Alte citiri și recitiri…

Într-o carte care se vrea de memorialistică[1] și unde au fost adunate mai multe interviuri cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, aceasta mărturisește…multe, însă adeseori printre cuvinte.

Și, adesea, acolo unde pare că dorește să aducă mărturia admirației sale la superlativ pentru cineva, acolo de fapt lovește cu duritate. Astfel, găsim relatat singurul episod memorabil, în fapt, al relației sale cu G. Călinescu. Întrebată dacă mai păstrează vreo amintire din colaborarea cu el, aceasta a răspuns:

„Numeroase, deși «colaborarea» a fost scurtă. Îl revăd la locuința sa, unde o scară interioară, manevrată după placul amfitrionului ducând spre o cameră dintr-un etaj de sus, îi permitea să se refugieze oricând între cărți și idei. Puțini au avut ocazia să intre în micul lui sanctuar, în acea «hulubărie» a inteligenței. Rețin ziua când ne-a purtat ca într-o excursie prin podul casei sale pe noi, cei câțiva ce veniserăm să-l vizităm. Descopeream uimită o bibliotecă imensă, foarte îngrijită. Amuzat, m-a invitat să deschid, la întâmplare, câteva din cărțile acelea puse, aparent, în ordine. Aveau filele încă netăiate. Ne-a explicat că n-avusese vreme să le parcurgă (s. n.)”[2]

Adică refugiatul între cărți și idei, în hulubăria inteligenței, nu citise chiar atât de multe cărți și le aduna pentru a-și ului vizitatorii invitați într-o excursie bibliofilă…

Dar și maestrul încercase să-i reteze aripile tinerei cercetătoare. La întrebarea: „Cum a primit Călinescu cărțile dumneavoastră monografice despre Creangă și Eminescu?”, Bușulenga a răspuns:

„Este un lucru care mă întristează. Când a auzit că scriu ceva despre Creangă a avut o violentă ieșire. Nu suporta ideea concurenței (s. n.), chiar dacă concurenții nu erau nici pe departe de calibrul său [dar nu există ieșiri violente fără motive întemeiate!]. […] Curând i-a trecut însă supărarea și…a avut chiar cuvinte elogioase față de efortul muncii mele. Cu Eminescu, lucrurile n-au mai stat așa. L-a supărat, cred, mai ales, faptul că n-am reușit să realizez ceea ce întreprinsesem. A fost un eșec. [Eu cred că a răsuflat ușurat]. Pornisem pe urmele studiului magistral al lui Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu. Nu întotdeauna împlinești ceea ce îți propui”[3].

Bușulenga se face preș în fața „mărimilor” ca să supraviețuiască. Și iat-o declarând că studiul ei despre Eminescu e un  eșec. Însă cred că e vorba de o încercare anterioară cărții Eminescu – cultură și creație, care e din 1976, pentru că interviul e din ’70. Bușulenga scrisese un studiu preliminar, în 1964: Eminescu. Pe care îl pune în continuarea studiilor lui Vianu, deși modul ei de a-l recepta pe Eminescu nu are nimic de-a face cu Vianu. (Spune, de altfel, că de la Vianu a învățat…rigoarea).

Dar Tudor Vianu, după cum mărturisește de mai multe ori, este cel care a adus-o la Facultatea de Litere, din motivul că…era vechi prieten al tatălui său. (Ceea ce nu are nimic de-a face cu eligibilitatea pe criterii valorice, din păcate.) Așa că e de înțeles de ce inventează acest cordon ombilical.

Însă îl vedem pe Călinescu făcând crize de isterie pe motiv că o asistentă îndrăznește să scrie despre Creangă, despre care…scrisese și el. Situație pe care profesorii de la Litere, chiar și neavând valoarea lui Călinescu, țin să o perpetueze…

Și pentru că G. Călinescu încercase să-i taie aripile, și Bușulenga îi dărâmă lui hulubăria, acum, că între timp murise…

Mai departe, în p. 22, Bușulenga ne spune că lui Vianu nu îi plăcea ca ea să scrie în stilul lui Călinescu, adică eseistic. Pentru că (subînțelegem) o vroia o copie a sa și nu o personalitate independentă. Din fericire pentru Bușulenga, ambii au murit la timp ca să o lase în pace cu pretențiile lor de „paternitate”.

Însă, în 1963, când a publicat Bușulenga monografia sa, Ion Creangă, erau încă în viață. Și, în introducerea la studiul amintit, autoarea ne surprinde iarăși cu atitudinea față de Academicianul Călinescu, care glisează cu mare repeziciune de la elogiul supus la critica tăioasă, deși mascată, și chiar la acuzația voalată de plagiat.

Ea ne spune că „ceea ce lipsește monografiei lui George Călinescu este intrarea în detaliile analizei. Acestea au fost lăsate pentru alții. […] De asemenea, în petulanța aruncărilor rapide de pensulă, maestrul a trecut cu vederea semnificația unor fragmente sau opere din Creangă. «Creangă povestește copilăria copilului universal», spune George Călinescu, într-un mod asemănător cu Giulio Cogni”[4], fapt cu care Bușulenga nu e de acord, negând astfel o aserțiune critică celebră și longevivă și, mai ales, schimbându-i paternitatea. Și asta după ce, anterior, a apăsat pe pedala importanței studiilor lui Ibrăileanu și Iorga, reținând faptul că „Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritate”[5]

Și eu am observat o frază rămasă lipită de Călinescu, aceea despre Eminescu, cel care nu a iubit femeia, ci a iubit iubirea, și care îi aparține lui Ibrăileanu.

Cred că o cercetătoare atentă ca Bușulenga putea să observe singură aceste lucruri. Dar nu sunt sigură că ea putea să dea aceste lovituri precise, fără…rigoarea maestrului principal care o tot certa pentru eseismul de tip călineascian. Pentru că și această manevră de „război”, de a-ți lovi concurența-adversară prin ucenici a intrat în habitudine…

*

Dar dacă tot am ajuns la studiul Zoei Dumitrescu-Bușulenga despre Creangă, aș mai vrea să fac alte câteva observații. Scrisă în 1963, cum spuneam, în plin regim autoritar comunist, cartea e plină de observații despre realismul și materialismul lui Creangă, despre lipsa lui de religiozitate și misticism și despre caracterul permanent satiric la adresa clerului (mirenesc și monahal![6]), privit ca o tagmă fără utilitate în societate, preocupată exclusiv numai de plăceri trupești, adică de cu totul altceva decât cere vocația.

Acum, noi știm foarte bine că Bușulenga a sfârșit la Mănăstire. Cu siguranță, dacă ar mai fi avut puterea necesară după ’89, și-ar fi revizuit cel puțin o parte din afirmațiile făcute odinioară, pe care elevii și studenții le citesc în continuare și le apreciază ca atare. Însă, la bătrânețe nu mai poți să faci ceea ce ai făcut (sau nu ai făcut) în tinerețe, în ciuda a ceea ce susțin unii, că opera exegetică/ științifică se scrie după 60 de ani încolo…

Dar Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a făcut nicio rectificare la cartea sa, nici măcar una generală, lăsând problema discernerii cu totul în seama posterității. Ceea ce pe mine mă nemulțumește, totuși.

O a altă problemă care mi-a reținut atenția se referă la două afirmații recurente ale sale, care mie mi se pare că se contrazic. Pe de-o parte, Bușulenga susține originalitatea irefutabilă a lui Creangă (care nu poate fi comparat cu Ispirescu etc.) și pe bună dreptate. Iar pe de alta, ea vorbește tot timpul despre influența folclorului, a artei literare populare, orale – ceea ce, ca și realismul științific, era o teză a ideologiei momentului care nu putea fi eludată, dar pe care Bușulenga marșează cu mult prea mult entuziasm.

Totuși, ea amintește în câteva rânduri de „stilul cărților bisericești”[7] și, totodată, recunoaște la Creangă anumite formulări, frecvente în Alexandria și Esopia[8]. Și acestea cu atât mai mult cu cât a reținut foarte bine că bunicul povestitorului, David Creangă, citea „orice carte bisericească, dar mai ales Viețile Sfinților”, iar mama lui Nică, Smaranda, „se descurca cu ceaslovul, psaltirea și Alexandria[9]. La un moment dat, remarcă și un procedeu lingvistic pe care Creangă l-a însușit (cred că Bușulenga a sesizat bine) de la C. Negruzzi[10].

Fapte care, asociate cu diferențele remarcabile ale tiparului narativ crengian față de cel al basmelor populare[11], ne conduc către alte concluzii decât cele ale unei masive și aproape singulare influențe a oralității populare, pe care au afirmat-o până acum studiile literare.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a recunoscut stilul cărților bisericești sau al cărților numite populare (Alexandria, Esopia) în măsura în care a citit din ele. În mod cert, nu a citit prea mult (cel puțin la momentul la care a scris studiul acesta), pentru că rămân încă (și la ora aceasta!) foarte multe observații de făcut.

Însă ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că cei care vor neapărat „să se asocieze” la munca mea de revelare a continuității dintre literatura și spiritualitatea română vechi și literatura nouă (începând din secolul XIX) nu au făcut niciodată nici cel mai mic efort de a scoate la lumină aspecte care nu le-ar fi fost deloc imposibil de relevat, dacă ar fi pus mâna să…gândească, cum zicea mai demult cineva. Să gândească și, desigur, să muncească, adică să facă efortul de a se documenta și de a scrie responsabil despre acest subiect. Dacă, desigur, l-ar fi conceput.

Și mă gândesc, firesc, în primul rând la specialiștii în literatură română veche, care nu au întreprins, de-a lungul timpului, nimic în acest sens. Sigur, despre unii se poate spune că au avut o altă formație și/ sau că au făcut și așa foarte mult pentru această disciplină. Însă nici măcar nu a gândit cineva un asemenea tip de abordare…

Pe de altă parte, observ că mă urmează, îndeaproape, plagiindu-mă, cinstiții arhimandriți și profesorii/ profesoarele de la Teologie[12].

În consecință, am o nedumerire, în ceea ce îi privește pe unii dintre ei, cel puțin: de ce nu se ocupă dânșii, mai înainte de a scrie eu, despre subiecte de felul acesta? Adică: de ce nu zăbovesc exegetic asupra altor scriitori (destui!!), despre care eu n-am scris, pentru că nu am ajuns la ei sau nu am avut timpul necesar?! De ce nu ne dovedesc că…pot să fie interpreții ortodocși ai literaturii unor mari scriitori, asupra căreia încă nu s-a aplecat nimeni în felul acesta, pentru a le comenta și explica opera?

Există foarte mulți poeți și prozatori ai literaturii române despre care, până la ora aceasta, nu a vorbit nimeni, cu conștiință ortodoxă. Și când spun acestea nu mă gândesc la a compune encomioane bătătoare la ochi sau la a inventa ortodoxie acolo unde nu este de găsit!!

Dar dacă vor să dovedească faptul că sunt în stare să descopere și să recepteze cu argumente solide astfel de situații din literatura română, au la dispoziție numeroase pagini de literatură (poezie și proză), care nu a fost comentate încă de cineva care să aibă cultură și pătrundere duhovnicească ortodoxă! Creangă este numai unul dintre exemplele de acest fel, dar mai sunt încă mulți alții, dintre care unii sunt în mod evident și recunoscut autori de texte religioase! Ei trebuie numai…citiți și investigați critic.

Pentru că am sentimentul că, dacă voi scrie eu mai întâi, imediat după aceea, în secunda doi, vor ști și dumnealor…exact aceleași lucruri și vor considera că erau foarte ușoare sau că, deja, „critica literară” le exprimase de multă vreme!…

Așadar, dacă tot vor să demonstreze că au înțelegere fină duhovnicească, discernământ și pătrundere psihologică, experiență culturală vastă, cunoaștere în domeniul literar și dexteritate hermeneutică, pricepere în lectura și descifrarea textelor de orice fel…secerișul e mult și secerători puțini.

Nu trebuie să aștepte ca să plagieze ce scriu eu, dacă tot vor să dovedească ei că sunt luminați și nu mai pot să-și rețină ideile de multe ce sunt și năvalnice! Îi rugăm cu insistență să se apuce grabnic de muncă și să ne demonstreze că pot! Nu să adune și să colporteze informații care se pot afla ușor din diferite surse, ci să cerceteze și să interpreteze texte literare, fără idei furate din altă parte, asudând și muncind din greu, în mod evident, pentru acest lucru!

Eu scriu comentarii literare de prin clasa a șasea, am făcut liceul și facultatea la filologie, masterat, doctorat și postdoctorat în literatură, iar de la sfârșitul liceului am ucenicit pe lângă Părintele Dorin și Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Asta e pregătirea mea, pe care am pus-o și o pun în folosul tuturor prin comentariile și cărțile mele de exegeză literară, pe care le găsiți oferite în mod gratuit în cv-ul meu (aici). Dar dacă și alții pot și se pricep, aș fi bucuroasă să am și eu, dacă se poate, asupra a ce să mă pronunț în comentariile mele viitoare.

