Eminescu: între modernitate și tradiție [107]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Există însă versuri peste care nu vreau totuși să trec, care ar putea suscita nedumeriri și naște semne de întrebare, în care pare a fi vorba de o regenerare universală, cum ar fi: „Dar piară oamenii cu toți/ S-ar naște iarăși oameni. /…/ Când valuri află un mormânt/ Răsar din urmări valuri /…/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”.
Până aici, versurile pot fi interpretate ca succesiune a generațiilor, nu neapărat ca regenerare ciclică, spre care ne-ar orienta mai degrabă următoarele: „Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare;// Părând pe veci a răsări/ Din urmă moartea-l paște,/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște” (Luceafărul). Dar și acum se face referire la stingerea stelelor și a galaxiilor (fenomen cunoscut lui Eminescu[1] și reprodus în poemul La steaua) și la nașterea altora; poetul n-a făcut decât să stabilească o corespondență între generațiile umane și nașterea și extincția stelelor în uni-vers.
Moartea sorilor și a stelelor apare și în alte poeme și în contexte ne-eshatologice. În Memento mori, se spune că „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare”: prin urmare, se descriu evoluții cosmice măsurabile în această existență a universului, e vorba de un ciclu repetat în univers și nu al universului însuși. Sfârșitul e sfârșit, inclusiv în Scrisoarea I. Eshatonul imaginii cosmice așa cum o cunoaștem nu anunță în niciun fel re-generarea ei phoenixiană, ci extincția definitivă a acestei panorame universale, ca și în pasajul eshatologic din Viiața lumii a lui Miron Costin.
În unele variante manuscrise ale Luceafărului (și, simptomatic, în altele ale Glossei, la care însă renunțăm să ne mai extindem), pare totuși a se sugera, mai apăsat, o ciclicitate universală: „Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele. /…/ Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi/ Pământuri piară-n stricăciuni/ S-ar naște iar pământuri”[2]. Dar continuă: „Și când vezi soarele asfințit/ Că intră roșu-n apă/ Pe alt pământ a răsări / Și ziua o să-nceapă” etc. Se referă, simplu, la fapte astrologice și la alternanța dintre zi și noapte. Ori: „Să piară timpul înecat/ În văi de întuneric/ El s-ar renaște luminat/ Ca să se-nvârtă sferic”[3] cu varianta: „Și timp și spațiu de-ar pieri/ În văi de întuneric/ Ele din nou ar răsări/ Ca să se-nvârte sferic”[4].
Numai că, și în aceste versuri, avem răspunsul Părintelui – o perspectivă divină și eternă („Căci ce sunt mii de mii de ani/ În cumpăna veciei”[5]), deci, pe care Brahma nu ar putea-o avea, pentru că Brahma însuși nu e etern, ci renaște periodic –, Părinte care se referă ipotetic (a se remarca verbele la condițional-optativ și nu la prezentul etern!) la posibilitatea renașterii sau, mai corect, a creației/ apariției unor lumi noi, în contextul pledoariei adresate lui Hyperion. (Alteori, Hyperion e numit chiar „izvor de vremi”, pentru a i se reaminti că nu se cade să dorească cele perni-cioase: „Hyperion, izvor de vremi/ Și-ntregitor de spațiu”[6].)
Nu e nimic în răspăr cu tradiția, pentru că Sfântul Antim Ivireanul, spre exemplu, susține dogmatic că „Dumnezeu […] și mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime și în meșterșug mai minunate”[7].
În Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, dintr-un miscelaneu deținut de Eminescu, Varlaam îl inițiază pe Ioasaf (într-un capitol cu titlul: „Pentru Varlaam, cum învață pre Iosaf sfânta credință”) spunându-i, între altele, despre Dumnezeu-Creatorul: „Cela ce au lucrat lucrarea aceasta den ce n-au fost, și lucrează și acum (s. n.), prea puternec este”[8].
În concordanță cu această optică cred că sunt și acele versuri în care Luceafărul vede, în drumul său către Dumnezeu, „cum izvorau lumine /…/ ca niște mări”, ca semne ale puterii divine creatoare – confesiv, altă-dată gândea cum „prin lumine/ M-oi sui la Dumnezeu” (Cântecul lăutarului).
Descrierea sfârșitului corespunde profețiilor biblice eshatologice, chiar și în viziunea dascălului din Scrisoarea I, care poate fi, din anumite perspective, un filosof kantian, după identificarea operată de poet într-o versiune[9]. Probabil că Ioana Em. Petrescu a speculat acea identificare, a dascălului cu Kant (pe care însă n-o precizează) și a dedus pripit de aici că în înserările eminesciene se reproduce filosofia lui Kant, asociindu-le cu eshatologia din Scrisoarea I.
