Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În țesătura amănunțită a istoriei, Eminescu citește pururea fapte primordiale (nu în sensul eternei reîntoarceri sau a celebrării rituale a unui scenariu cosmogonic, ci în sens recapitulativ și mnemotehnic și în vederea recuperării, din începuturi, a unui resort și a unui telos final al omului și al lumii), semnificații fundamentale.

Recunoaștem demersul scripturii/ scrisorii/ scriiturii medievale: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea [scrierea/ cartea], dintru care, daca va nevoi omul, céle trecute cu multe vremi le va putea ști și oblici. Și nu numai lucrurile umii, staturile și-ncepăturile țărâlor lumii, ce și singură lumea, ceriul și pământul, ce sunt zidite după cuvântul lui Dumnezeu celui putérnic. […] Ispitite Pisania! [Cercetați Scripturile!] […] Scriptura departe lucruri de ochii noștri ne învață, cu acéle trecute vremi să pricépem céle viitoare”[1].

Memento mori este, cu siguranță, poemul istoric de cea mai mare amplitudine din creația eminesciană, cu o semnificație deosebită în economia operei sale. Pe urmele acestui poem, mergând ca după firul Ariadnei, pentru a călăuzi pe culoarele istoriei,  se poate parcurge labirintul de semnificații al istoriei universale, așa cum îl percepea Eminescu. Pornind de la această vastă panoramă, se pot distinge particularitățile acelor epoci care au însemnat ceva deosebit în cuprinsul meditațiilor și al filosofiei sale (deși repudia filosofia ca sistem).

Sesizăm de la bun început două absențe notabile din acest periplu istoric: Alexandru Macedon (din tabloul Greciei) și India. Pentru Alexandru Macedon avem o motivație în faptul că Eminescu a urmărit să picteze nu o Grecie eroică, expansionistă și imperială (Alexandru a devenit ulterior prototip bizantin), ci o Eladă fantastică și bucolică, mitologic-satirică (cu zei și nimfe urmărite de „Satyr cu capu-i chel, barba-i de țap”) și filosofic-speculativă, adumbrită de un pesimism/ scepticism adânc („cugetătorul palid”/ filosoful nu are încredere, în taină, în propriu-i sistem) și de spectrul declinului până la a-l extinde la scară planetară și cosmică („N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimițite cade?”).

În schimb, India îmi stârnește o mare nedumerire, pentru că era de presupus să nu lipsească din această dioramă, din moment ce se acceptă, în general, că filosofia ei l-a influențat fundamental.

Căutând explicația, nu pot decât să-mi reafirm poziția deja enunțată, anume că interesul poetului pentru India se datora concepției vechi precizate de Miron Costin, după care dacii migraseră dinspre India spre Europa, și dorinței sale de a realiza un sincretism între optica religioasă indiană și cea geto-dacică, pe care încerca să le acomodeze și să le integreze cumva în viziunea creștin-orientală (bizantin-medievală), sau cel puțin să le asigure un sens de evoluție (nu neapărat o inter-determinare, dar o coerență de viziune care ar fi specificat un orizont spiritual și o matrice stilistică românească). De altfel, dacă India e absentă, în schimb Dacia are parte de o panoramare întinsă pe multe strofe, în Memento mori.

Dacia se află, la propriu și la figurat, în centrul acestui poem. Îi urmează, ca importanță, Roma. Nu e nimic neobișnuit pentru spiritul veacului preromantic și romantic[2]. Numai că obsesia Daciei, ca și elogiul Italiei (considerată dricul pământului de Miron Costin), nu își au originea în epoca pașoptistă, ci în Evul Mediu. „În sec. al XVI-lea, acțiunile lui Mihai Viteazul mai sunt considerate încă drept derivând din amore christianitatis […] [și urmărind] restitutio Daciae”[3].