Eu m-am ocupat de poezie, în mod fundamental, până în prezent, pentru că știam că ridică foarte mari probleme de descifrare și înțelegere. Însă, dacă și alții au „atâtea” cunoștințe și competențe, ar putea să ne dovedească, cu atât mai mult, că pot să înțeleagă măcar proza, până ajung eu să public despre, nu-i așa?

Aștept cu nerăbdare…


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credințe, mărturisiri, învățăminte. Intervuri și dialoguri, ediție îngrijită și prefațată de Grigore Ilisei, Ed. Nicodim Caligraful, 2013.

[2] Idem, p. 18. [3] Idem, p. 18-19.

[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, prefață de academician Mihai Cimpoi, Ed. Princeps Edit, fără oraș, 2009, p. 24-25. (Ediție cu multe erori de tipar.)

[5] Idem, p. 17.

[6] Ba chiar ni se spune că, dacă între preoții de mir există câteva excepții pozitive, lucrul este exclus în ceea ce-i privește pe monahi și pe înalții ierarhi, care sunt zugrăviți numai în culori…satirice.

[7] Idem, p. 124. A se vedea și p. 144 și 222. [8] Idem, p. 212. [9] Idem, p. 129.

[10] A se vedea idem, p. 184-185. [11] Idem, p. 228-231.

[12] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

Misiunea Bisericii Ortodoxe azi

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Misiunea Bisericii Ortodoxe azi. Provocări, dileme și sugestii, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 11-20.

„Creștinismul este prin excelență misionar”, p. 11. „Biserica este apostolică și pentru că este misionară”, p. 11. „Apostolicitatea este trimitere care comunică un mod de viață”, p. 12.

„Misiunea Bisericii este o lucrare sfântă…, refăcând unitatea dintre oameni și Dumnezeu în comuniune și nu în mod administrativ sau juridic”, p. 12.

„Creștinismul este agresat la el acasă, iar Biserica Ortodoxă este siluită în propria casă”, p. 15. „Monahii excepționali dintre noi, ajunși episcopi, trebuie ajutați să-și păstreze naturalețea, să lucreze realmente în mod conciliar”, p. 19.

„Biserica nu trebuie să cultive doar limbajul pentru oamenii simpli, ci să găsească un limbaj și pentru elite”, p. 19.

„În misiunea ei, Biserica are nevoie de un nou limbaj și mai ales de acțiuni concrete pentru marea masă a credincioșilor care au fost și sunt oameni săraci și simpli”, p. 20.

Recunoștință și reînnoire

† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Recunoștință și reînnoire. Semnificația spirituală și misionară a Autocefaliei Patriarhiei și Slujirii arhierești a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 3-10.

În 2005 s-au împlinit 120 de ani de autocefalie ai Bisericii Ortodoxe Române și 80 de ani de patriarhat în Biserica noastră, p. 3.

„recunoștința ca act cultic de pomenire și mulțumire este un act de cultură a sufletului uman și a comuniunii între generații”, p. 3.

Iar Dumnezeiasca Liturghie ne învață că „a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El este un act de demnitate și de dreptate”, p. 3.

„aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi și un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început”, p. 4.

Autorul a rostit acest cuvânt înaintea Patriarhului Ecumenic Bartolomeos I, a PFP Teoctist și a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, p. 4.

Tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii noastre a fost semnat în 25 aprilie 1885, de către Patriarhul Ecumenic Ioachim al 4-lea și de Sinodul său, p. 5. Iar în februarie 1925, Biserica noastră a fost ridicată la rangul de Patriarhie, p. 5. Recunoașterea din partea Statului Român a Patriarhiei Române s-a făcut prin votarea unei legi în Senat la 12 februarie 1925 și în Camera Deputaților la 17 februarie 1925, care a fost promulgată pe 25 februarie 1925 de către Regele Ferdinand I, p. 5-6, potrivit Monitorul oficial, nr. 44/ 1925, cf. Idem, p. 6, n. 2.

Patriarhia Ecumenică a recunoscut Patriarhia Română în ziua de 30 iulie 1925, prin tomosul nr. 1579, în timpul Patriarhului Ecumenic Vasilios al III-lea, p. 6. Și tomosul a fost citit la București în ziua de 27 septembrie 1925 de o delegație a Patriarhului Vasilios al III-lea, în prezența Mitropolitului Primat Dr. Miron Cristea, p. 6.

Înscăunarea primului Patriarh al României s-a făcut în ziua de 1 noiembrie 1925, p. 6.

„Limba și cultura poporului român au fost de la originea lor născute și crescute în spațiul liturgic și social-pastoral al Bisericii”, p. 7.

„autocefalia nu este libertate în izolare și autosuficiență, ci libertate în comuniune”, p. 8.

Iar „comuniunea nu este constrângere, ci comemorare și coliturghisire liturgică, consultare frățească și cooperare practică”, p. 8.

În Ortodoxie, slujirea patriarhală „este parte constitutivă a sinodalității și factorul coordonator al ei”, p. 9. După care autorul citează canonul 34 apostolic, p. 9, și, în aceeași pagină, el pune semnul de egalitate între sinod ecumenic și sinod panortodox.

Ritmicitatea sinodalității o fundamentează pe canonul 37 apostolic, p. 9. „La nivel panortodox, sinodalitatea nu funcționează decât ca eveniment extraordinar, nu ca exercițiu ritmic sau ordinar”, p. 9. Însă, la Sinodul din Creta, „s-a exprimat speranța…să putem organiza întâlniri ritmice ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, o dată la șapte sau zece ani”[1]. Și astfel „sinodalitatea panortodoxă [ar putea] să devină sinodalitate canonică ritmică, prin analogie cu sinodalitatea ritmică din interiorul autocefaliei naționale sau regionale”, p. 9.


[1] Cf. http://basilica.ro/un-pas-important-in-practica-sinodalitatii-ortodoxe-universale-semnificatia-liturgica-pastorala-si-misionara-a-sinodului-din-creta/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [117]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am enunțat mai devreme opinia (și nu îmi aparține în exclusivitate) că Evul Mediu joacă rolul de arheu sau arhetip în concepția lui Eminescu – „cel ce conferă regalitate tuturor arhetipurilor literare românești”[1].