Caracterul repetitiv al înserărilor, invocat de Ioana Em. Petrescu, are valoare mnemotehnică, de recapitulare meditativă a unei unice geneze – de unde și virtuțile lor paradisiace, emanând impresia de liniște și puritate. De altfel, o puzderie de geneze și eshatologii nici nu ar putea susține, cum am spus, interesul pentru descifrarea conținutului lor și pentru o poetizare vastă și meticuloasă.
Între ceea ce spun versurile Luceafărului („Dar piară oamenii cu toți/ S-ar naște iarăși oameni” etc.) și ceea ce relatează manuscrisul Sfântului Nicodim Aghioritul, aflat odinioară în posesia lui Eminescu, nu e nicio diferență și cităm paragraful pe care poetul l-a semnalat printr-o bară marginală roșie pe acest manuscris:
„Pe drum alergăm toți oamenii, cătră al său sfârșit silindu-să fiieștecarele. Pentru aceasta toți sântem în cale, la cei ce călătoresc înpreună, cel dintâiu au pornit urmând, și îndată cel dupre dânsul au adus pășirea, și dupre acela, cel ce urmează în lume. Iscodeaște încă și pre ale viieții, de nu sânt asemenea, astăz pământul tu l-ai arat, și mâine altul, și după acela altul [Eminescu a subliniat aceste cuvinte, în plus, în afară de bara marginală]; oare viiața noastră nu iaste cale, altă dată pe altul înpărtășându-l, și pre toți avându-i urmând unul altuia; zice încă și Sofar miineul la Iov, arătând grabnică murirea oamenilor: Când să va părea acum întărit, atuncea până în sfârșit piiare: iar cei ce-l știu pre acesta vor grăi: unde iaste? ca un vis ce au zburat, nu să va afla, și au zburat ca o nălucă de noapte”[10].
Și mai departe se susține că viața nu este: „fără decât o curgere de minunte priimitoare una altiia; care, una să naște din moartea altiia (s. n.), și atuncea omul înceape a muri când înceape înceape a trăi”[11]. La Eminescu: „clipa /…/ din moartea ei se naște” (Glossă).
În Ecclesiast este precizată aceeași concepție, după cum semnala Cantemir: „au Eclisiastul cunoscut și dzice: Ce iaste cela ce-au fost? Acela ce iaste să fie. Ce iaste acela ce s-au făcut? Iaste cela ce-i să să facă (gl. 1, sh. 9)”[12]. Zice Eminescu: „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare;// Părând pe veci a răsări/ Din urmă moartea-l paște”. Dar și Dimitrie Cantemir: „Socotește dară că după viiață moartea aleargă”[13].
Sesizând periodizarea vremii, ciclurile repetitive temporale, Eminescu nu ieșea neapărat, prin aceasta, din hotarul cugetării vechi:
„Aşijderea, céle fireşti toate în sferă [orbită] se întorc şi sferâi firéşte sfârşit nedându-să, iată că nu pentru odihna sfârşitului, ce pentru vécinica clătire [clătinare] de la neclătitul Clătitoriu [Dumnezeu care mișcă toate] se clătéşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput nepărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu acéia socoteală [scop, raţiune], ca doară vreodânăoară la doritul ţénchiu [capăt, ţel] şi sfârşit ajungând, să să odihnească […].
Aşédară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţelege să pot. […] Într-acest chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbându-şi, toate céle din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzéşte. De unde aievea [adevărat] ieste că ţénchiul sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a Izvoditoriului şi Pricinuitoriului firii ieste. […] Căci Ziditoriul, după înţelepciunea şi putérea Sa, zidirea săvârşind, de lucru Se odihnéşte[14] şi, ca un deplin în putére Stăpân, o dată numai poruncind, din véci şi până în véci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”[15].
Cantemir pomenește aici de sfere și de atomi, care își urmează procesul de revoluție, cu „a soarelui paradigmă”[16] (o menționează și în Metafizică), dar și Eminescu folosește același paralelism între sferele celeste și atomi.
În episodul eshatologic din Memento mori (inserat în tabloul Greciei antice), Eminescu imaginează stingerea, în „migrație eternă”, a sori, lune și „popoare de stele”, apoi renașterea lor „într-un spaț despopulat” și, în fine, definitiva încetare a rotației „roiurilor luminoase”, lăsând „nimic în urmă – niciun àtom luminat”. Așa încât migrația „eternă” este mai degrabă un ciclu intern al universului, o istorie a unei secțiuni a universului, la scara sistemelor solare (care, din perspectiva duratei umane, poate fi numită și eternă), o stingere a stelelor urmată de aprinderea altora până la anihilarea acestei imagini cosmice.
[1] Cf. M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 312.
[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 383.
[3] Idem, p. 406. [4] Idem, p. 437. [5] Idem, p. 388. [6] Idem, p. 414.
[7] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.
Era un fapt care fusese susținut și de teologia scolastică dar și de filosofia naturalistă apuseană, prin reprezentanți ca Nicole Oresme, John Buridan sau Albert of Saxony. Aceștia se poziționau polemic față de Aristotel, care nu accepta filosofia lui Empedocle și Anaximandru cu privire la existența mai multor lumi, fie succesive, fie concomitente, și care opina că nu există decât o singură lume: a se vedea Edward Grant, God and Reason in the Middle Ages, Cambridge University Press, New York, 2001, p. 153-155.
Filosofii naturaliști menționați nu intrau în contradicție cu teologia, ci susțineau doar potențialitatea existenței altor lumi: „natural philosophy was not just about God and His creation but also about what God had not created, but could create by virtue of His omnipotence. Among numerous invocations of God’s absolute power we may mention that God could create as many other worlds as He pleases. […] But, nevertheless, says Buridan, I think that there is no space [beyond the world], namely [any space] beyond the bodies that appear to us and that we must belive [exist] on the basis of sacred Scripture. […]
In his Le Livre du ciel et du monde, he [Oresme] again considered the posibility of other worlds […]: To the sixth argument, where it is said that by analogy one could say that there is another world inside the moon, and to the seventh, where it was posited that they are several worlds within our own and several outside or beyond which contain it, etc. I say that the contrary cannot be proved by reason nor by evidence from experience, but also I submit that there is no proof from reason or experience or otherwise that such worlds do exist. Therefore, we should not guess nor make a statement that something is thus and so for no reason or cause whatsoever against all apppearances; nor should wu support an oppinion whose contrary is probable; however, it is good to have considered whether such opinion is impossible. Once again, Oresme disagrees with Aristotle, who had argued that the existence of other worlds is impossible. Because Oresme believed that God had absolute power to create other worlds, he denies Aristotle’s claim that other worlds are impossible”, Idem, p. 189, 201-202.
Se pare însă că, la un moment dat, s-a avansat în sensul posibilei acceptări a existenței mai multor lumi și către dezbateri sterile, pe care le caricaturizează Ion Budai-Deleanu: „Apusenii să desputa-într’una/ Ce-au fost mai întâi, ou sau găi-nă? / Cum și de-are lăcuitori luna? /…/ Oare-oameni să-află-a-colo sau vite?/ Și de-s oameni cuvântători, oare/ Putea-vor fi cu drept osândite/ Lunarele suflete, la care/ Nu fu trimis Spăsito-riul mare?”…, cf. Țiganiada, op. cit., p. 101-102.
[8] Ms. rom B. A. R. 2769, f. 137v.
[9] A se vedea și M. Eminescu, Poezii. III, ediție critică de D. Murărașu, op. cit., p. 227-228.
[10] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 82v.
Aceste pasaje reactualizează un comentariu la Ps. 1, al Sfântului Vasile cel Mare: „Cu cei ce călătoresc se întâmplă așa: n-a apucat bine cel dintâi să-și miște pasul, și îndată cel de du-pă el i-a și luat locul; iar după acela, cel care-l urmează. Uită-te că și cele din viață sunt la fel! Astăzi tu lucrezi pământul, iar mâine altul, și după acela altul. Vezi ogoarele acestea și casele cele mărețe? Câte nume n-au schimbat de când sunt fiecare dintre acestea! Se spunea că sunt ale cutăruia; au trecut la altul; iar acum se spune că sunt ale altuia. Nu este, dar, viața noastră o cale pe care a mers altădată altul și pe care merg toți unul după altul?”, cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, op. cit., p. 189.
[11] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 83r-83v.
[12] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 87. [13] Ibidem.
[14] Cf. Fac. 2, 1-2.
[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.
Mircea Eliade observa că „teoriile ciclice medievale se mulțumeau să justifice periodicitatea evenimentelor, integrân-du-le în ritmurile cosmice […] [și că prin acest fapt se afirma] repetarea ciclică a evenimentelor istorice, chiar dacă această repetare nu era considerată ca prelungindu-se ad infinitum”, cf. Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, op. cit., p. 143.
[16] „După cei mai mulți dintre experții cantemirologi, aceasta [Bizanțul] este zona cu cel mai puternic impact (ca model cultural și spiritual) asupra principelui ortodox. Însăși biografia sa spirituală (intrarea într-una din cele mai intense polemici religioase în Rusia, pledoaria sa frenetică, la finele vieții, pentru valorile tradiționale ale ortodoxiei, culminând cu o surprinzătoare retragere într-o mănăstire) îl atestă pe Cantemir ca un spirit aparținând fundamental și definitiv Ortodoxiei, cu toate meandrele unui traseu nu lipsit de tensiuni”, cf. Adriana Babeți, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p. 48.