Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Alte plagiate din comentariile mele literare

Primul observat este aici, este din 31 august 2010 și îi aparține lui Adrian Boldișor.

Arghezi 1

Arghezi 2

Arghezi 3

Semnalez, deci, un plagiat ideatic, din articolul meu de aici.

Autorul a plagiat din articolul meu următoarele idei, cu tot cu întemeierea de rigoare pe versurile argheziene:

  • Dumnezeu e prezent în lirica argheziană și revolta poetului este una temporară și nu de profunzime;
  • Arghezi așteaptă semne de la Dumnezeu și e nemulțumit că nu le primește;
  • Interogațiile, nepriceperea și strigătele sale către Dumnezeu nu sunt dovezi de ateism, ci dimpotrivă, pot fi asemănate cu ale unor Sfinți menționați în Scriptură;
  • nu se poate vorbi de necredință, ci numai de momente de răzvrătire;
  • poetul își dorește să-L vadă pe Dumnezeu precum Sfinții despre care se scrie în Sfânta Scriptură și cere de la El această favoare.

A citat câțiva critici literari, pentru a ne convinge că gândirea critică îi aparține, că afirmațiile sale sunt rezultatul unui studiu și al unor reflecții personale. Numai că, la criticii respectivi, inclusiv la Călinescu, nu se află nici pe departe asemenea concluzii despre poezia lui Arghezi (altfel ar fi citat substanțial din ei).

Prin urmare, dacă nu la criticii pomeniți se află ideile expuse de autor, atunci ele ar fi trebuit să rezulte din cercetarea acestuia pe texte.

Numai că „cercetarea” este cu totul pauperă, în articolul său, pentru a îndreptăți certitudinea unor astfel de concluzii. Iar Boldișor nu se putea extinde cu „cercetarea” pentru că asta însemna să…mă plagieze mai mult, și nu a vrut să fie prea bătător la ochi.

Mai nou, aceleași idei sunt preluate fără a se cita sursa și de Arhim. Mihail Daniliuc (care plagiază deopotrivă de la mine și din articolul lui Boldișor), aici.

Arghezi 4

Arghezi 5

Aceste idei ale mele (precizate și demonstrate, repet, încă din 2007), anume că Arghezi nu este o ființă nereligioasă, ci este un credincios ortodox care se revoltă uneori împotriva lui Dumnezeu pentru că Acesta nu i Se arată sau nu îi ascultă întotdeauna rugăciunile, și, de asemenea, că revolta sau interogarea lui Dumnezeu nu e întotdeauna semn de necredință, după cum ne arată însăși Scriptura, au fost preluate fără specificarea sursei, în sinteză, de ambii autori menționați.

Și, în mod neortodox, vrând să preîntâmpine eventuale acuze, Arhim. Mihail Daniliuc ne informează, pe deasupra, că și Arghezi l-a plagiat pe Iov. Dar și că „criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie” faptul că Arghezi a fost un poet religios: ceea ce constituie cea mai bună dovadă că Daniliuc nu și-a plecat vreodată ochii pe paginile de critică literară dedicate lui Arghezi…

Mi-am descoperit și alte idei esențiale, exprimate de mine în trecut, de data aceasta despre Eminescu, din nou reformulate și exprimate în sinteză. Idei pe care le-am pus în lumină și le-am repetat în studiile mele concepute între 2007-2015 și concretizate în două volume de aproape 1000 de pagini fiecare – a se vedea aici și aici (în 2017 am reluat și continuat seria comentariilor eminesciene…).

Mă refer la articolul semnat de Asist. Univ. Dr. Anca Popescu, din 15 ianuarie 2017, aici:

Popescu 1

Popescu 2

Popescu 3

Popescu 4

Faptul că Eminescu glisează între răzvrătire și înțelegerea deșertăciunii e o concluzie esențială pe care am extras-o din Luceafărul și Memento mori, dar și din ansamblul operei eminesciene, de la Mortua est! până la Mureșanu, Scrisori (etc.): poeme pe care le-am dezbătut în studiile mele – începând chiar cu comentariile mele din 2008, la Mureșanu (aici, aici, și aici), Memento mori (aici, aici și aici), O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! (aici) etc.

