Iubiții mei[1],

banii nu sunt scopul vieții noastre, ci doar un mijloc prin care ne asigurăm existența de zi cu zi, după cum sănătatea și viața, în ele însele, nu ne duc nicăieri și nici nu ne împlinesc, dacă noi nu Îl căutăm pe Dumnezeu. Însă, când suntem cu Dumnezeu, atunci banii devin un mijloc de împlinire a noastră și a altora, pentru că facem din viața și din banii noștri și din capabilitățile noastre punți reale spre oameni.

Căci oricât de greu ar fi pentru unii să înțeleagă acest lucru, numai când dăruim, ne împlinim. Numai când ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și ne punem în folosul oamenilor, atunci viața noastră e plină de bucurie. Dar când strângem numai pentru noi și ceea ce strângem cheltuim în mod egoist, atunci nu ne simțim deloc împliniți. Pentru că lucrurile materiale nu ne pot împlini prin ele însele, prin faptul că le avem și le depozităm pe toate în casa și în curtea noastră, ci ne simțim împliniți numai când creăm relații reale între oameni pe baza lor.

Când ne facem prieteni prin milostenie și prin dăruire, când ne facem colaboratori reali prin caracterul și munca noastră, atunci valorizăm cu adevărat lucrurile materiale. Pentru că, mai întâi de toate, punem în evidență omul și nu materia. Iar omul este apreciat de noi, dacă îl valorizăm la nesfârșit și nu îl considerăm vandabil. Căci dacă socotim că un anume om costă atâția bani, arătăm prin asta că nu știm să-l prețuim. Pentru că cine iubește un om, acela nu îl vinde pentru nicio sumă de bani. Pentru că oamenii sunt fără de preț.

Dar acolo unde oamenii au un preț al lor sau sunt prețuiți foarte puțin e semn că cei care fac asta nu se simt nici ei valoroși. Și oamenii, când nu se simt valoroși, când nu se simt în stare de lucruri mari, se simt descurajați, se simt neputincioși și își varsă mânia foarte repede. Pentru că dau vina pe alții și nu pe ei înșiși. Dau vina pe sistemul politic, pe religia altora, pe modul de a fi al altora.

Și astăzi auzim la fiecare calup de știri despre noi și noi atentate teroriste. Despre oameni și grupări de oameni care împânzesc peste tot teroarea, frica, insecuritatea. Și pentru că sunt atât de mult mediatizate aceste atentate teroriste, nici măcar nu ne mai interesează dacă sunt motive reale sau scelerate la baza lor, pentru că ceea ce ne terifiază sunt morții, sunt exploziile, sunt distrugerile ce le urmează. Și când neliniștea ne intră în suflet, când ne panicăm, atunci fiecare dintre noi ne simțim vizați. Pentru că în fața terorismului nu contează oamenii, ci instaurarea fricii în oameni. Și cei care sunt omorâți, sunt omorâți pentru ca terorismul să fie „credibil” și, prin aceasta, în mod continuu monstruos.

Însă viața câștigă întotdeauna! Când unii vor să omoare, să dărâme, să îi înlăture pe cei care nu sunt „ca ei”, există marea de oameni care preferă viața. Și oamenii preferă viața, această viață, pentru că nu au o altă alternativă. Și ne repliem cu toții, ne retragem în noi înșine ca să gândim despre viață, despre modul cum să ne trăim viața. Însă despre această viață, despre viața noastră, nu putem gândi cu adevărat, dacă nu o raportăm la viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον] [Mt. 19, 16, BYZ]. Sau nu putem să trăim cu adevărat viața noastră, dacă nu ne umplem de viața cea veșnică a lui Dumnezeu.

Fiindcă noi, creștinii ortodocși, nu trăim o simplă viață în Biserică, ci viața cea duhovnicească. Și viața cea duhovnicească e viața de acum trăită în slava lui Dumnezeu. Adică e viața de acum în care s-a coborât slava Împărăției lui Dumnezeu, slava vieții cele veșnice. Și, de aceea, noi trăim pe pământ și deopotrivă în cer, trăim ca toți oamenii, dar mai presus de ei, pentru că noi trăim cu Dumnezeu și în slava Lui, și viața în slava lui Dumnezeu e viața reală a omului. Este cea care îl împlinește cu adevărat.