Arheitatea nu este imponderabilă temporal și ancestralitatea nu se identifică la el cu primitivitatea istorică. Avatarii își oglindesc ființa într-un timp istoric fundamental, care este oglindit în cugetarea Veacului de Mijloc. Se observă acest lucru urmărind proiecțiile medievale în opera sa.

În Scrisoarea III, în interiorul unui discurs polemic, Eminescu elogiază veacul de aur medieval (numit astfel de romantici, în contradicție cu sintagma lui Petrarca, ev întunecat, dar care este mult mai cunoscută), veac de poezie în comparație cu secolul prozei contemporan:

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbacii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; /…/

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând [amestecând] veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.

Episodul bătăliei lui Mircea cel Bătrân, descris în acest poem, este, de altfel, inspirat din cronograful lui Mihail Moxa, unele detalii fiind preluate însă și din alte situații descrise de cronicar[2]:

„După acéea se rădică un boiarin, anume Foca Lev […]. Deci adună oști mari de pretutindenea […], de era mulți, câtă frunză și iarbă”; „De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Și fu războiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgételor, și mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul […] Deci mergea craiu pre uscat în jos, pre Dunăre, cu hvală [fală] mare și cu oști tocmite, împlătoșați, poleiți, și scripiia, de-ț[i] părea că răsare soarele. […] Și se apropiară turcii de zidul cetăției, deci atâta de lăsa săgéte pretutindenea în cetate, cât nu se vedea soarele de grosimea lor”[3].

Visul sultanului, din același poem, reproduce visul lui Osman din istoria lui Hammer[4]. Este însă posibil să nu fie unica sursă, între izvoare putându-se număra și un desen din Sistema religiei mahomedane a lui Cantemir, care ilustrează relatarea istorică[5].

Ștefan cel Mare, ca figură emblematică a istoriei românești, este evocat în poemele Doină, Povestea, Mușatin și codrul, Mușat și ursitoarele, în drama neterminată Ștefan cel Tânăr. Într-o schiță de imn, intitulată Ștefan cel Mare, impresionează aceste versuri: „Și lipsiți suntem de focul și de razele ideii/ Azi coboară în mormântu-i Domnul nostru: Umbra Dei”[6].

Castelul medieval – eventual și cavalerul (terme-nul vechi era vitez, de unde: „Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji” (Scrisoarea III)) – sunt apariții recurente în opera eminesciană: în Călin (file din poveste) (luna răsare „Rumenind străvechii codri și castelul singuratic/ Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie”), Scrisoarea IV („Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”), Luceafărul („Și cât de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”), Făt-Frumos din tei („La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume”…), Ecò („Pe umeri de munte, din stânci de bazalt/ Castelul se nalță, se-ncruntă,/ Și-a murilor muche și creștetu-i nalt/ De nouri și ani se-ncăruntă”), Diamantul Nordului („În lac se oglindă castelul. /…/ Uimit cavalerul cu pasuri pripite,/ Îmbla prin umbroase cărări nisipite;/ Dumbrava șoptește, izvoarele sună,/ Așteaptă-n amestec vibrare de strună”) etc.

Scrisoarea IV închipuie chiar o idilă medievală, în epoca lui Alexandru cel Bun. Palatul sau castelul pot apărea și ca proiecție terestră a cetății eterne, ca dor și nostalgie după veșnicie, ca în Miradoniz:

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streșină era un codru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe când deasupra, streșina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.

O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumetà din munte,
Mâncând cu trunchii rupți scările negre
De stânci, care duceau sus în palat –
O vale-adâncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adânc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el –
O vale cât o țară e grădina
Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii… [etc].

Instrumentele care revarsă sunete melancolice, precum cornul, buciumul[7], clopotul aparțin și ele Evului Mediu: „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot” (Călin (file din poveste)); „Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag” (Lasă-ți lumea ta uitată); „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi,/ Iar prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi” (Povestea codrului); „Vede-un tânăr /…/ Flori de tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint” (Făt-Frumos din tei); „Iară cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu” (Povestea teiului); „Ștefane, Măria Ta, /…/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând” (Doină); „Sara pe deal buciumul sună cu jale /…/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” (Sara pe deal).


[1] Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p. 168.

[2] Cf. Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 188 și 211-213.

„Cum foarte bine a arătat profesorul Emil Turdeanu, încă acum patru decenii, marele nostru poet M. Eminescu – ce achiziționase în 1874 pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iași unul din manuscrisele Cronicii lui Moxa (ce e drept, incomplet) și avea în colecția proprie diverse cronografe, pe care le citea cu interes, recenzând îndată după apariție tomul I al Cuventelor den bătrâni – a extras din această descriere la grande inspiration qui enrichit la littérature roumaine de son plus beau poème héroïque, „Scrisoarea III” [Emil Turdeanu, La littérature bulgare du XIV siècle et sa diffusion dans le Pays Roumains, Paris, 1947, p. 163]”, cf. Idem, p. 50.

[3] Idem, p. 211-212.

[4] Cf. M. Eminescu, Opere, vol. II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 289-291.

[5] A se vedea M. Eminescu, Poezii. III, ed. D. Murărașu, op. cit., p. 246: „D. Caracostea, în Simbolurile lui Eminescu, p. 7, arată că această legendă a avut o largă circulație și că se află, între altele, și-n Histoire de la Turquie a lui Lamartine. Legenda se poate urmări și în legătură cu regele Ciros și cu Astiage, regele mezilor, se poate urmări și în legendele biblice ori în iconografia creștină.

În Sistema religiei mahomedane de D. Cantemir se află și o imagine care arată visul sultanului. Din pieptul lui se înalță un arbore care cuprinde sub umbră Asia, Africa și Europa” etc.

[6] M. Eminescu, Opere, V, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, București, 1958, p. 629.

[7] S-a observat „apetența comună [a lui Dosoftei și Eminescu] pentru arhaicul bucium” – care la Dosoftei este „bucin, din latinescul buccinus”, cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 236.

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Biserica noastră se află sub sfântul acoperământ al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [ἁγίας σκέπης τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2], pentru că ei îi este închinată. Însă orice creștin ortodox, care o cinstește cu multă evlavie pe Maica lui Dumnezeu, se află sub sfântul ei acoperământ. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu, care e bucuria și pacea noastră, se îngrijește de noi mereu, ajutându-ne în toate zilele vieții noastre. Și din ajutorul ei continuu în viața noastră, noi învățăm dragostea de fii duhovnicești către Maica lui Dumnezeu. Pentru că iubirea ei față de noi, mila ei prea mare față de noi, ajutorul pe care ni-l dă nouă prin preasfintele ei rugăciuni pentru mântuirea noastră, ne învață și pe noi mila, iubirea, atenția față de oameni.

