Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Așa îmi explic „stelele ce ard de-a pururi” (Scrisoarea V), „al vremilor curs vecinic” măsurat de-al „aștrilor mers vecinic” (În vremi de mult trecute), pentru că în stele este „al aștrilor timp” care presupune o durată mult mai întinsă decât cea terestră, „căci sorii scriu timpu-n acest univers” (În vremi de mult trecute) stelar.

Dar acest timp dilatat la scară cosmică nu este chiar veșnicia însăși – a se vedea și ceea ce am afirmat recent în articolul meu, Veșnicia la Miron Costin și Eminescu [aici] – (decât dacă acceptăm că poetul s-a gândit cumva la un timp configurat paradisiac, premonitoriu/ prefigurativ, un fel de „secul înflorit” (Memento mori), în balanță cu spațiul paradisiac). El pare astfel fiului de împărat din poemul În vremi de mult trecute, care călătorește în univers, pe când „Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb,/ Dispar a pămânului vizíune vage”.

Atunci, „Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită” zburând ca gândul „în viitor”, asemenea Luceafărului, pentru care „căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”. (Obsesia călătoriei în univers, în lună sau în „astrul natal”, a dilatării și a contragerii timpului și spațiului o regăsim aidoma și în Sărmanul Dionis).

Într-o variantă a Glossei, veșnicia este Adevărul și Adevărul este imuabil: „Adevăru-n neclintire/ N-are timp și n-are goluri”[1]. O altă formulă pentru ceea ce rostește Dumnezeu în Luceafărul: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Pe de altă parte, lumea schimbătoare are partea ei de neclintire, în rău („sâmburele lumii e răul” (Andrei Mureșanu)), oamenii „la același șir de patimi deopotrivă fiind robi” (Scrisoarea I), lumea este „șirul de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie…). De aceea, „moartea vindec-orice rană,/ Dând la patime repaos” (Foaia veștedă – prelucrare). Și moartea: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secul cu sori înflorit,/ Când viața-i un basmu pustiu și urât” (Mortua est!). Acea moarte pe care, uneori, o ipostaziază ca un înger din Rai:

Mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.

(Memento mori)

Eminescu avea oroare de reîncarnare, de posibilitatea reproducerii aceluiași ciclu existențial: „Nepăsător la toate, de lume apostat,/ A vieții osteneală o simt și n-o combat. /…/ Dar vai! Nici siguranța n-o am că mor pe veci. – / Și dacă oare-a morții mâni palide și reci/ În loc să sfarme vecinic a vieții mele normă/ Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?/ Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,/ La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,/ Ca cu acelaș suflet din nou să reapară/ Migrației eterne unealtă de ocară?” etc. (Bolnav în al meu suflet)[2].

Sunt de acord cu G. Gană că moartea pe care și-a dorit-o Eminescu este descrisă, în poemul În vremi de mult trecute, prin cuvintele prințului devenit sihastru: „O, de ar fi moarte, fără ca eu să mor/ Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor”.

Nu preferă să fie peregrin veșnic, nici reînnoirea ciclică a existenței, nu vrea să repete o viață de dureri amare, ci dorește o veșnicie „în dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos”[3] (Memento mori), „Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin” (Mai am un singur dor), el, care „trece peste nemărginirea timpului” [Hyper-eon] – așa cum scria la doar 18 ani – „în sfintele lunci” unde sunt „păsări” asemenea lui:

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
[o lume pe care a preînchipuit-o prin forța gândurilor]
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Numai poetul).

Acolo sunt lumi de lumină unde va dăinui: „Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,/ Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi/ Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,/ În care-oi dăinui? /…/ Să știi că prin a nopții de întunerec mare,/ La tine, [ca un (?)] înger, vin!” (De-aș muri ori de-ai muri). Căci: „Chiar de murim, ajungem limanul fericirii” (Sarmis).

Sfârșitul vieții și al timpului se configurează, la Eminescu, în versuri, în funcție de intensitatea credinței sau a decepției sale. Uneori, poate de multe ori, e pradă asteniei existențiale (biografia îl îndreptățește), însă dedesuptul acestor deziluzii amare se află un vulcan de optimism, de speranță și de credință în bine, care n-a apucat să erupă: „Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie/ Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie./ Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin/ Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin/ Ți-a fost dat(Urât și sărăcie). Aceleași confesiuni reverberează sub forme diferite:

Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres. /…/

Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieții-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aș cruce pe-un mormânt!

Care-i scopul vieții mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gânditoare
Parca [ursitoarea] arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd fața-mi de mort.

Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gândi și voi la mine
Cum am fost în lume eu.

(Cântecul lăutarului)[4]

Când e descumpănit: „Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,/ Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,/ Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna:/ În cumpenele vremii sunt amândouă una./ Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic…/ Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic” (Ca o făclie…). Iar „vremea este vama/ Unde a mea viață și-a arătat arama” (Icoană și privaz).

Altfel, „Într-o lume de neguri /…/ Zboară geniul de lumină” lăsând în urmă (nichitian avant la lettre) „un fluviu clar/ De albastru senin aer” (Într-o lume de neguri).


[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109.

[2] Exprimă această idee și în altă parte: „O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naște iară,/ Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară” (Femeia?…măr de ceartă). Versurile următoare afirmă că moartea, cea despre care știm că e eternă (care exclude reîncarnarea), care nu iartă pe nimeni și nimic („moartea cea eternă în care toate-s una,/ În care tot s-afundă, și soarele și luna”), este o enigmă nedezlegată: „Tu, ce pân și la geniu spui numai ce-i în cărți”. Dacă ar fi o totală stingere a conștiinței și o definitivă disipare a ființei în neant, în opinia mea, nu văd de ce ar mai fi ceva de cunoscut în legătură cu ea, pentru că nu ar mai fi nimic de aflat și interogațiile nu și-ar mai avea rostul.

[3] „Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină”, dar și „Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos”. Și în poemul La moartea principelui Știrbey apare: „un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini”.

În Geniu pustiu: „voi vă imaginați scheletul unui mort și-i ziceți moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu fața palidă și cu aripi negre. Un înger…îngerul visurilor mele, care are-o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumii în zâmbetul său și melancolia pământului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâdeau – un surâs al morții le-a închis, sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, a vizitat pământul și mi-a răpit mai întâi inima, pentru ca, dispărând ea, s-o urmeze și cu sufletul”. Cf. M. Eminescu, Opere, VII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 185.

[4] În legătură cu acest poem și cu titlul lui, a se vedea și L. Gáldi, Centenarul unei elegii uitate: „Cântecul lăutarului”, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 47-57.

Autorul afirmă: „există și un alt Eminescu, acela al postumelor, care, în nenumărate cazuri, știe și spune mai mult despre conținutul semantic al unui cuvânt decât textele consacrate de tradițiile unui secol”, Idem, p. 47-48.

Did you like this? Share it: