indiene și perspectiva lui Eminescu nu are decât unele interferențe cu cosmogonia și cosmografia indo-brahmane, care trebuie detașate hermeneutic și interpretate în contextul operei eminesciene.
Categoriile temporalității, la Eminescu sunt identice cu cele ale lui Miron Costin, pentru care:
Ceriul faptŭ de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el [s]fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soareli și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podo[a]ba,
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc [spiritual, al transfigurării] te vei schimosi, peminte, cu apa.
O, pre cine amară nu așteaptă: sapa!
Sau, în cuvintele lui Eminescu: „Timp /…/ orologiu ești ce sapă”… (Memento mori). Iar „catapeteasma lumii” – în termenii lui Costin: „minunată zidire” – are sfârșit:
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși /…/
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit…
(Scrisoarea I)
Sfârșitul acesta înseamnă transfigurare a lumii (una spirituală, nu o combustie/ incendiu care să mistuie materia, ci o regenerare într-o condiție eternă), primenire/ înnoire a ei, nu dispariție pur și simplu (dar nimic nu mai renaște vreodată sub forma vetustă care a dispărut într-adevăr): „Oricâte par a se fi șters,/ Oricâte se mai curmă/ Nimic din ce-i în univers/ Nu piere făr’ de urmă./…/ Că tot ce naște-n univers/ Aceea și declină/ De-ar înceta totul în mers/ S-ar naște lumina, lumină!” (La steaua, variante)[2].
Microcosmosul – sugerând infratextual (pe un anumit nivel de lectură) o reducere treptată a resurselor vitale și spirituale ale umanități – este implicat și în orizontul temporal, promovând imaginea timpului-orologiu prin greierii-orologii care apar în mai multe secvențe poetice, în poemele Miradoniz („greieri cântă,/ Ca orologii aruncate-n iarbă”), Memento mori („Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună”), Când crivățul ca iarna… („Orlogiul să sune – un greier amorțit – /…/ orlogiul cu jele/ L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit”), dar și în Sărmanul Dionis („Greieri răgușiți cântau ca orologii aruncate în iarbă”[3]). Senzația este cea a măsurării clipelor, prin cântecul întrerupt, în cadență, al greierilor. Dacă nu cumva există și o sugestie a timpului-muzical, ca o muzică a sferelor subimprimată, miniaturizată, etalon și metron al lumii „ce pe nesimțite cade” (Memento mori).
În poemul Singurătate, izolat fiind în odaia sa, „greieri, șoareci,/ Cu ușor-măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers”. Putem deci, asociind greierii cu orologii, să considerăm reflecția asupra timpului ca unul dintre izvoarele melancoliei romantice.
Mai mult decât atât, în Cugetările sărmanului Dionis apare și „motanul ornic”, pentru că nu doar cântecul greierilor e sacadat ca un minutar, ci și „motanul toarce-n sobă – de blazat ce-i”, măsurând scurgerea vremii. Astfel, vioara greierilor și torsul motanului de-vin instrumente de măsurat trecerea timpului.
În mod evident însă, în aceste două poezii nu este doar o meditație pur filosofică asupra timpului, ci și o amară autopersiflare (deghizată poetic și filosofic) a condiției sale sociale mizere.
Dar și corpul uman este el însuși un orologiu: moartea, „Ea lucrează-n orice fibră, pe-ori[ce] rază de gândire,/ Și din corp face-orologiu ce-arată-n necontenire/ Cumcă orice pas îl facem e un pas înspre mormânt.// Moarte, ești măsura vremei”[4].
Numai „pentru feții-frumoși vremea nu vremuiește” (Făt-Frumos din lacrimă)[5].
[1] În românește de Cantemir (Divanul, Hronicul și Istoria ieroglifică), Dumnezeu este numit, între altele: a toate Dătătoriul, slăvitul, viiul, preaputernicul, adevăratul, de lumini Dătătoriul, marele, cel dintru nalturi, milos, milostiv, preabunul, preamarele, preamilostivul, nemăsuratul, Cel prea de sus ceresc Părinte, Unul Dumnădzău, Sângur Domnul/ Dumnădzău, Făcătoriul, Părintele luminilor, Îndreptătoriul cel prea de sus, Ziditoriul, Atotputernicul, Izvoditoriul și Pricinuitoriul firii, Stăpânul a toată facerea, veacinicul Împărat, Ochiul Ceresc, Cumpăna nevădzută, Vulturul ceresc, Nenăscutul Vultur. Cf. Stela Toma, Filologie și literatură. Cercetări – Studii, adecă Ispitiri, iscodiri întru limbă, literatură și cultură, cap. Numele lui Dumnezeu în textele românești cantemirene, Ed. Semne, București, 2002, p. 139-145.
[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 319 și 324.
[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 52.
[4] M. Eminescu, Opere, XV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 919.
[5] Mihai Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 28.