De aceea, eu sunt încredințat de faptul că cine o cinstește cu adevărat pe Maica lui Dumnezeu știe ce să facă în familia lui, în parohia sa, în episcopia sa. Știe ce fel de relație trebuie să aibă cu familia lui, dar și cu păstoriții săi. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu ne învață pe noi, cei care o cinstim pe ea, blândețea, tăcerea, bunătatea, iubirea fără de margini pentru Dumnezeu și pentru oameni, evlavia, cuviința, delicatețea, milostivirea, slujirea continuă.

Însă nu ne învață nicidecum să ne certăm, să ne vorbim de rău unii pe alții, să ne desconsiderăm reciproc, să ne întindem unul altuia curse. Acestea sunt expresii ale răutății și ale nesimțirii, care nu caracterizează viața ortodoxă. Pentru că viața ortodoxă e caracterizată în primul rând de asceză, de iubire și de multă milostivire față de semenii noștri.

Toată munca noastră pentru a ne curăți de patimi și pentru a-i ajuta pe oameni, dimpreună cu toată slujirea noastră bisericească se numește asceză. Căci ἄσκησις [aschisis] înseamnă exercițiu, pregătire, antrenament[3] duhovnicesc. O pregătire a întregii noastre ființe pentru a fi proprii slujirii lui Dumnezeu, ca niște oameni plini de slava Lui și de teologia Sa cea mântuitoare.

Iubirea de Dumnezeu ne învață iubirea față de aproapele. Pentru că, pe măsură ce Îl iubim pe Dumnezeu, pe atât învățăm cum să îi îmbrățișăm pe oameni, cum să îi ajutăm, cum să îi folosim în mod duhovnicește și trupește. Pentru că oamenii au nevoie de adevăr, dar au nevoie și de pâine, oamenii au nevoie de prieteni, dar și de un loc de muncă, oamenii au nevoie de încredere, dar și de ajutor efectiv. Și de aceea, a-i iubi pe oameni înseamnă a-i ajuta în mod efectiv, cu lucruri practice, de care ei au nevoie, dar a-i ajuta, în același timp, și pentru ca ei să se mântuie. Pentru că degeaba le dăm pâine, dacă nu îi ajutăm să se curățească de patimi. Și mai importantă e cartea teologică dăruită oamenilor decât o haină, pentru că învățătura mântuitoare îl schimbă și îl încălzește cu adevărat pe om.

Ce înseamnă să ai…multă milostivire? Înseamnă să ai multă înțelegere și grijă față de oameni. Multă atenție și delicatețe față de viața lor sufletească și trupească. Adică să nu le ceri oamenilor mai mult decât pot ei duce. Să nu îi isterizezi în mod gratuit. Să nu îi întristezi în mod păcătos. Să nu le strici sufletul. Ci să le fii prieten, să le fii confident, să le fii un om de nădejde, să le fii un om în care ei au încredere, iar tu nu le strici încrederea în tine.

Pentru că viața duhovnicească a Bisericii merge pe încredere, pe conștiința omului. Dacă omul vine și se spovedește, dacă el vine ca să își curățească sufletul, apoi se apropie de Domnul și se împărtășește cu El, noi îl credem un om condus de conștiința sa și de frica lui de Dumnezeu. Pentru că nu stăm să ispitim omul la nesfârșit. Însă dacă el vine cu gânduri ascunse, dacă el nu se spovedește desăvârșit, noi nu avem de unde ști acest lucru, dar Dumnezeu știe toate aceste amănunte. Și pentru ele ne judecă și ne va judeca la modul desăvârșit…

Într-un concurs de umor, apropo de judecata Domnului, o tânără a afirmat faptul că în Biserică sunt „cele mai mari curve”. Și când a spus acest lucru, ea a vrut să exprime ideea că ierarhia Bisericii e cu totul „duplicitară”, e „fariseică” în relația ei cu credincioșii. Adică spune una și face alta. Însă acest lucru e o generalizare neadevărată, ca și afirmația: „toți oamenii sunt proști”.

Da, fără doar și poate, oamenii pot greși oricând și grav, fără ajutorul lui Dumnezeu! Însă una e să greșești și alta e să te comporți continuu în mod fals.  De aceea, nu în Biserică sunt cei mai mari duplicitari ai lumii, ci acolo unde mizele duplicității chiar contează. Unde duplicitatea e prosperă. Și unde e duplicitatea prosperă, dacă nu acolo unde sunt bani mulți? În politică, în finanțe, în afaceri sunt bani mulți, pe când Biserica, cel mai adesea, cere ajutor și milostenie de la oameni. De aceea, mai degrabă, în Biserică sunt „cei mai mari milogi” și nu „cele mai mari curve”. Însă suntem milogi pentru binele lumii și nu pentru a face rău acesteia. Căci noi ne rugăm continuu, cerem de la Dumnezeu, cerșim de la El binele pentru întreaga lume, apoi cerșim de la credincioși banii pentru a ține Bisericile în picioare. Biserici care nu sunt „ale noastre”, ale ierarhiei Bisericii, ci ale tuturor membrilor Bisericii.

De ce ne cerșim banii? Pentru că credincioșii noștri încep să își uite tot mai mult datoriile lor sfinte față de Biserică. Căci dacă nu ar uita acest lucru, ca și dările către Stat, lucrurile ar fi foarte frumoase. Dar când ne prefacem că uităm, ne facem rău cu mâna noastră. La fel ca atunci când distrugem sau suntem indiferenți față de bunurile publice, când lăsăm să se degradeze școlile, bibliotecile, muzeele, parcurile, cimitirele, siturile arheologice. Toate acestea, ca și Bisericile, sunt averea tuturor, sunt o avere publică și nu privată, iar dacă suntem neatenți față de ele, noi și urmașii noștri suferim.

Dacă o carte rară a fost furată, dacă un tablou genial a fost distrus, dacă un muzeu a luat foc, atunci au pierit lucruri inestimabile. Când e distrusă o Biserică, încetează pomenirea multor oameni. Când se taie o pădure, moare aerul bun al multor oameni. Băncile din parc sunt pentru ca să stăm pe ele și nu pentru ca să le rupem. Parcurile sunt liniștea și odihna noastră. Dar cartea teologică și rugăciunea ne odihnesc cu adevărat, pentru că odihnesc sufletul nostru, cât și trupul nostru.

Nu putem scoate Biserica din societate, pentru că ea este sufletul acestei lumi. După cum nu putem scoate mariologia din teologie, pentru că nu mai înțelegem cine e omul cu adevărat. Dar când știm că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din cea mai frumoasă și mai sfântă Fecioară a lumii, din Pururea Fecioara Maria, atunci înțelegem că lumea aceasta contează pentru Dumnezeu și că omul e chemat la comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Pentru că omul Sfânt e omul dorit de Dumnezeu. Sfințenia este bucuria lui Dumnezeu, pentru că El e Sfântul prin excelență.

Iar azi, când prăznuim acoperământul Maicii Domnului, prăznuim cea mai mare sfințenie umană, a ei, a Maicii lui Dumnezeu, care nu ne uită niciodată. Căci ea este în Împărăția lui Dumnezeu în mod deplin, cu trupul ei transfigurat, și se roagă pentru mântuirea noastră, dorind să fim și noi unde este ea.

Și când auzim acest lucru, că cea Preasfântă ne vrea și pe noi Sfinți, înțelegem că Sfinții nu sunt invidioși pe cei de pe pământ, că ei nu își doresc sfințenia numai pentru ei, pentru că ei doresc ca toți să fim Sfinți și moștenitori ai Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu.

Adică ceea ce ne-a spus și Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36]. Pentru că Domnul ne-a spus astăzi: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι] și voi faceți lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Binele pe care îl așteptăm de la oameni, pe acela trebuie ca noi să îl facem lor. Adică nu trebuie să așteptăm ca alții să ne facă bine, pentru ca și noi să le facem bine, ci având conștiința binelui pe care trebuie să îl facem, noi pe acela trebuie să îl facem în viața oamenilor, pentru că acest lucru ne împlinește. Acest lucru ne mântuie pe noi.

Însă de unde să avem conștiința binelui, dacă nu o învățăm din Biserică? Pentru că trebuie să venim aici să învățăm binele, adică din propovăduirea Bisericii.

Iar Domnul ne spune că și cei păcătoși se iubesc între ei [Lc. 6, 32], că și ei fac bine celor care le fac lor bine [Lc. 6, 33] și că se împrumută reciproc, așteptând întoarcerea lucrului dat [Lc. 6, 34], dar prin asta nu au parte de niciun har [Lc. 6, 32, 33, 34]. Pentru că Domnul îi umple de har pe cei care trăiesc și se comportă evanghelic. Adică pe cei care își iubesc vrăjmașii și care fac bine și îi împrumută pe alții, fără să aștepte nimic în schimb [Lc. 6, 35].

Și plata noastră, a celor care trăim evanghelic, care trăim creștinește, este mare, pentru că e de la Dumnezeu, pentru că prin ea ne facem fiii lui Dumnezeu [Lc. 6, 35]. Și Domnul Îl numește aici pe Dumnezeu Cel preaînalt [Lc. 6, 35], pentru ca să ne arate că gândurile și faptele noastre nu trebuie să aibă nimic de-a face cu lumea de aici, ci cu cea a Sfinților și a Îngerilor Săi din cer. Gândurile și faptele noastre trebuie să fie la înălțimea lui Dumnezeu, trebuie să fie duhovnicești, și nu trupești.

Și dacă trăim duhovnicește sau evanghelic sau creștinește, atunci avem binele lui Dumnezeu în noi și înțelegem astfel bunătatea lui Dumnezeu față de oameni. „Că[ci] El este bun către cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ]. El este bun față de toți oamenii, pentru că pe toți i-a adus întru existență și îi păstrează întru existență. Dar bunătatea Lui este evidentă mai ales în relație cu cei nemulțumitori față de binefacerile Sale în viața lor și care sunt răi în relația lor cu oamenii. Pentru că, deși ei primesc numai lucruri bune de la El, ei totuși sunt nemulțumitori și răi. Și păcatele acestea țin de ei și nu de Dumnezeu! Pentru că ei, oamenii, aleg să fie nemulțumitori și răi, în loc de a fi recunoscători și buni.

Însă binele e cel care ne împlinește cu adevărat. Răul nu ne împlinește niciodată. Orice rău e un păcat și orice păcat e un mare rău în fața lui Dumnezeu. Fapt pentru care noi trebuie să ne pocăim pentru fiecare păcat pe care l-am făcut, pentru că orice păcat e un rău, e o boală, e prezența morții sufletești în noi înșine.

De aceea, nu trebuie să ne pară rău niciodată că am făcut vreun lucru bun în viața oamenilor. Chiar dacă ei sunt nemulțumitori și invidioși și răi la adresa noastră, deși noi le-am făcut numai bine, binele e un bine veșnic. Binele nu devine niciodată un rău, după cum răul nu devine niciodată un bine. Ci, în fața lui Dumnezeu, binele e bine pentru veșnicie și la fel e și răul: pentru veșnicie răul e rău. Însă pocăința noastră poate șterge răul din noi, răul pe care noi l-am făcut și pe care ni-l asumăm ca pe un rău și niciodată ca pe un bine.

Pentru acest lucru insist la Spovedanie pe spovedirea deplină a păcatelor. Orice păcat pe care l-am conștientizat și pe care l-am pus pe hârtia de spovedanie este un rău pe care îl scoatem din noi. Dacă îl considerăm un păcat și ne doare, atunci e un păcat, și cu acesta nu ne putem lăuda niciodată. Pentru că păcatele sunt moartea din noi și nu viața! Viața noastră e tot binele pe care îl facem, tot gândul bun pe care îl gândim, toate sentimentele curate și sfinte pe care le avem. Însă păcatele sunt rușinea noastră, sunt căderea noastră, sunt cele care trebuie spovedite, pentru ca slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să ne curățească de ele și să ne facă mai albi decât zăpada. Căci la fiecare Spovedanie, noi suntem curățiți și sfințiți de către Dumnezeu, umpluți iarăși de slava Lui, pentru ca să fim case proprii lui Dumnezeu.