Însă omul care trăiește cu adevărat și care se poate împlini cu adevărat trebuie să fie un om teologic. Mai înainte de toate, el trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu prin experiență personală, conform cu asceza și mistica Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu. Și ca să știi ce spune Biserica, trebuie să citești cărțile Sfinților Bisericii și hotărârile ei dogmatico-canonice. Adică trebuie să fii teolog și să trăiești teologic, pentru că teologul trebuie să fie una cu propria învățătură a Bisericii.

Iar clipa de față, cea pe care noi o trăim, e una din cele mai libere clipe care au fost vreodată pentru teologie, pentru că acum putem studia și putem trăi potrivit învățăturii Bisericii. Acum noi putem deveni teologici și ne putem sfinți viața, pentru că putem avea acces la foarte multe surse teologice ale Bisericii. Vastele biblioteci ale lumii, digitalizarea lor continuă, schimbul viguros de informație la nivel online ne asigură cel mai bun climat pentru teologie.

Și când toate lucrurile, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ni se dau mură în gură, noi tocmai acum ne găsim „lucruri mai bune de făcut”, adică să pierdem timpul.

Însă cine pierde timpul degeaba, nefăcând nimic pentru sine și pentru alții, pierde timpul mântuirii sale. Și ceea ce pierdem, pierdem în mod definitiv. Pentru că noi nu avem decât timpul vieții noastre, care nu știm cât de mare este și noi numai în acest timp trebuie să ne umplem de slava Împărăției lui Dumnezeu.

Căci cineva anume a venit să Îl întrebe pe Domnul ce bine [τί ἀγαθὸν] trebuie să facă, pentru ca să aibă viața cea veșnică [Mt. 19, 16]. Ce bine să facă pentru a deveni teolog, pentru a deveni Sfânt, pentru a deveni un om al lui Dumnezeu. Pentru că binele ne umple, el ne recreează interior, el ne face oameni buni, pe când răul ne destructurează interior. Și omul care a întrebat despre lucrarea binelui, a întrebat bine. A pus o întrebare corectă. Pentru că și noi trebuie să ne îngrijim de același lucru: de binele pe care trebuie să îl facem pentru a fi oameni buni, curați, Sfinți.

Și binele nu se poate face decât cu Dumnezeu. Decât împreună cu El. Pentru că El este Binele tripersonal [Mt. 17, 19]. El e Binele de unde ne vine nouă tot binele, adică toată puterea duhovnicească de a lucra binele virtuților în noi înșine. Însă intrarea noastră în viața duhovnicească se face prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Împlinire a poruncilor, pe care Domnul o numește „ținere a poruncilor” în Mt. 17, 19.

Și ce înseamnă să ții în mod interior o poruncă? Să nu o uiți niciodată, ci să o lucrezi continuu! Și noi trebuie să lucrăm continuu porunca iubirii, porunca milosteniei, porunca iertării aproapelui care ne-a greșit cu ceva, porunca nerăzbunării, porunca nejudecării altora, porunca postului, porunca rugăciunii, porunca privegherii, porunca sfințeniei.

Dar pentru ca să cunoaștem poruncile lui Dumnezeu și pe Dumnezeu, după cât putem noi, oamenii, trebuie să facem efortul constant de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Pentru că de cunoașterea Lui și a poruncilor Sale și de relația cu El stă viața noastră duhovnicească, reală, veșnică. Iar Dumnezeu nefiind un obiect și nici o ființă mărginită pentru ca noi să o cunoaștem, ci Ființa tripersonală prin excelență, singura Care există cu adevărat, Care există prin Sine și Care a făcut tot ceea ce există, tocmai de aceea, pentru ca să Îl cunoaștem pe El, trebuie să fim ajutați de către El. Pentru că cuvintele Lui au nevoie de explicații, de aprofundări, pentru ca să le înțelegem. Și dacă înțelegem Scriptura și cărțile Sfinților și cele de cult cu ajutorul lui Dumnezeu, cu luminarea Lui, atunci înaintăm în mod real în viața cu Dumnezeu, în viața de sfințenie.

