Eminescu: între modernitate și tradiție [109]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Istoria
Apelul lui Eminescu la cronici și cronografe este de multă vreme cunoscut și chiar s-a considerat, pentru un timp – de la studiul lui Călinescu până la cel restaurator al Rosei del Conte – a constitui reperul fundamental pe care s-ar putea sprijini sursologia în direcția textelor vechi.
Exegeții operei eminesciene au căutat și au aflat influențe directe, în opera eminesciană, concretizate în informații istorice foarte precise (date, evenimente, personaje), ale vechilor cronografe[1] (din toate tipurile de cronografe), ale Letopisețelor (Eminescu beneficia și de ediția tipărită de Kogălniceanu în 1852) – aspecte relevate de Călinescu, preponderent cu referire la proiectele dramatice rămase în manuscris –, ale istoriografiei antice (Herodot și nu numai) sau recente, la care a avut acces prin intermediul cursurilor universitare sau pe alte căi.
Nu vom reveni asupra ceea ce s-a relevat deja, în sensul acesta – și nu sunt puține și nici deloc nesemnificative contribuțiile care au fost aduse. Discuția noastră va urmări aspecte mai puțin puse în lumină, în în-cercarea de a demonstra că relația poetului cu scrisul vechi depășește simpla erudiție filologică sau interesul pur lingvistic și istoric, oricât de captivant.
Cursurile de istorie și-au aflat chiar poetizarea în Scrisoarea II, care ne dezvăluie o pasiune pentru istorie integrată interesului său enciclopedic, urnit în căutarea înțelepciunii:
Vai! tot mai gândești la anii când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Și-n a lucrurilor petici căutând înțelepciune? /…/
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. /…/
Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri,
Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri /…/
Capul greu cădea pe bancă, piereau toate-n infinit;
Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.
Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă,
Și, din contră, cea aievea ne părea cu neputință.
G. Ibrăileanu introdusese mai demult niște nuanțe delicate în receptarea interesului eminescian pentru istoria veche, prin care sesiza valoarea etică a recuperării istoriei, dar au fost în parte uitate[2]. Demn de reținut, din precizările sale, este că Eminescu nu era fascinat de istorie (ca diacronie sau narațiune), ci de vechime. Retrospectiva istorică viza pilda, hieroglifa istoriei era semnul înscrierii în veșnicie a unui adevăr ce nu mai putea fi zdruncinat, confirmat prin sublinierea acelorași categorii ale naturii umane, de la o epocă la alta.
Nu altfel era contemplată și receptată istoria din perspectiva literaturii medievale, încât putea deturna evenimentele reale ale vieții lui Alexandru cel Mare înspre ceea ce, în toată Europa (cu diferențele specifice fiecărei regiuni), a devenit romanul popular Alexandria.
Interesantă, în acest punct este poziția lui G. Gană – congruentă întrucâtva cu cea a lui Ibrăileanu –, care nu recunoaște dacismul lui Eminescu în sine, argumentând prin faptul că Dacia din Sarmis sau Gemenii e, de fapt, o Moldovă medievală arhetipală – ridicată la puterea arhetipului (de unde deducem că idealul sau arhetipul este oferit tot de Evul Mediu) – și, în al doilea rând, considerând că raiul din Memento mori este topografiat de-a dreptul paradisiac, la modul propriu al înțelesului, și nu ca un spațiu idealizat al Daciei.
Conjugând cele două poziții, putem deduce că detaliul istoric se suprapune, la Eminescu, peste interesul fundamental acordat vechimii, pentru primordialitate și condiție arhetipală.
[1] A se vedea Paul Cernovodeanu, Eminescu şi cronografele româneşti, art. cit., p. 34-40.
[2] „Evocarea trecutului la Eminescu este de natură cu totul deosebită decât la un Alecsandri, ori Bolintineanu. Aceștia evocau gloria trecutului, pentru a îmbărbăta pe contemporani. Și poate, mai ales Alecsandri, și din mândrie națională. Eminescu evocă mai puțin gloria, și mai ales cinstea, curăția vieții trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a prezentului (s. n.).
Pe de altă parte, un Bolintineanu și mai ales un Alecsandri aveau puțin din ceea ce se numește sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor (s. n.), ci cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime (s. n.). (În poezia sa, Basarabii și Mușatinii [vezi Scrisoarea III], nu sunt numai mărirea trecutului față cu micimea prezentului, ci și albastrul perspectivei unui trecut îndepărtat.)
Aceasta e așa de adevărat, încât fără a mai vorbi de regii asiri, pe care-i evocă de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul – vom aminti de ceea ce am putea numi dacismul său. Eminescu e preocupat de daci, îi admiră, îi poetizează […]: «Cum pe dulcea-i liră Horaț cântat-au/ Astfel eu cercai să te cânt pe tine/ Încordând un vers tânguios în graiul/ Traco-romanic». Acest dacism e o notă caracteristică poeziei lui Eminescu. […] Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime…”, cf. G. Ibrăileanu, Curentul Eminescu, op. cit., p. 116-118.