Și dacă devenim case vii ale Sale, atunci înțelegem de ce trebuie să ne iubim vrăjmașii. Pentru că ei suferă din cauza amăgirii lor de către demoni. În loc să fie buni și respectuoși cu noi, amăgiți fiind de demoni, ei se transformă în niște demoni la adresa noastră. Pentru că ei caută să ne facă mereu rău, după cum caută și demonii. Iar față de astfel de oameni nu putem fi decât milostivi și buni, pentru că ei suferă când ne fac rău. Ei își fac rău, atunci când ne fac rău. Și, pentru ca nici noi să nu ne rănim interior, îi iubim de la sine pe vrăjmașii noștri, ca, de altfel, pe toți oamenii, pentru că noi ne manifestăm ca oameni buni față de toți.

Așadar, porunca iubirii vrăjmașilor nu e una grea, ci e una firească. Una pe care o trăim de la sine. Pentru că, dacă căutăm mântuirea, dacă căutăm să ne sfințim viața, atunci căutăm să ne umplem de bunătatea lui Dumnezeu. Și dacă El ne umple de bunătatea Sa și ne face buni, atunci noi suntem buni cu toți, nu numai cu vrăjmașii noștri. Și de aceea îi iubim și pe ei și le dorim și lor tot binele, pentru că noi dorim tuturor tot binele lui Dumnezeu în viața lor.

Iar Evanghelia s-a terminat astfel: „Așadar, fiți milostivi [γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Adică fiți milostivi la nesfârșit, milostivi-ți-vă la nesfârșit de oameni și de întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru ca să fiți milostivi ca Dumnezeu! Căci El este veșnic milostiv cu noi, creația Sa.

Însă omul milostiv, omul cu inimă bună, nu e milostiv doar în facerile de bine față de oameni, acestea, văzute, ci și în cele nevăzute de oameni. Pentru că el e milostiv și când se roagă pentru mântuirea tuturor și când vrea binele tuturor și nimeni nu știe taina inimii sale. Omul milostiv e omul care se gândește și lucrează în mod real la binele lumii, la pacea ei, la buna înțelegere între oameni. Tocmai de aceea, cine face binele lui Dumnezeu, acela îi zidește interior pe oameni, îi folosește duhovnicește, pentru că le arată că binele e singurul demn de urmat, de iubit și de împlinit în viața lor. Binele e viața noastră, e viața noastră veșnică, pe când răul e iadul nostru. Și noi nu putem alege decât binele, adică viața cu Dumnezeu, pentru că ea este împlinirea veșnică a omului.

Vă doresc numai bine, iubiții mei, și să lucrați binele în viața dumneavoastră tot timpul! Pentru că binele e cel mai bun exemplu, este adevărata educație pentru om, e împlinirea și bucuria sa. Dumnezeu să ne întărească să împlinim poruncile Sale, care sunt binele nostru veșnic! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 27 septembrie 2017, zi de miercuri, însorită și cu ceva vânt. 16 grade la ora 10.00. Terminată la ora 12. 42.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/785/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/ἄσκησις.

Eminescu: între modernitate și tradiție [116]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Eminescu își atârnă o ultimă speranță de nemurirea poetică: „Spune-o veste cum că-n țara unde fug a lumii zile / Să trăiască mai departe, strălucite și copile,/ Într-a nopților grădine stele cresc în loc de flori;/ Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate,/ Zmeii-ș fac din câte-un munte uriașele palate –/ E un lac cu apă vie într-un șes încântător”.

Prin poezie, nădejdea lui se lega de dorința ca lumile gândirii să nu moară definitiv, odată cu moartea biologică, ci să se plasticizeze cumva într-o viață veșnică paradisiacă, să constituie fundamentul vredniciei lui viitoare ca ființă paradisiacă. Finalul poemului Memento mori reactualizează însă refrenul omnia vanitas:

„Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,/ E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,/ Doar o picătură numai. Decât altele, ce mor,/ Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate./ În zădar le scrii în piatră și le crezi eternitate,/ Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.// Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris./ La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură – În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”.

De fapt, poetul conservă tonul Ecclesiastului: „Și am văzut împreună cu toate lucrurile lui Dumnezeu, că nu va putea omul să afle împreună cu lucrul care a fost făcut sub soare. [Ori]câte [zile] are să se ostenească omul să caute și [tot] nu va afla. Încă și câte are să zică cel înțelept [ca] să cunoască, [tot] nu va putea să cunoască” (Eccl. 8, 17)[1].

Viața umbră și vis este tot o imagine recurentă a scrierilor lui Iov, David și Solomon[2].

Concluzia vastului și complicatului poem Memento mori este că runele istoriei, ca și hieroglifele spațiului cosmic, rămân nedezlegate în întregime, că rațiunea umană nu le poate decripta definitiv și mulțumitor. Este motivul pentru care poetul a deplâns apoi îndepărtarea de sentimentul mistic al comuniunii cu natura pe care l-a experiat în copilărie și adolescență – și la care, de asemenea, exegeza literară a revenit adesea și l-a scos în relief –, regretând că: „O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!”. De fapt, Eminescu nu face nimic altceva decât ceea ce a anunțat el însuși că va face: citește viitorul în trecut, după recomandarea aceluiași Ecclesiast (trecutul e oglinda viitorului, una asemenea, poate, oglinzii siderale în care citește magul egiptean; runele istoriei, ca și literele stelare, fiind lizibile cui știe să le interpreteze).

A vedea simboluri în evenimentele istorice și a le tâlcui este un reflex al hermeneuticii patristice. Lectura istoriei, așa cum reiese din Memento mori, reprezintă o altă pecete a perspectivei existențialiste medievale.

Poemul Memento mori rămâne o dovadă concludentă a interesului pentru istoria universală și a modului în care era orientată această fascinație, spre hermeneutica unor fapte existențiale fundamentale: „în planul cugetării, istoria este formarea unor deprinderi în gândirea originilor și a devenirii, fără de care individul e nedefinit ontologic. A privi în profunzime înseamnă a gândi la origini”[3].

În cuvintele lui Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget./ De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci” (Ps. 76, 9-13).

Contemplarea istoriei este un exercițiu filosofic complicat. Nu se urmărește o diacronie a evenimentelor sau o simplă narațiune – și am vrut și credem că am reușit să demonstrăm acest fapt, care se regăsește aidoma și în proiectele dramatice, motiv care a și permis decuparea unor poeme esențiale din structura a-cestor drame istorice. Este cunoscută intenția sa timpurie de a alcătui un Dodecameron dramatic, care să cuprindă istoria Moldovei sub dinastia Mușatinilor.