Iar viața de sfințenie nu este una rapace, ci, dimpotrivă, e una care se derobează continuu de lucrurile personale. Ea se dezbracă continuu de sine pentru a se înțelege pe sine în viața cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne cere să plecăm din lumea noastră, să ne vindem averile și să le dăm săracilor, pentru ca să avem comoara faptelor bune în cerul inimii noastre [Mt. 19, 21]. Pentru că numai astfel, numai fiind goi de alipirile noastre față de lume, noi putem să Îi urmăm lui Dumnezeu cu adevărat [Ibidem].

Poate unii cred, citind acest verset, că au ajuns să Îi placă cu adevărat lui Dumnezeu, dacă au lăsat toate și au intrat în monahism. Poate consideră că monahismul e împlinirea acestei porunci.

Însă porunca Domnului e și mai aspră! El cere aici o viață cu totul anahoretică, plină de sărăcie voită, în care să Îi urmăm Lui în sfințenie. Pentru că a fi desăvârșit [τέλειος] [Mt. 19, 21] înseamnă a fi cu totul desprins de materie, de nevoile vieții celei stricăcioase și trecătoare. Și au existat Sfinți ai lui Dumnezeu care au trăit o astfel de viață.

Dar pentru a ajunge acolo…trebuie să parcurgem toți pașii vieții duhovnicești. Și pașii vieții duhovnicești sunt foarte mulți. Și cine crede că poate să îi sară, să ajungă mai repede la desăvârșire, se înșală. Pentru că creșterea în sfințenie e organică și nu putem face fapte de bravadă ascetică, decât dacă vrem să ne îmbolnăvim.

De aceea, în Mt. 19, 21, Domnul ne vorbește la modul absolut, la modul desăvârșit, arătându-ne cum a trăit El pe pământ și până unde se poate ajunge în materie de sfințenie. El ne cheamă pe toți la o astfel de măreție duhovnicească. Dar noi trebuie să ne vedem fiecare măsura și să Îi urmăm Lui pe măsura noastră. Pentru că a ne ține de măsura noastră, de înțelegerea noastră teologică, de cât putem noi să renunțăm la noi înșine și la ale noastre pentru El înseamnă a fi pe calea Lui și nu indiferenți față de El.

Și aici, la problema măsurii personale, sunt cele mai multe căderi ale noastre! Căci dacă nu rămânem în conștiința smerită despre noi înșine, imediat ne credem „în stare” de lucruri mai presus de noi. Însă noi nu trebuie să aspirăm la lucruri care ne depășesc puterea de înțelegere și de lucrare. Pentru că acestea sunt extremele la care ne învață demonii, care doresc continuu să ne ocupăm de lucruri care nu ne privesc.

Căci ceea ce e mai presus de puterea noastră, nu ni se cere nouă. Dumnezeu ne cere să împlinim voia Lui pe măsura la cât Îl înțelegem pe El. Dacă noi ne încredem în noi înșine și considerăm că suntem „capabili” de lucrurile care ne depășesc, nu facem decât să cădem în mod lamentabil. Pentru că El nu ne cere lucrurile care ne omoară, ci doar pe cele care ne fac vii și ne umplu de bucurie și de înțelegere sfântă.

De aceea, oamenii nu trebuie să iasă din smerenie, nu trebuie să se creadă capabili de orice, ci să trăiască cuvios împreună cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne conduce pas cu pas și ne face să creștem în mod organic la nivel interior, asemenea unei flori, care își dă mirosul, dar și rodul ei la timpul potrivit și nu mai înainte de vreme.

Fapt pentru care, atunci când Sfinții Apostoli s-au mirat foarte și L-au întrebat pe Domnul cine se mântuiește [Mt. 19, 25], dacă astfel de condiții grele cere Dumnezeu de la oameni, El le-a spus: „Înaintea oamenilor aceasta este cu neputință [Παρὰ ἀνθρώποις τοῦτο ἀδύνατόν ἐστιν], dar înaintea lui Dumnezeu toate [sunt] cu putință [παρὰ δὲ Θεῷ πάντα δυνατα]” [Mt. 19, 26, BYZ]. Pentru că mântuirea nu e o luare la întrecere cu un standard de viață exterior omului, ci e o creștere interioară continuă în sfințenie și în urmarea lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, împreună cu Dumnezeu și în slava Lui noi putem să ne mântuim, pentru că creștem mereu în cunoașterea și în slujirea lui Dumnezeu. Și oricât am crește noi aici, în această viață, noi ne mântuim întru El, pentru că în viața veșnică noi continuăm mântuirea începută aici. Adică continuăm să ne sfințim și să ne îndumnezeim întru El, întru slava Dumnezeului nostru treimic, pentru că sfințenia nu are limite, ci noi putem crește veșnic în sfințenia lui Dumnezeu.

