Predică la tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul [29 august 2017]

Iubiții mei[1],

Biserica nu îi elogiază pe dictatorii criminali, ci pe Sfinții săi Mucenici, care au fost martirizați de către ei. Pentru Biserică, dictatorii sunt pete negre în istorie, sunt oameni care au abuzat în mod samavolnic de statutul lor de conducători, dar care au fost îngăduiți și răbdați de Dumnezeu pentru ca să se vadă temperatura Bisericii. Căci, mai cu seamă, în vreme de prigoană, de persecuție aspră se vede evlavia Bisericii, răbdarea ei, conștiința ei identitară.

Atunci se vede cum unii profită de statutul lor eclesial și fac pact cu persecutorii, iar alții sunt aruncați în închisoare pentru sfânta lor intransigență. Și, bineînțeles, temperatura Bisericii nu e dată de colaboraționiști, de cei care s-au grăbit să-și salveze salariul, dar nu și sufletul, ci de Mucenicii Bisericii, care au răbdat toate pentru credința lor, murind ca oameni ai credinței. Însă cei care mor în Hristos sunt vii pentru totdeauna, pe când cei care mor în păcatele lor, mor rău…

Iar noi, românii, abia am trecut printr-o astfel de perioadă de ispitire a credinței Bisericii. O perioadă mult-dureroasă și prea-sângeroasă. Căci pentru noi comunismul a însemnat și înseamnă o perioadă de mucenicie, de luptă furibundă a Statului cu Biserica vie, cu oamenii credinței, care au fost băgați în închisori ca să li se astupe gura.

Așa după cum a făcut și împăratul Irodis Antipas [Ηρώδης Αντίπας][2] cu Sfântul Ioannis Botezătorul, care îl mustra public pentru că și-a lăsat soția legiuită și s-a căsătorit cu cumnata lui, cu Irodias [Ἡρῳδιὰς] [Mc. 6, 19, BYZ].

Însă Irodias nu a reușit nimic împotriva Dumnezeiescului Ioannis! Deși, din cauza invidiei și a răutății ei, Sfântul Ioannis a fost închis [Mc. 6, 17], iar mai apoi decapitat în temniță [Mc. 6, 24], în cetatea Maherus [Μαχαιροῦς] de lângă Iordanis[3], noi îl prăznuim azi pe Mucenicul Bisericii, pe Sfântul Ioannis și nu pe împărăteasa nelegitimă. Căci, pe termen lung, tiranii impostori nu câștigă niciodată. Pentru că ei nu caută viața cu Dumnezeu, cea care îl mântuie pe om, ci caută o viață evanescentă, plină de onoruri și de privilegii nemeritate.

Însă cu ce plecăm noi de aici, de pe pământ, după o viață de agoniseli drepte, dar mai ales nedrepte, dacă luăm cu noi numai ce avem în sufletul nostru? Și ce au câștigat mai mult oamenii care au salvat instituția Bisericii, cu toate compromisurile aferente, în comparație cu cei care au intrat în închisoare pentru credința lor, având numai hainele de pe ei, dacă nu plecăm decât cu…sufletul nostru la Dreptul Judecător?

Pentru că noi, cei vii, am salvat prin compromisurile noastre Biserica văzută și trăim în ea, cu toate păcatele noastre, și nu știm cum suntem văzuți de El, de Domnul slavei, dar siguri de mântuirea lor sunt cei care au intrat întru Împărăția Sa prin moartea cea plină de dragoste pentru Dumnezeu. Căci mucenicia pentru El e mai bună decât concesiile față de un regim tiranic, pentru ca să salvăm instituția Bisericii văzute.

Și în fiecare zi aproape, noi prăznuim mucenicia, adică moartea pentru El, prin Sfinții Mucenici din sinaxarele Bisericii, dar nu cinstim și lașitatea, ipocrizia, nesimțirea, diletantismul. Pentru că acestea sunt păcate și nu virtuți!

Iar în anul acesta, în care îi prăznuim pe adevărații ortodocși ai României din vremea recentă de prigoană comunistă[4], adică pe Sfinții Mucenici și Mărturisitori ai ei, trebuie să spunem răspicat faptul că mulți dintre ei au suferit…pentru că au fost trădați și părăsiți de confrații lor. Adică de ceilalți membri ai Bisericii.