În prima cronică dramatică pe care o redactează, și care a rămas în manuscris, Eminescu își notează, programatic:

„Teatrul Național! Nume frumos, dar care sună a batjocură acolo unde nici nu există. […] Al doilea – cel mai adevărat – cel mai salutariu e să ne întoarcem de unde am plecat și apoi să reîncepem clădirea pe baze românești solide – vechi (s. n.). Poezie română – proză – vânează la alde Neculce-cronicarul, la alde Ureche-vornicul – C. Negruzzi.

[Un repertoriu dramatic național trebuie să cuprindă și mai mult decât inspirația din scriitura și istoria veche, și anume] modul d-a judeca, d-a raționa românesc, prin urmare o filosofie românească, care să primească între pietrele ei unghiulare două cestiuni nepuse în filosofie și nestudiate de nimeni – cestiunea națiunei și a religiunei, singurele lumini care ne-au scăpat și-au făcut de mai trăim și astăzi (s. n.)”[4].

Apelul lui Eminescu la istoria și literatura veche nu era din interes strict istoric și nici strict filologic, cum a lăsat să se înțeleagă G. Călinescu. Sublinierile efectuate de poet pe manuscrisele românești vechi sunt o dovadă irefutabilă în acest sens, ele depășind cu mult sfera curiozității lingvistice sau filologice ori pe cea a informației erudite. Ele demonstrează că manuscrisele românești erau cercetate și (dacă nu în primul rând) ca documente de gândire, de mentalitate și de viziune, din care își adăpa spiritul și condeiul de poet.


[1] A se vedea Sfântul Împărat Salomon, Ecclisiastis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/

[2] A se vedea și ce am spus mai sus: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/15/eminescu-intre-modernitate-si-traditie-81/.

[3] Aurelia Rusu, A citi opera istoriei, prefață la: M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. critică de Aurelia Rusu, op. cit., p. V.

[4] Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, cu un studiu introductiv și note de Ion V. Boeriu, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 41-42.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 4, cf. LXX

1. Mai bună [este] nenașterea cu virtute [κρείσσων ἀτεκνία μετὰ ἀρετῆς], căci nemurirea este în[tru] pomenirea ei [ἀθανασία γάρ ἐστιν ἐν μνήμῃ αὐτῆς]. Că și lângă Dumnezeu se cunoaște și lângă oameni.

2. Și, fiind de față, îi urmează ei și, mergând, o doresc. Și în[tru] veac încununându-se conduce, învingând [prin] lupta răsplătirilor celor nepângărite.

3. Iar multa naștere a celor neevlavioși nu se va folosi și din răsadurile copiilor nelegitimi nu va da rădăcină întru adânc, nici se va statornici piciorul cel neclintit.

4. Căci și dacă în ramurile la vreme are să crească din nou, cu nesiguranță umblând, de vânt se va clătina și de forța vânturilor se va dezrădăcina.

5. Se vor frânge împrejur crenguțele nedesăvârșite și rodul lor [va fi] nefolositor, necopt pentru mâncare și întru nimic de trebuință.

6. Căci din fii făcând somnurile cele fărădelege, mărturii sunt ale răutății împotriva părinților, în[tru] cercetarea lor.

7. Iar cel Drept, dacă are să ajungă să se săvârșească, în pace va fi.

8. Căci bătrânețea cea cinstită nu [în] multa vreme, nici [cu] numărul anilor s-a numărat,

9. ci bătrânețea este înțelegerea oamenilor [πολιὰ δέ ἐστιν φρόνησις ἀνθρώποις][1] și vârsta bătrâneții [este] viața cea fără de pată [καὶ ἡλικία γήρως βίος ἀκηλίδωτος].

10. Bineplăcut lui Dumnezeu făcându-se [εὐάρεστος Θεῷ γενόμενος], a fost iubit [ἠγαπήθη][2], și trăind între cei păcătoși, a fost luat[3].

11. A fost răpit [ἡρπάγη][4], [ca] nu [cumva] răutatea să schimbe înțelegerea sa [μὴ κακία ἀλλάξῃ σύνεσιν αὐτοῦ] sau vicleșugul să înșele sufletul său [ἢ δόλος ἀπατήσῃ ψυχὴν αὐτοῦ].

12. Căci invidia răutății le întunecă pe cele bune [βασκανία γὰρ φαυλότητος ἀμαυροῖ τὰ καλά] și învolburarea poftei sapă mintea cea fără de răutate [καὶ ῥεμβασμὸς ἐπιθυμίας μεταλλεύει νοῦν ἄκακον].

13. Săvârșindu-se în[tru] puțin [timp], a împlinit vremurile cele multe.

14. Căci plăcut era Domnului sufletul său [ἀρεστὴ γὰρ ἦν Κυρίῳ ἡ ψυχὴ αὐτοῦ], pentru aceea l-a grăbit din mijlocul răutății [διὰ τοῦτο ἔσπευσεν ἐκ μέσου πονηρίας]. Iar popoarele văzând și neînțelegând, nici punând în minte una ca aceasta,

15. că har și milă [este] în cei aleși ai Săi și cercetare în cei Cuvioși ai Săi.

16. Și cel Drept va osândi, ostenind, pe cei neevlavioși care trăiesc, iar tinerețea sfârșită degrabă [va osândi] bătrânețea cea nedreaptă, cea de mulți ani.

17. Căci vor vedea sfârșitul celui înțelept și nu vor înțelege ce s-a sfătuit [Domnul] pentru el și întru ce l-a întemeiat pe el Domnul.

18. Vor vedea și vor disprețui, dar de ei Domnul va râde.

19. Și vor fi după aceasta întru cădere fără de cinste și întru ocară, în[tre] cei morți din veac. Că[ci] îi va rupe pe ei fără de glas, cu capul înainte, și îi va clătina pe ei din temelii și până la cea de apoi se vor usca. Și vor fi în durere și pomenirea lor va pieri.

20. Cei fricoși vor veni în[tru] socotelile păcatelor lor [ἐλεύσονται ἐν συλλογισμῷ ἁμαρτημάτων αὐτῶν δειλοί] și [Dumnezeu] îi va mustra pe ei dinaintea fărădelegilor lor [καὶ ἐλέγξει αὐτοὺς ἐξ ἐναντίας τὰ ἀνομήματα αὐτῶν].


[1] Bătrânețea reală a omului se vede în puterea sa de înțelegere, de cuprindere a tot ceea ce trăiește.

[2] A fost iubit de El.

[3] De pe pământ.

[4] L-a răpit dintre noi prin moarte. Dumnezeu l-a răpit din mijlocul nostru.