De aceea, din perspectiva oamenilor neștiutori, sfințenia înseamnă „lipsa oricărui păcat” și o viață „fixistă” și „lipsită de bucurii”. Dar, din perspectiva practică a oamenilor duhovnicești, sfințenia e viața în slava lui Dumnezeu și împlinirea poruncilor Lui, chiar dacă mai păcătuim într-o anumită măsură, dar fiind cu totul lipiți de El, pentru că dorim să se facă voia Lui în noi.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, scara spre desăvârșire are multe trepte, toate sunt interioare, iar mântuirea e comoara din noi, e bucuria la care lucrăm continuu. Pentru că viața duhovnicească este trăirea cu Dumnezeu în noi înșine, este locuirea Lui în noi și iradierea din noi a slavei Sale.

De aceea, sfințenia ortodoxă nu are o față respingătoare, ci una prietenoasă, e plină de iubire și de blândețe, e plină de curăție și de frumusețe sfântă, și te atrage mereu spre ea. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu ne învață să ne rugăm, ne învață să fim buni, ne învață să iertăm, ne învață să suportăm ispitele și durerile și greutățile nedrepte pe care ni le fac oamenii invidioși. Sfinții ne luminează să le urmăm viața, ne fac să ne rușinăm de propriile noastre patimi și ne arată că nu trebuie să amestecăm adevărurile lui Dumnezeu cu minciuna.

Pentru că numai adevărul lui Dumnezeu ne face bine, numai el este bunătatea noastră și această bunătate se revarsă și în viața altora, dacă stăm în poruncile lui Dumnezeu. Dacă trăim prin ele.

De aceea v-am spus la început că nu banii sunt scopul nostru în viață. Pentru că Dumnezeu e scopul vieții noastre. Noi pentru El trăim, noi ai Lui vrem să fim pentru veșnicie, și viața noastră o umplem de voia Lui cea bună. Și prin împlinirea voii Lui și noi devenim plini de bunătatea Sa și începem să vedem unde e nevoie de bunătatea lui Dumnezeu.

Și de bunătatea Lui e nevoie pretutindeni! E nevoie în orice om, în orice instituție, în orice casă. De aceea, oricând spunem un cuvânt mântuitor oamenilor, oricând le aducem o carte de teologie sau o Sfântă Icoană, oricând îi învățăm ce să facă cu viața lor, îi umplem de bunătatea lui Dumnezeu. Pentru că acesta e rolul nostru pe pământ: să împărtășim tuturor din bunătatea și din sfințenia lui Dumnezeu, adică din Dumnezeul Care S-a sălășluit întru noi.

Mai avem puțin, iubiții mei, până la sfârșitul anului bisericesc 2016-2017. Marți, pe 29 august 2017, prăznuim tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul și acesta e ultimul praznic bisericesc al deja vechiului an bisericesc. Pentru ca vineri, 1 septembrie 2017, să începem noul an bisericesc, anul 2017-2018,  iar anul 2018 e anul în care vom sărbători cu toții împlinirea a 100 de ani de la marea unire a românilor de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918[2]. Așa că ne stau înainte praznice și sărbători mari ale Bisericii și ale românilor, de care trebuie să ne facem vrednici. Și ne facem vrednici de ele trăind cuvios și aprofundând teologia și semnificația lor pentru viața noastră.

Pentru că viața Bisericii e mereu drumul sfințeniei, iar unirea tuturor românilor într-un stat unitar e chemarea tuturor la sfințenie și la responsabilitate reciprocă.

Așa să ne ajute Dumnezeu: să trăim frumos și sfânt aceste momente providențiale din viața poporului nostru și a Bisericii noastre! Amin.


[1] Începută în ziua de 22 august 2017, la ora 14. 08, o zi de marți, cu soare și cu temperatura de 24 de grade. Și terminată în aceeași zi, la 16. 54.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Transilvaniei_cu_România.