Predică la Duminica a 13-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

începem noul an bisericesc cu parabola agricultorilor celor răi [Mt. 21, 33-44]. Adică cu o mustrare din partea Domnului. Însă mustrările Lui au darul de a ne îndrepta și nu de a ne rătăci și mai mult. Dacă le acceptăm cu smerenie, pentru că ele vorbesc despre noi, ne putem îndrepta prin pocăință, dar dacă le considerăm ca deja „condamnări” ale noastre și ne afundăm în deznădejde, nu mai ne bucurăm de nimic din îndreptarea Domnului.

Căci Domnul Și-a dat via Sa, pe care El a sădit-o [v. 33], unor agricultori [v. 34] și pe ei îi califică a fi răi, niște oameni răi, care cu rău trebuie pierduți [v. 41].

Însă care e via [ἀμπελῶνα] lui Dumnezeu? E cea pe care a sădit-0 dreapta Lui [Ps. 79, 16, LXX], adică Fiul Său, și ea e Biserica Lui. Și agricultorii viei… suntem noi. Da, noi, oamenii Bisericii!…

Și îmi puteți reproșa faptul că parabola, de la v. 33 până la v. 38 ne vorbește despre Biserica lui Israil, despre slujitorii Legii Vechi și că eu încerc să îi fac răi pe credincioșii Bisericii în mod nedrept.  Și că tocmai în versetul al 41-al al Evangheliei de azi începe discuția despre noi, cei de azi, unde Domnul spune: „și via o voi da altor agricultori/ vieri [καὶ τὸν ἀμπελῶνα ἐκδώσεται ἄλλοις γεωργοῖς], care vor da roadele ei în vremurile lor [οἵτινες ἀποδώσουσιν αὐτῷ τοὺς καρποὺς ἐν τοῖς καιροῖς αὐτῶν][Mt. 21, 41, BYZ]”. Pentru că Biserica trăiește în toate veacurile și în fiecare veac trebuie să aducem roadele viei, adică ale Bisericii. Însă roadele Bisericii trebuie să le aducem în viața noastră și nu pe câmp! Pentru că roadele pe care le cere Domnul de la noi sunt faptele sfințeniei, sunt faptele care pe noi ne sfințesc.

Și din acest motiv, din acela că nouă ni se cere să fim Sfinți și nu suntem, de aceea și noi suntem răi…Și suntem niște creștini răi, pentru că îi întrecem în răutate pe cei din vechime, care i-au omorât pe Profeți și apoi au îndrăznit să Îl răstignească pe Însuși Domnul. Căci noi ne apropiem de Domnul nostru și suntem cu El, noi Îl mâncăm și Îl bem pe Domnul, Îi slujim Lui, El ne umple de toate bunătățile, după care…cădem în fapte de rușine, în fapte păgânești, pentru că ne înălțăm în mintea noastră. Și aceasta numai dintr-o uitare păgână a Lui, absorbiți fiind de poftele noastre…

Puteți să negați acest lucru? Puteți să negați patimile din voi înșivă? Eu nu pot să le neg! Ele sunt în mine și sunt răutatea mea. Fapt pentru care eu simt că sunt păcătos, pentru că păcatul e în mine și mă face să fiu rău înaintea lui Dumnezeu.

De aceea toate cărțile de slujbă ale Bisericii ne aduc aminte iar și iar că noi suntem păcătoși, că noi suntem netrebnici în fața lui Dumnezeu, că noi suntem răi, că sămânța putreziciunii e în noi, adică păcatul e în noi, pentru că îl lucrăm ca pe ceva „bun”, și el, nefiind deloc „bun”, ne omoară continuu. Și păcatul e sămânța morții noastre, e începutul destrămării noastre ontologice, pentru că el, în cele din urmă, ne desparte sufletul de trup.

Păcatele noastre ne omoară! Păcatele noastre sunt rușinea și rana Bisericii! Ele ne omoară pe noi și Îl rănesc continuu pe Dumnezeu, căci noi păcătuim ca mădulare ale Lui. Noi păcătuim pe când ar trebui să ne sfințim. Și pentru că nu ne sfințim viața, ci mereu păcătuim, păcătuim în neștire, tocmai de aceea Îl scoatem pe Dumnezeu din noi, nu Îl lăsăm pe El să Se odihnească în noi, ci Îl alungăm din noi și din casa noastră. Și suntem…răi…Suntem foarte răi în comparație cu bunătatea Lui cea fără de margini.

Pentru că Dumnezeu ne-a născut în Biserica Sa și El poate să ne crească în cea mai frumoasă și profundă sfințenie aici, în locașul Lui. Dar noi preferăm apostazia, căderea de la El, și orice păcat e o cădere din relația cu El. Noi preferăm ceea ce ne face rău. Și căutând răul, de aceea suntem răi.