Despre iluzie, vanitate sau deșertăciune a lumii la Eminescu s-a vorbit mult și înaintea mea, dar nu s-a oferit și nu s-a demonstrat un sens creștin al acestora mai înainte de studiile mele. Dimpotrivă, au fost considerate întotdeauna un reflex al indianismului/ budismului.

Despre iubirea jertfelnică a Luceafărului am vorbit aici.

Comentariul la Rugăciunea unui dac, cu tot cu concluzia că Eminescu cere să dispară în smerenie, printr-o moarte dureroasă (omorât cu pietre) îmi aparține în întregime! A se vedea: aici și aici.

Universul înțeles ca biserică, cu catapeteasma de stele,  iarăși este o idee centrală în comentariile mele…Iar faptul că a rămâne „rece” înseamnă „nepătimaș” este o interpretare pe care am exprimat-o aici (a se vedea și aici și aici).

Desigur, în cazul din urmă, autoarea poate spune, în apărarea sa, că nu a citat pe nimeni și că nu are cine știe ce pretenții de originalitate pentru cele afirmate în articolul ei.

Însă, chiar dacă din articolul ei lipsește aparatul critic și poate invoca faptul că e un simplu text de popularizare a unor idei (dar ale cui?), într-un moment festiv, autoarea, care semnează totuși ca „asistent universitar” (titulatura imprimă de la sine un caracter științific textului său), ar fi trebuit să considere că este de minim bun simț ca măcar să numească (dacă nu citează integral) persoana care i-a dăruit ideile esențiale pentru acest articol.

Mai mult, la început vorbește despre cei „cu pregătire teologică” care, numai ei pot citi simbolurile lui Eminescu – dar nu ne spune la cine anume se referă. Acest lucru l-am precizat chiar eu, și nu o dată, ci de multe ori și nu numai în legătură cu Eminescu. Și iată că e reluat ca un ecou.

Sper, însă, ca acest lucru să nu fie înțeles sub forma: oricine are o facultate de teologie la activ sau studii teologice, poate, în consecință, să treacă la interpretarea lui Eminescu sau a altor poeți sau scriitori români!!

A avea studii sau cunoștințe teologice nu implică, în mod automat, că ești în stare de hermeneutică pe texte poetice/ literare!

Eu am cerut criticilor literari specializare teologică în domeniul teologiei ortodoxe, acolo unde este cazul, pentru a evita derivele interpretative.

Să nu ajungem însă la extrema cealaltă, și anume de a considera că oricine are studii teologice e în stare de exegeză literară! Pentru că aceasta ar reprezenta, în aceeași măsură, o dovadă de orgoliu stupid de semidoct…

Însă, acum observ că, la foarte scurtă vreme după ce am făcut, în 2008, comentariul la Rugăciunea unui dac (aici și aici), Theodor Damian publica, pe 15 ianuarie 2009, în Lumina, următorul articol, în care plagiază cele afirmate de mine anterior: aici.

Am subliniat mai jos ideile pe care le consider plagiate din analiza mea anterioară:

Damian 1
Damian 2
Damian 3
Damian 4
Damian 5

Însă, în timp ce eu îmi concep articolele când pot și cum pot, dumnealor își publică plagiatele la zile comemorative…Asta înseamnă că nu contează cunoașterea autorilor și nici studiile aprofundate asupra lor, ci e nevoie doar de texte prin care plagiatorii să pară că „elogiază” autorii. Numai că nu putem „elogia” pe cineva cu lucruri furate de la cei care se dedică criticii literare.

Did you like this? Share it:

Previous

Iov, cap. 33, cf. LXX

Next

De ce plac manelele?

2 Comments

  1. Meletie Adelfos

    E păcat că se întâmplă altfel de lucruri. Ar trebui să ne respectăm unii altora munca. În felul acesta ne discredităm Ortodoxia. Doamne ajută, nu vă descurajați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      E păcat…și multă nesimțire, Frate Meletie! Pentru că cine fură „cunoaștere” nu are ce căuta în domeniul scrisului. Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén