Eminescu: între modernitate și tradiție [111]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Eminescu putea să se sprijine pe programul romantic, ce recomanda incursiunile în istoria veche și recuperarea textelor medievale. În Apus, poemele lui Ossian – care s-au dovedit ulterior o mistificțiune[1] – au avut o influență deosebită asupra lui Lamartine, Goethe sau Walter Scott – ecouri ajung în poezia pașoptistă (un exemplu ar fi Gr. Alexandrescu: „Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,/ Feudală cetățuie, ce de turnuri ocolită,/ Ce de lună colorată și privită de departe/ Părea unul din acele osianice palate” (Răsăritul lunii. La Tismana))[2].
Eminescu face și el aluzie la saga Evului Mediu nordic, numind piramidele egiptene „racle ce încap în ele fantazia unui scald” (Memento mori)[3] – scalzii find poeții-barzi islandezi sau scandinavi (incoerența spațio-temporală se explică prin faptul că versul vizează un alt autoportret hermetic, identic, ca valoare a sentinței, cu: „gânduri/ Ce-au cuprins tot universul în-cap bine-n patru scânduri” (Scrisoarea I)).
Arald din Strigoii „este vestitul Harald Hafdagár […] întemeietorul Norvegiei și care pe timpul războaielor pe care le-a purtat, a urmat același drum pe care ni-l descrie Eminescu. Figura acestui rege-erou, a îmbogățit întreaga literatură romantică a Franței și a Germaniei. Interesant este că Harald – în manuscrise Eminescu îl numește tot Harald (ms. B. A. R. 2262, f. 166) – a mai fost încadrat și de alți scriitori străini în istorisiri care se petrec în cuprinsul țării noastre – pe-al Daciei pământ, cum zice Eminescu. Francezul Lerebours de pildă, a scris în anul 1825 o tragedie intitulată Harald, în care regele nordic, ca și în Strigoii, iubește o fată din locurile vechilor țări dacice”[4].
Chiar și împlinirea iubirii este legată de epoci faste: de epoca medievală, în Scrisoarea IV („la 1400”, în vremea lui Alexandru cel Bun) și Sărmanul Dionis (epoca lui Alexandru cel Bun, de asemenea), sau de cea dacică, în Sarmis, prezentul fiind ostil iubirii și fericirii. Cum însă poemul Gemenii introduce o dramă shakespeariană în tabloul feeric al Daciei, Evul Mediu rămâne singurul exponențial pentru a asigura condițiile prielnice idilei fericite.
Epoca lui Alexandru cel Bun în Moldova și a lui Matei Basarab în Țara Românească reprezintă timpuri aurorale pentru poet. Pe Matei Basarab îl evocă și îl numește „sfânt” și „sufletul cel mai românesc care a existat vreodată”[5].
Tot în Veacul de Mijloc, Eminescu și-ar dezvolta plenar vocația de poet și de geniu, după cum se poate citi în Geniu pustiu (prin intermediul avatarilor săi, Toma Nour și Ioan):
„Spiritul public este fapta puținor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omenești o singură volbură gigantică, care să se-nalți din fundul abisului până sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numește geniu. […] Dar în fine – adaose el c-un surâs sceptic – de ce să cercăm noi a rădica gene-rațiunea cu umărul? […]
Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin (s. n.) undoind ca valurile mărei în curtea domniei – iară eu în mijlocul acestor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi bucuriilor – bardul lor. Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vro câteva cronice vechi (s. n.)”[6].
Am avut ocazia de mai multe ori până acum să sesizăm interesul lui Eminescu pentru istoria și civilizația veche. Am avut ocazia, însă, de asemenea, să observăm că fascinația lui nu se concentrează asupra evenimentelor istorice în sine, ci asupra semnificațiilor majore, culturale și civilizaționale.
Dacă „vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut” (ecou conștient din Eccl. 3, 15, ca și în cazul Glossei): în Memento mori, poetul se raportează la aceste fapte esențiale[7]. Dar în această logică se înscrie și versul „La trecutu-ți mare, mare viitor” (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie)[8] – doar că încrederea și optimismul său se transformă de multe ori în decepție.
[1] Termen propus de Mircea Anghelescu, Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură, Ed. Compania, București, 2008.
[2] Heliade întreprinde și el un studiu institulat Ossianism, pentru Cursul de poezie generală (1870), în care susținea „(via Macpherson) că druizii – casta sacerdotală a galilor – ocupându-se, ca și magii Chaldeii ori hierofanții Egiptului, de astronomie și științele fizico-naturale, fiind, în același timp, preoți și medici, au ajuns la o poziție dominantă în vechile so-cietăți celtice”, iar după decăderea lor, „barzii instituie un fel de poetocrație, o ordine ideală și idilică”, cf. Paul Cornea, Oamenii începutului de drum. Studii și cercetări asupra epocii pașoptiste, Ed. Cartea Românească, București, 1974, p. 92.
[3] În Egipetul: „racle ce încap în ele epopeea unui scald”.
[4] Iulian Jura, Mitul în poezia lui Eminescu, op. cit., p. 21.
[5] M. Eminescu, Opere, XII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 46.
[6] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 106, 111-112.
[7] Perspectiva aceasta, ilustrată în Memento mori, se poate evidenția și în epoca pașoptistă. Bolliac scria aceste versuri: „Îmi place s-afund gându-n al timpului noian,/ Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie,/ Și-n ele să renască [în gând, în cugetare], ca într-o mare vie,/ Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan” (Ermitul), cf. Cezar Bolliac, Scrieri I. Meditații. Poezii, op. cit., p. 48.
[8] Mihai Dorin, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, op. cit., p. 40-41: „Cultura istorică a avut, la rândul său, un rol decisiv în structurarea gândirii eminesciene. Poetul a moștenit climatul favorabil receptării istoriei, istorismul fiind un element definitoriu al culturii românești încă din Evul Mediu. De altfel, cea mai clară relație a lui Eminescu cu pașoptismul se raportează la fondul istoric comun. Prioritatea istoriei și a filosofiei istoriei în formația sa intelectuală este certă. Publicistica are ca fond latent, structurant, filosofia istoriei. Pe acesta se grefează concepția sa economică, politică, sociologică.
Ceea ce distinge gândirea politică a lui Eminescu față de altele din epocă – conservatoare, junimiste, liberale, socialiste – este extraordinara conștiință istorică (M. Ciurdariu). Eminescu și-a fundamentat cultura istorică încă în tinerețe, dar lecturile temeinice sunt din perioada de după sosirea în țară. […] Manuscrisul 2263 se compune exclusiv din notițe privind istoria. […]
La întoarcerea din Germania, în scurta sa escală de la Lvov, a studiat mari colecții de documente [cu privire la istoria românilor, îndeosebi]. De asemenea, a folosit importanta colecție de documente externe a lui E. Hurmuzachi, din care a și tradus primul volum. În lista de lucrări împrumutate lui Gaster pentru elaborarea celebrei sale Crestomații românești, se găsesc numeroase lucrări de istorie. În biblioteca sa, Eminescu avea în copii vechi cosmografii și lucrări de teosofie a istoriei.
Poetul a mai cunoscut studiile de istorie ale lui A. D. Xenopol, publicate în Convorbiri literare, Istoria Românilor sub Michaiu Vodă Viteazul în ediția Odobescu din 1878, iar ideea lui Bălcescu privind declinul patriotismului după epoca lui Matei Basarab [recunoaștem, de fapt, ideea lui Miron Costin] și Șerban Cantacuzino, odată cu pătrunderea străinilor [Miron Costin și Neculce, în bună parte, sunt la originea acestei atitudini], este încorporată în gândirea sa politică.
De la același istoric pașoptist [Bălcescu] – singurul de altfel pentru care a nutrit un deosebit respect –, mai exact din studiul său despre Puterea armată, Eminescu a preluat ideea că boierii din epoca anterioară fanariotismului plăteau dăjdii. Din Cronica lui Șincai, Eminescu a preluat informația despre întemeierea Moldovei în 1390, iar din Hurmuzachi confuzia Dragoș-Bogdan. Concepțiile utopice nu reprezintă o sursă a gândirii eminesciene. […]
El n-a sugerat întoarcerea înapoi la natură ori înapoi la istorie, dar nici înainte către o lume a iubirii. Discursul său, chiar dacă sceptic adesea, este unul dintre puținele din epocă care au provocat o dezbatere responsabilă”.