Suntem niște muncitori răi ai Celui mai bun angajator, Care ne vrea doar binele nostru. Căci Dumnezeu, angajatorul nostru, ne-a făcut prin Botez angajații Lui, care avem drept scop în viață nu să zidim blocuri, nu să culegem porumbi de pe câmp, nu să scoatem sare din mină, ci să ne zidim duhovnicește, interior. Vocația noastră creștină aceasta este: să ne sfințim viața. Și Dumnezeu pentru asta ne-a angajat în via Lui duhovnicească: ca să ne sfințim viața. Pentru ca să fim fericiți și aici și pentru veșnicie.

Însă cine ne mai angajează pe lumea asta pentru ca noi să fim fericiți? Căci angajatorii actuali cer muncă, muncă și iarăși muncă de la noi, cer randament material și intelectual, dar niciunul aproape nu ne cere să fim fericiți. Să ne împlinim interior. Să ne sfințim viața.

Numai Dumnezeu ne cere asta! El ne cere să ne sfințim viața, după ce ne dă toate ustensilele sfințirii noastre. Căci Biserica e plină de uneltele mântuirii, de Tainele și Slujbele ei care ne umplu de viața Lui și de cărți sfinte care ne explică drumul sfințirii noastre. Fapt pentru care nu ne lipsește nimic pentru a ne sfinți, decât voința noastră neabătută și lucrarea continuă a mântuirii noastre.

Ne trebuie să vrem și să facem voia lui Dumnezeu! Să o vrem și să o împlinim secundă de secundă în viața noastră, pentru ca să fim cu totul împliniți, cu totul bucuroși.

Însă, dacă nu facem așa, atunci suntem răi…niște muncitori răi, care nu ne vrem binele. Pentru că răutatea noastră constă în lenea noastră, în nelucrarea noastră, în lipsa noastră de grijă, în nemulțumirea și necredința noastră. Răutatea noastră constă în lipsa roadelor noastre duhovnicești, a miresmei bune a faptelor celor bune.

Pentru că, iubiții mei, oamenii care își sfințesc viața miros frumos, miros duhovnicește, pentru că sunt plini de frumusețea lui Dumnezeu! Sfințenia lui Dumnezeu din oameni te face să te smerești și să îți recunoști păcatele tale și să vrei și tu să fii Sfânt. Adică să fii și tu plin de frumusețea lui Dumnezeu, de frumusețea virtuților Lui, de frumusețea păcii și a înțelepciunii Sale.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu se dă neamului care face roadele Împărăției [Mt. 21, 43]. Împărăția Lui Dumnezeu coboară și rămâne în cei care nu doar vin la Biserică, nu doar ascultă ce se spune la Biserică, ci care împlinesc în viața lor ceea ce învață la Biserică. Pentru că slava Împărăției lui Dumnezeu coboară și este în cei care arată în viața lor roadele Împărăției.

Și mulți se întreabă: „Dar cine îl învață? De unde știe atâtea? De ce face mai multe decât noi?”. Și răspunsul e simplu: pentru că se lasă învățat și condus de Dumnezeu în fiecare clipă și împlinește voia Lui în viața sa. Și cine se lasă învățat de Dumnezeu voia Lui, cine se lasă cuprins de dragostea lui Dumnezeu și de dorul după curăția și sfințenia Lui, acela crește, acela se sfințește, acela arată roadele autentice ale Bisericii.

– Care sunt roadele Bisericii pe care noi trebuie să le aducem în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare deceniu, în fiecare secol al Bisericii și cu ele să hrănim întreaga lume?

– Roadele sunt multiple și sunt la îndemâna tuturor celor credincioși. Pentru că rod al Bisericii e curățirea noastră de patimi, rod al Bisericii e orice faptă bună, rod al Bisericii e postul nostru și rugăciunea noastră și slujirea noastră în Biserică, rod al Bisericii e orice carte teologică scrisă sau tradusă sau citită de noi, rod al Bisericii e orice lucru valoros pe care îl facem pentru această lume.

Căci dacă protejăm pământul, pădurea, aerul, apa, hrana și sănătatea oamenilor, atunci ne arătăm eclesiali. Ne arătăm eclesiali când iertăm, când suntem buni, când suntem milostivi, când învățăm pe oameni adevărul lui Dumnezeu, când ne rugăm pentru oameni și pentru animalele lor și pentru binele și luminarea lor, a celor care Îl caută pe El. Suntem eclesiali și arătăm roadele eclesialității noastre când avem conștiința că trebuie să păstrăm nefalsificată credința noastră și mărturia mântuitoare a Bisericii. Suntem eclesiali când ne cinstim Sfinții și călcăm pe urmele lor. Suntem eclesiali când suntem oameni ai păcii și ai înfrățirii, când îi ajutăm pe oameni și nu îi afundăm în gânduri negre.

Pentru că Domnul, nouă, astăzi și oricând, ne cere nu să fim la număr în Biserică, nu să facem act de prezență, ci să fim stâlpii de rezistență ai Bisericii. Adică să fim zidurile vii ale Bisericii, zidurile din care este făcută Biserica cea vie, aceea în care noi suntem pietre vii, duhovnicești ale ei.