Ierarhia Bisericii a făcut pact de neagresiune cu regimul comunist, timp în care regimul comunist a minimalizat pe cât a putut Biserica, dar nu a desființat-o instituțional, și, pentru „binele” Bisericii, cei care aveau credința fierbinte și coloană vertebrală și nu au acceptat ateismul comunist…au fost lăsați să moară. Cel mai adesea cu încuviințarea tacită a ierarhiei Bisericii, după cum ne arată dosarele lor de la Securitate și alte mărturii istorice de după moartea lor.

Pentru că Biserica a continuat să funcționeze în timp ce Mucenicii și Mărturisitorii ei au înfundat cele mai oribile pușcării comuniste. Dar ei dețineau temperatura reală a Bisericii, având în ei credința cea vie și mântuitoare! Cea care alege greul ascezei pentru a urma Domnului în toate zilele vieții lor.

Eu înțeleg însă neputințele oamenilor, pentru că mi le văd profund pe ale mele. Și înțeleg că oamenii Bisericii au ales să pactizeze cu comunismul pentru ca să își păstreze cât de cât modul lor creștinesc de viață. Și până la urmă s-a dovedit o alegere benefică pentru Biserică, căci, din punct de vedere instituțional și patrimonial, cu toate demolările de Biserici și Mănăstiri și cu toate obstrucționările cultului și ale vieții Bisericii, ea a ieșit bine.

Dar din punct de vedere soteriologic, binele Bisericii s-a trăit cel mai bine în temnițe. Acolo temnițele au devenit Mănăstiri, au devenit locuri vii de rugăciune și de postire, de slujire sfântă. Pentru că cei din temnițe, adică Sfinții Mucenici și Mărturisitori ai României, au trăit cel mai liber, pentru că au fost întăriți de Dumnezeu, cu slava Lui, ca să guste până la fund paharul suferințelor celor mântuitoare.

De aceea, într-un astfel de an mare, de recunoaștere a lor și de recunoștință față de ei, față de Sfinții Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii din perioada comunistă, dacă ar fi existat o adevărată și profundă prăznuire a lor, ar fi trebuit să avem și un număr substanțial de canonizări ale acestor Sfinți și Mărturisitori ai Bisericii. Care au fost farul viu și călăuzitor al Bisericii noastre. În lipsa lor, arătăm că încă nu înțelegem cine sunt ei…și cine suntem noi. Adică, pe ei încă îi minimalizăm și pe noi ne supraestimăm, deși noi „am salvat” Biserica instituțională din cauza micimii noastre de suflet. Pentru că nu am avut curajul să suferim și să murim pentru El, pe când ei s-au mântuit în noaptea ateismului comunist, tocmai pentru că au împlinit exigențele reale ale vieții Bisericii.

De aceea, întotdeauna Sfântul Ioannis Botezătorul enervează pe cineva, pentru că adevărul neacceptat enervează. Atunci și acum, adevărul pe care îl spun Sfinții Profeți ai lui Dumnezeu e de bun gust, este evident, e bătător la ochi. Și, cu toate acestea, pentru el se pătimește și se moare în mod nedrept.

Căci, la urma urmei, pentru ce au fost închiși Sfinții Mucenici și Mărturisitori români din perioada comunistă? Pentru că au mărturisit, în fața organelor de anchetă, că nu acceptă ideologia comunisto-ateistă, că nu acceptă materialismul grosier propus de regimul politic din România, ci ei vor să trăiască și să moară ca oameni ai credinței ortodoxe. La urma urmei, dacă privim lucid lucrurile, au murit pentru o idee a lor, pentru nimica toată. Însă această „nimica toată” în realitate, a făcut și face diferența dintre noi și ei. Pentru că ei au pătimit și au murit pentru credința lor, pe când noi nu facem mai nimic pentru credința noastră și a lor, pentru credința noastră comună…

Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati consideră că „partea occipitală [a capului Sfântului Ioannis Botezătorul] se află la Moscheia Omeiazilor din Damasc, iar partea frontală la Catedrala din Amiens,  [în] Franța”[5]. În palatul Topkapı Sarayı din Istanbul[6] se păstrează un fragment din mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Botezătorul[7]. Din aceeași mână dreaptă a Sfântului se păstrează fragmente la Mănăstirea Dionisiu [Μονή Διονυσίου] din Sfântul Munte Athos. Fragmente care au fost dăruite de Sfântul Neagoe Basarab în schimbul Sfintelor Moaște ale Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului[8]. Și tot din mâna dreaptă a sa există fragmente în mănăstirea coptă Sfântul Macarios cel Mare din Egipt[9].