Cronicarii Ureche și Costin (iar Neculce, scriind mai degrabă memorialistică decât istorie, preia toate datele întocmai, pe cele referitoare la timpurile ancestrale) amintesc de descălecatul dintâi, cel al romanilor în Dacia, ca de actul de naștere al poporului român. Numai că îi consideră pe daci ca fiind exterminați de romani sau ca ca avându-i drept urmași pe sași (Miron Costin) și acceptă povestea despre dispariția sau migrația temporară a românilor din Moldova, până la al doilea descălecat, al lui Dragoș (Miron Costin[4] denunță ca basnă originea lui păstorească, dar crede și el în deșertizarea Moldovei), situații ironizate și combătute, în parte, de cărturari mai sofisticați și mai lucizi precum Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir. În opinia lui M. Moraru, de altfel, după cum am precizat mai sus, germenii dacismului s-ar afla chiar la Cantemir[5].

În filosofia istoriei a preotului roman Celsus (dintr-un fragment intitulat Pacea pământului vine s-o ceară, legat tematic de drama Decebal), pe care acesta o susține în fața împăratului Traian, recunoaștem, la un moment dat, două concepte reproduse de Eminescu de la Miron Costin[6] („Roma este mărul de aur, Italia grădina Edenului”[7] – Costin zice „raiul pământului” – pentru popoarele barbare) și, respectiv, Dimitrie Cantemir: „Un mur este acest popor [al dacilor] contra Asiei întregi, contra ginților ei”[8]. Cantemir spusese: „De le vom căuta firea, inima și cea iroicească vitejie, aiave iaste că a hotarălor lumii românești împotriva sirépelor niamuri tătărăști ca niște ziduri de aramă puși și nebiruiți apărători s-au socotit”[9].

Cu tot dacismul său (în Împărat și proletar, nu uită să menționeze cușmele frigiene adoptate de revoluționarii francezi, frigienii fiind o ramură a tracilor, iar cușma/ boneta respectivă fiind similară celei dacice), Eminescu nu face notă discordantă față de înaintașii săi medievali și pașoptiști în ce privește admirația față de Italia. Dacă lauda Romei se descoperă în Memento mori, elogiul Italiei se poate reține din poemul Murmură glasul mării (un poem scris tot în metru antic, ca și Oda). Dar entuziasmul său, în general, este mai reținut.


[1] Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, în Opere, ed. cit., p. 241-242, 244.

[2] Pentru influența Letopisețelor, a tradiției cronicărești (și implicit a limbii vechi) asupra literaturii pașoptiste – fapt impulsionat programatic de Kogălniceanu în Dacia literară; însuși titlul, Dacia literară, este foarte semnificativ –, a unor scriitori ca Gh. Asachi, Al. Odobescu, C. Negruzzi, N. Bălcescu, B. Petriceicu Hașdeu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu,  a se vedea Al. Andriescu, Stil și limbaj, op. cit., p. 111-158.

[3] Mihai Moraru, Umanism filologic și arte poetice în renașterea literară românească, în vol. Arte poetice. Renașterea, Ed. Univers, București, 1986, p. 648-649.

[4] „Ceea ce nu avea cum să știe Miron Costin este că în înseși legendele despre Dragoș sau Negru Vodă (consemnate de el pe larg – să nu uităm! – doar în lucrări adresate publicului nobiliar din Polonia), faptele reale fuseseră modelate pe teme și motive cu circulație scrisă și nescrisă mai largă decât teritoriul locuit de români. Informațiilor conforme cu realitatea istorică li se adăugaseră astfel treptat întâmplări și personaje imaginare”, cf. Cătălina Velculescu, Între scriere și oralitate, op. cit., p. 17.

[5] Reproduc, spre exemplu, un scurt fragment din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (op. cit., p. 12): „Dachia […] cu bunătatea ceriului, cu temperamentul aerului, cu curgerea apelor, cu ploada pământului, cu frumséțea câmpilor, cu desimea pădurilor, cu mulțimea cetăților, cu slava cetățénilor, cu cinsteșiia năroadelor, cu vârtutea și vitejiia slujitorilor și cu mulțimea a altor lăcuitori, decât alalte părți [alte provincii cucerite de romani] nu numai nu mai gios, ce încă cu multul a le covârșit poate”.

[6] A se vedea nota 456 a cărții de față.

[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 59.

[8] Ibidem.

[9] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, op. cit., p. 11.