Însă cum ajungem noi pietre vii ale Bisericii, dacă nouă nu ne place să Îl cunoaștem pe Dumnezeu? Dacă ne plictisește teologia Bisericii, cum să fim noi eclesiali și să aducem roadele eclesialității noastre? Dacă nu ne interesează pictura teologică a Bisericii, dacă nu ne interesează Slujbele Bisericii, dacă nu ne interesează să fim mâinile iubirii care îi ajută pe cei necăjiți și bolnavi, cum să fim eclesiali?

Pentru că omul Bisericii coboară până unde este cel în nevoie. El se duce până unde e cel care suferă. El se duce să învețe adevărul și să îi dezvețe pe oameni de patimi.

Iar dacă nu facem aceste lucruri, toate aceste lucruri, suntem slujitori răi și leneși și aroganți, care credem că Biserica este ograda statului degeaba.

Adică Dumnezeul nostru ne-a zis-o de la obraz în această parabolă, nouă, celor din ierarhia Bisericii și tuturor membrilor Bisericii. Ne-a spus că apartenența noastră la Biserică e pentru a ne umple de slava Împărăției și pentru a arăta pretutindeni roadele ei din noi. Că Biserica nu e pentru ritualism, nu e pentru anchilozarea gândirii și pentru stârpirea entuziasmului, nu e pentru fețe încruntate și reci, nu e un salariu călduț pentru oameni slab pregătiți, ci e spațiul unei continue lucrări, al unei lucrări îndumnezeitoare, care, pe măsură ce ne umplem de ea, aceasta ne sfințește.

Și dacă așa stau lucrurile, Biserica ar trebui să fie instituția fără nicio zi de concediu, pentru că lucrătorii ei ar avea pe fiecare zi ce să facă. Însă Biserica zilelor noastre pare mai mult în concediu decât în câmpul muncii, pentru că Slujitorii nu prea arată mare lucru din viața lor creștină.

– Și ce ar trebui să arate Slujitorii Bisericii?

– O continuă noutate în cunoașterea teologică și o continuă prospețime în modul lor de a vedea și de a judeca lucrurile. Ar trebui să se arate flexibili în gândire și atitudini, dar nu ipocriți, entuziaști și nu delăsători pentru cele sfinte, atenți la oameni și la sufletul lor și nu cu bocancii murdari de parvenire, mereu privind în sufletul lor și în al celor din fața lor pentru ca să îi îmbrățișeze pe toți în rugăciunea lor.

Însă continua noutate interioară se naște dintr-o continuă sfințire și o continuă muncă de cercetare și de traducere a surselor teologice ale Bisericii. Ca să fii proaspăt în gândire și atitudini trebuie să ai relații reale cu oamenii și să îi asculți îndelung. Ca să fii flexibil interior trebuie să cunoști lumea ta, cu bunele și relele ei. Trebuie să fii dialogic și nu monologal. Și dacă ești atent la oameni, atunci îi iubești și îi apreciezi și nu îi ștampilezi din start și îi treci pe linie moartă.

De aceea, când poporul spune că peștele se împute de la cap, are dreptate. Dar și capul peștelui, adică ierarhia Bisericii, se strică datorită creștinilor care nu trăiesc creștinește. Ne contaminăm de necredință și de delăsare unii de la alții. Însă Domnul ne cere tuturor roade și iar roade, roadele îmbisericirii noastre, roadele sfințeniei noastre și nu ale fariseizării noastre.

Așadar, iubiții mei, dacă am început noul an bisericesc și Domnul ne cere să fim roditori, nu putem decât să fim roditori și în noul an bisericesc 2017-2018! Trebuie să fim roditori, adică vii duhovnicește! Căci cine se roagă, cine postește, cine vine la Biserică, cine dă milostenie, cine citește cărți sfinte, cine merge în pelerinaj, cine iartă și se bucură de toți oamenii, acela e viu și faptele lui bune arată viața lui din el.

Pentru mâine, cu harul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să predic la împlinirea a 12 ani de la hirotonia mea întru Diacon. Și aș vrea să predic despre dăruire, despre dăruirea continuă, ca o prelungire a problematicii de azi, în care am vorbit despre roadele eclesialității noastre. Pentru că slujirea sau diaconalitatea Bisericii tocmai asta înseamnă: continua dăruire a lui Dumnezeu pentru oameni, în care noi învățăm continua noastră dăruire față de oameni.

Vă doresc numai bine, la mulți ani și multă putere de slujire a Bisericii, și să ne întâlnim întotdeauna având în noi bucuria de a ne mărturisi Domnului! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 31 august 2017, o zi de joi, începând cu ora 16. 51. Zi cu soare, 29 de grade. După ce am terminat de tradus cartea Sfântului Profet Iov.