Și prin aceasta, Sfântul Ioannis Botezătorul ne arată că el îi cheamă și pe păgâni și pe eretici la pocăință, atâta timp cât îngăduie ca părți din trupul său cel sfânt să existe și la unii și la alții. Pentru că el e glasul pocăinței pentru noi toți.

Așadar, dacă vrem să fim de partea adevărului totdeauna, atunci îl avem pe Sfântul Ioannis un aliat de nădejde în efortul ascetic al mărturisirii noastre! Însă, dacă nu suntem în stare să suferim și să murim pentru Dumnezeu, tot el ne este ajutor pe calea pocăinței. Pentru că ne ajută să ne ridicăm din păcatele noastre și să dorim să punem început de pocăință vieții noastre.

Și pentru că mai e puțin până pe 4 septembrie, când împlinesc 12 ani de când am fost hirotonit Diacon, pentru că am fost hirotonit într-o Biserică închinată lui, de aceea l-am resimțit pe Sfântul Ioannis Botezătorul în slujirea mea ca pe un îndemnător zilnic la pocăință. L-am simțit că mă învață pocăința, că îmi cere să mă pocăiesc continuu și că vrea să-i învăț pe oameni să se pocăiască. Și de ce e atât de important acest lucru? Pentru că pocăința e începutul vieții noastre duhovnicești, a vieții noastre cu Dumnezeu. Și oricând ne trezim din somn, și toată ziua, și seara, și noaptea…noi trebuie să ne rugăm continuu pentru iertarea noastră și a întregii umanități.

Și să știți faptul că pocăința și rugăciunea continuă creează oameni pașnici, profunzi și plini de teologie. Îi văd de la depărtare, îi cunosc pe oamenii care se roagă, care își recunosc păcatele lor, care sunt adânciți în gânduri teologice. Pentru că ei sunt plini de adevăr și de slava lui Dumnezeu. Și când vorbesc și când se destăinuie, ei te umplu de slava lui Dumnezeu și de multă dorință pentru viața sfântă, pentru că sunt locașuri vii ale lui Dumnezeu.

Și, adesea, când mă gândesc la asprimea vieții Sfântului Ioannis Botezătorul, asceza lui mi-l aduce în minte pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc[10], din care izvora multă pace și bucurie duhovnicească când vorbeai cu el, dar care erau coborâte în el din multul post, din multa rugăciune, din multa curățire pentru Dumnezeu. Mă simțeam bine când stăteam de vorbă cu un astfel de om ceresc, împlinit în Dumnezeu, plin de harisme dumnezeiești, dar…toată viața și asceza lui îmi impuneau să fiu ascetic, să merg pe drumul greu, îngust, evanghelic al vieții cu Dumnezeu.

Tot la fel Sfântul Ioannis Botezătorul ne cere să fim lucizi și să vorbim răspicat. Ne cere să ne pocăim de toate păcatele noastre și să vestim tuturor întreaga credință a Bisericii. El nu ne învață să băgăm lucrurile rele ale noastre, ale oamenilor Bisericii, sub preș și să ne facem că ele nu există, ci ne cere să ni le asumăm și pentru ele să ne pocăim. Căci noi, oamenii Bisericii, trebuie să ne pocăim pentru păcatele noastre, dar și să cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele tuturor oamenilor. Căci mulți oameni nu știu că acest lucru e cel mai important dintre toate. Dar noi, cei care știm să ne pocăim, trebuie să ne pocăim și pentru întreaga umanitate. Pentru toți cei care au fost, sunt și vor fi. Căci prin aceasta arătăm grija noastră pentru mântuirea oamenilor, grijă pe care ne-o învață iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii.

Și dacă pe noi, acum, Dumnezeu ne mântuiește, ne schimbă continuu, El ne și învață ce să facem. Iar dacă El ne învață să fim buni, blânzi, iertători, dar și aprigi cu păcatul în noi înșine, atunci aceste lucruri trebuie să îi învățăm și pe alții. Să-i învățăm și pe alții din cele pe care ne învață Dumnezeu, pentru ca toți să ne mântuim.

Da, acesta e ultimul praznic al anului bisericesc 2016-2017! La ce am făcut și, mai ales, la ce n-am făcut rămâne să reflectăm fiecare în parte. Și trebuie să fim mereu conștienți de faptul că Dumnezeu cere de la noi ceea ce a cerut de la toți Sfinții Lui: să ne dăruim cu totul Lui. Să ne dăruim Lui în fiecare clipă, pentru ca El să fie în noi mereu. Căci plecăm dincolo, la El, doar cu El în noi, căci El este comoara vie din sufletul nostru.

Și dacă a venit toamna cu toate cele ale ei, ea ne învață să lipim gândul la moarte de conștiința noastră. Pentru că vom lăsa toate aici, ne vom despărți de toate frunzele averilor noastre și vom pleca doar cu comoara din noi. Care e comoara noastră? Ce avem în sacoșa inimii noastre ca să Îi ducem Domnului? Ce roade avem pentru El? Oare Lui Îi vor plăcea cadourile noastre?

Să rămânem în întrebările esențiale!

Dumnezeu să ne întărească și să ne lumineze pe toți, pentru ca să începem anul nou bisericesc, anul 2017-2018, cu pace și cu bucurie dumnezeiască! La mulți ani, numai bine, și pacea Domnului să fie cu noi, cu toți! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 august 2017, zi de luni, cu soare, începând de la ora 8. 15. Acum sunt 18 grade afară. Și terminată la ora 11. 12.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ηρώδης_Αντίπας.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Machaerus.

[4] Cf. http://basilica.ro/proclamarea-oficiala-a-anului-omagial-si-comemorativ-2017-in-patriarhia-romana/.

[5] Cf. https://doxologia.ro/consiliere/locul-unde-se-afla-capul-sfioan-botezatorul-2012-05-28-184055.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Topkapî.

[7] Cf. https://danielvla.wordpress.com/2015/08/30/sfantul-ioan-botezatorul-si-moastele-care-s-au-pastrat-de-la-el/.

[8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] A se vedea aici opera lui: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Iov, cap. 36, cf. LXX

1. Și încă adăugând Elius, zice:

2. „Îngăduie-mi încă puțin, ca să te învăț! Căci încă este în mine cuvântare.

3. Luând cunoașterea mea îndelungă [ἀναλαβὼν τὴν ἐπιστήμην μου μακρὰν] și [cu] faptele mele cele drepte voi grăi [ἔργοις δέ μου δίκαια ἐρῶ]

4. cu adevărat și nu nedrepte cuvinte în mod nedrept înțelegeai.

5. Și cunoaște că Domnul nu are să-l alunge pe cel fără de răutate, [care este] puternic [cu] tăria. [Iar] inima

6. neevlavioasă nu se va face vie și judecata celor săraci o va da[1].

7. Nu va lua de la cel Drept ochii Săi și cu împărații întru tron [va fi]. Și îi va pune pe ei întru biruință și se vor înălța.

8. Și cei legați în cătușe se vor opri în funiile nevoii [καὶ εἰ πεπεδημένοι ἐν χειροπέδαις συσχεθήσονται ἐν σχοινίοις πενίας].

9. Și va vesti lor[2] faptele lor și fărădelegile lor, că[ci] se vor întări.

10. Dar celui Drept va asculta[3]. Și a zis că «se vor întoarce de la nedreptate».

11. Dacă au să asculte și au să slujească, [atunci] vor sfârși zilele lor în[tru] bunătăți și anii lor în[tru] bune-cuviințe [ἐν εὐπρεπείαις].

12. Iar pe cei neevlavioși nu îi mântuie, nevrând să cunoască ei pe Domnul. Și, fiind  mustrați, neascultători erau.

13. Și fățarnicii [cu] inima vor rândui mânia[4]. Nu vor striga[5], că[ci El] i-a legat pe ei.

14. Așadar, să moară în tinerețe sufletul lor [ἀποθάνοι τοίνυν ἐν νεότητι ἡ ψυχὴ αὐτῶν], iar viața lor rănindu-se de îngeri [ἡ δὲ ζωὴ αὐτῶν τιτρωσκομένη ὑπὸ ἀγγέλων],

15. pentru care [că] au necăjit pe cel slab și neputincios. Și [El] judecata celor blânzi va lămuri.

16. Și, în plus, te-a înșelat pe tine din gura vrăjmașului [καὶ προσέτι ἠπάτησέν σε ἐκ στόματος ἐχθροῦ][6]. Abis, revărsare dedesubtul ei [ἄβυσσος κατάχυσις ὑποκάτω αὐτῆς] și s-a coborât masa Ta plină de grăsime [καὶ κατέβη τράπεζά Σου πλήρης πιότητος][7].

17. Și [El] nu va lipsi judecata de la cei Drepți

18. și mânia [Lui] peste cei neevlavioși va fi, pentru neevlavia darurilor pe care le primeau în[tru] nedreptăți [δι᾽ ἀσέβειαν δώρων ὧν ἐδέχοντο ἐπ᾽ ἀδικίαις].

19. Să nu te abată de bunăvoie mintea [de la] rugăciune [μή σε ἐκκλινάτω ἑκὼν ὁ νοῦς δεήσεως], în nevoie fiind cei neputincioși [ἐν ἀνάγκῃ ὄντων ἀδυνάτων]! Și pe toți cei care au putere [și] tărie

20. să nu-i tragi afară noaptea, [ca] să [nu] se suie popoare în locul lor,

21. ci păzește-te să nu le faci pe cele fără de loc, căci prin aceasta te-ai scos din sărăcie!

22. Iată, Cel tare va întări în tăria Lui! Căci cine stăpânitor ca El?

23. Și cine este cel care cercetează lucrurile Sale? Sau cine [este] cel care a zis: «[El] a făcut cele nedrepte».

24. Adu-ți aminte că mari sunt lucrurile Sale, pe care le-au stăpânit oamenii!

25. Tot omul a văzut în sine câți muritori sunt răniți.

26. Iată, Cel tare [este] mult și nu vom cunoaște numărul anilor Săi și [El este] nemărginit [ἀπέραντος]!

27. Și numărate Îi [sunt] Lui picăturile ploii [ἀριθμηταὶ δὲ Αὐτῷ σταγόνες ὑετοῦ] și [ele] se vor vărsa [în] ploaie, întru nor [καὶ ἐπιχυθήσονται ὑετῷ εἰς νεφέλην].

28. Vor curge vechiturile. Și [El] a umbrit norii peste muritorii cei de negrăit [ἐσκίασεν δὲ νέφη ἐπὶ ἀμυθήτων βροτῶν]. Ceas a pus dobitoacelor și au cunoscut rânduiala culcușului [ὥραν ἔθετο κτήνεσιν οἴδασιν δὲ κοίτης τάξιν][8]. În[tru] toate acestea nu ți se uimește ție mintea [ἐπὶ τούτοις πᾶσιν οὐκ ἐξίσταταί σου ἡ διάνοια] și nici [nu] ți se împacă ție inima ta de trup [οὐδὲ διαλλάσσεταί σου ἡ καρδία ἀπὸ σώματος]?

29. Și dacă are să înțeleagă întinderile norului [καὶ ἐὰν συνῇ ἀπεκτάσεις νεφέλης], dreptățile cortului Său [ἰσότητα σκηνῆς αὐτοῦ],

30. iată, întinde peste el bucurie [ἰδοὺ ἐκτείνει ἐπ᾽ αὐτὸν ηδω][9]! Și [El] rădăcinile mării le-a acoperit.

31. Căci [El] în aceștia va judeca popoarele [și] va da hrană celui care este tare.

32. Peste mâini [El] a acoperit lumina și a poruncit despre ea în cel care întâmpină.

33. Și [El] va vesti despre ea prietenului Său, [care este] dobândire și pentru nedreptate.


[1] Dumnezeu.

[2] Tot cu referire la Dumnezeu.

[3] Dumnezeu.

[4] Lui Dumnezeu.

[5] Către Dumnezeu.

[6] Dumnezeu te-a lăsat pe tine să fii înșelat de gura diavolului.

[7] O vorbire profetică despre Dumnezeiasca Euharistie.

[8] Când e momentul ca ele să doarmă.

[9] Se referă la Dumnezeu.

Eminescu: între modernitate și tradiție [108]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Așa îmi explic „stelele ce ard de-a pururi” (Scrisoarea V), „al vremilor curs vecinic” măsurat de-al „aștrilor mers vecinic” (În vremi de mult trecute), pentru că în stele este „al aștrilor timp” care presupune o durată mult mai întinsă decât cea terestră, „căci sorii scriu timpu-n acest univers” (În vremi de mult trecute) stelar.

Dar acest timp dilatat la scară cosmică nu este chiar veșnicia însăși – a se vedea și ceea ce am afirmat recent în articolul meu, Veșnicia la Miron Costin și Eminescu [aici] – (decât dacă acceptăm că poetul s-a gândit cumva la un timp configurat paradisiac, premonitoriu/ prefigurativ, un fel de „secul înflorit” (Memento mori), în balanță cu spațiul paradisiac). El pare astfel fiului de împărat din poemul În vremi de mult trecute, care călătorește în univers, pe când „Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb,/ Dispar a pămânului vizíune vage”.

Atunci, „Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită” zburând ca gândul „în viitor”, asemenea Luceafărului, pentru care „căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”. (Obsesia călătoriei în univers, în lună sau în „astrul natal”, a dilatării și a contragerii timpului și spațiului o regăsim aidoma și în Sărmanul Dionis).

Într-o variantă a Glossei, veșnicia este Adevărul și Adevărul este imuabil: „Adevăru-n neclintire/ N-are timp și n-are goluri”[1]. O altă formulă pentru ceea ce rostește Dumnezeu în Luceafărul: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Pe de altă parte, lumea schimbătoare are partea ei de neclintire, în rău („sâmburele lumii e răul” (Andrei Mureșanu)), oamenii „la același șir de patimi deopotrivă fiind robi” (Scrisoarea I), lumea este „șirul de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie…). De aceea, „moartea vindec-orice rană,/ Dând la patime repaos” (Foaia veștedă – prelucrare). Și moartea: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secul cu sori înflorit,/ Când viața-i un basmu pustiu și urât” (Mortua est!). Acea moarte pe care, uneori, o ipostaziază ca un înger din Rai:

Mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.

(Memento mori)

Eminescu avea oroare de reîncarnare, de posibilitatea reproducerii aceluiași ciclu existențial: „Nepăsător la toate, de lume apostat,/ A vieții osteneală o simt și n-o combat. /…/ Dar vai! Nici siguranța n-o am că mor pe veci. – / Și dacă oare-a morții mâni palide și reci/ În loc să sfarme vecinic a vieții mele normă/ Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?/ Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,/ La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,/ Ca cu acelaș suflet din nou să reapară/ Migrației eterne unealtă de ocară?” etc. (Bolnav în al meu suflet)[2].

Sunt de acord cu G. Gană că moartea pe care și-a dorit-o Eminescu este descrisă, în poemul În vremi de mult trecute, prin cuvintele prințului devenit sihastru: „O, de ar fi moarte, fără ca eu să mor/ Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor”.

Nu preferă să fie peregrin veșnic, nici reînnoirea ciclică a existenței, nu vrea să repete o viață de dureri amare, ci dorește o veșnicie „în dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos”[3] (Memento mori), „Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin” (Mai am un singur dor), el, care „trece peste nemărginirea timpului” [Hyper-eon] – așa cum scria la doar 18 ani – „în sfintele lunci” unde sunt „păsări” asemenea lui:

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
[o lume pe care a preînchipuit-o prin forța gândurilor]
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Numai poetul).

Acolo sunt lumi de lumină unde va dăinui: „Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,/ Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi/ Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,/ În care-oi dăinui? /…/ Să știi că prin a nopții de întunerec mare,/ La tine, [ca un (?)] înger, vin!” (De-aș muri ori de-ai muri). Căci: „Chiar de murim, ajungem limanul fericirii” (Sarmis).

Sfârșitul vieții și al timpului se configurează, la Eminescu, în versuri, în funcție de intensitatea credinței sau a decepției sale. Uneori, poate de multe ori, e pradă asteniei existențiale (biografia îl îndreptățește), însă dedesuptul acestor deziluzii amare se află un vulcan de optimism, de speranță și de credință în bine, care n-a apucat să erupă: „Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie/ Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie./ Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin/ Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin/ Ți-a fost dat(Urât și sărăcie). Aceleași confesiuni reverberează sub forme diferite:

Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres. /…/

Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieții-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aș cruce pe-un mormânt!

Care-i scopul vieții mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gânditoare
Parca [ursitoarea] arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd fața-mi de mort.

Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gândi și voi la mine
Cum am fost în lume eu.

(Cântecul lăutarului)[4]

Când e descumpănit: „Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,/ Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,/ Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna:/ În cumpenele vremii sunt amândouă una./ Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic…/ Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic” (Ca o făclie…). Iar „vremea este vama/ Unde a mea viață și-a arătat arama” (Icoană și privaz).

Altfel, „Într-o lume de neguri /…/ Zboară geniul de lumină” lăsând în urmă (nichitian avant la lettre) „un fluviu clar/ De albastru senin aer” (Într-o lume de neguri).


[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109.

[2] Exprimă această idee și în altă parte: „O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naște iară,/ Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară” (Femeia?…măr de ceartă). Versurile următoare afirmă că moartea, cea despre care știm că e eternă (care exclude reîncarnarea), care nu iartă pe nimeni și nimic („moartea cea eternă în care toate-s una,/ În care tot s-afundă, și soarele și luna”), este o enigmă nedezlegată: „Tu, ce pân și la geniu spui numai ce-i în cărți”. Dacă ar fi o totală stingere a conștiinței și o definitivă disipare a ființei în neant, în opinia mea, nu văd de ce ar mai fi ceva de cunoscut în legătură cu ea, pentru că nu ar mai fi nimic de aflat și interogațiile nu și-ar mai avea rostul.

[3] „Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină”, dar și „Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos”. Și în poemul La moartea principelui Știrbey apare: „un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini”.

În Geniu pustiu: „voi vă imaginați scheletul unui mort și-i ziceți moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu fața palidă și cu aripi negre. Un înger…îngerul visurilor mele, care are-o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumii în zâmbetul său și melancolia pământului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâdeau – un surâs al morții le-a închis, sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, a vizitat pământul și mi-a răpit mai întâi inima, pentru ca, dispărând ea, s-o urmeze și cu sufletul”. Cf. M. Eminescu, Opere, VII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 185.

[4] În legătură cu acest poem și cu titlul lui, a se vedea și L. Gáldi, Centenarul unei elegii uitate: „Cântecul lăutarului”, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 47-57.

Autorul afirmă: „există și un alt Eminescu, acela al postumelor, care, în nenumărate cazuri, știe și spune mai mult despre conținutul semantic al unui cuvânt decât textele consacrate de tradițiile unui secol”, Idem, p. 47-48.

Ne întoarcem la păgânism?

Am văzut aseară pe un post de televiziune două persoane (o femeie și un bărbat) care „ne învățau” cum să folosim tot felul de obiecte (reprezentând, spre exemplu: un copac, un vârf de munte luminat etc, așezate în diferite locuri din casă – mărturisesc că n-am ascultat prea mult) pe post de „aducătoare de noroc” în afaceri.

Credeam că cei care fac afaceri sunt niște oameni calculați, pragmatici, nu niște babe proaste. Mă rog…

Era o emisiune întreagă, seara, la o oră de maximă audiență, numai că eu n-am avut răbdare să ascult asemenea tâmpenii mai mult timp.

Nu mi-a venit să cred. Poate că emisiunile de acest gen sunt difuzate de mai multă vreme, iar eu de-abia acum am văzut, nu știu…

Nu erau de ajuns emisiunile cu „cititorii de zodii”/ astrologii?

S-a prostit într-atât de mult societatea românească, încât se întoarce la amulete și „obiecte magice”?

Interesant e că asemenea persoane, „dubioase” pentru mine, sunt întreținute la discuție de prezentatori tv care, în restul timpului, au aerul că sunt oameni foarte lucizi și serioși.

Nu sunt ei cei care critică Biserica, slujbele de sfințire, Sfânta Aghiasmă…ori de câte ori se ivește ocazia?

Nu sunt acestea televiziunile care, nu demult, tunau și fulgerau împotriva exorcizărilor, ca fiind „din Evul Mediu”?

Unde ești, CTP-ule, ca să te umpli de mânie împotriva unor asemenea anacronisme și obscurantisme? Și alții…

Preoții nu pot să alunge demonii prin slujba Bisericii, dar voi puteți să-i chemați prin reinventarea și reutilizarea miturilor și a simbolurilor păgâne?

Asta nu e „prostie” și „înșelătorie”?!

A se vedea ce spun canoanele Bisericii (aici) despre asemenea practici!

Dar dacă asemenea emisiuni sunt rodul tâmpirii galopante a populației, atunci consecințele neteologizării, despre care vorbește mereu și cu dreptate Părintele Dorin (aici, spre exemplu), sunt din ce în ce mai vizibile