Recitesc acum, după nu știu câți ani, Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu. Și am reflectat la două observații ale sale.

Prima este despre Dinu Păturică. Pentru cine nu știe, e vorba de personajul principal al romanului Ciocoii vechi și noi, omul înnebunit să parvină, care din sărac ajunge bogat prin furtul sistematic și ruinarea calculată cu cinism a boierului fanariot la care era în slujbă și prin jefuirea țăranilor lucrători de pe pământurile aceluia.

Ajuns unde și-a dorit, Păturică declară fericit: „Am oprit roata norocului; n-am să mă mai tem de nimic”. Numai că, tocmai când socotea el acestea, roata norocului (temă veche în literatura noastră, dacă ne gândim la Miron Costin sau Cantemir, numai că Manolescu nu-și amintește nimic de genul acesta: pentru el, nașterea romanului n-are nimic de-a face cu tradiția literară veche – aceeași poveste ca și în cazul poeziei) se întoarce brusc și Păturică e condamnat și trimis la ocnă.

În mod neașteptat, Manolescu observă: „Păturică nu este un om cu frica lui Dumnezeu: și tocmai asta îl va pierde. […] Pericolul nu-i vine, în adevăr, de la niciuna din victimele urâtei lui ambiții. Îi vine însă de la Dumnezeu, care nu iubește (în concepția lui Filimon) pe cei care nu-i știu de frică (s. n.)”[1].

Nicolae Filimon (autorul romanului), care fusese și cântăreț bisericesc, trebuie că știa bine Psaltirea (Scriptura Sfântă, în general), care tocmai asta spune, că „pe cei care se tem de Domnul, El îi slăvește” (Ps. 14, 4); „Cine este omul cel care se teme de Domnul? Va pune lege lui în calea pe care a ales-o. Sufletul lui în bunătăți va petrece și sămânța lui va moșteni pământul. Căci Domnul este întărirea celor care se tem de El și numele Domnului este al celor care se tem de El și făgăduința Lui are să o arate lor” (P. 24, 12, 14); „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Ps. 30, 20); „Va tăbărî [va face tabără/ apărare] Îngerul Domnului împrejurul celor care se tem de El și îi va izbăvi pe ei. Gustați și vedeți că bun este Domnul! Și fericit este omul care nădăjduiește întru El. Temeți-vă de Domnul cei Sfinți ai Lui, că nu este lipsă celor care se tem de El! Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei care Îl caută pe Domnul nu se vor împuțina de tot binele” (Ps. 33, 8-11); „Drepții vor vedea și se vor teme [de Dumnezeu], și de el [de omul nedrept] vor râde și vor zice: «Iată, omul care nu L-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit spre mulțimea avuției sale și s-a întărit în deșertăciunea sa!»” (Ps. 51, 8-9); „Dar aproape este mântuirea Lui de cei care se tem de El” (Ps. 84, 10); „Că după înălțimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Lui în cei care se tem de El. […] Precum miluiește tatăl pe fii, astfel a miluit Domnul pe cei care se tem de El. […] Iar mila Domnului este din veac și până în veac în cei care se tem de El și dreptatea Lui în fiii fiilor celor care păzesc făgăduința Lui și și-au amintit de poruncile Lui ca să le facă pe ele” (Ps. 102, 11-13, 17-18); „Voia celor care se tem de El o va face și rugăciunea lor o va asculta și îi va mântui pe ei. Domnul îi păzește pe toți cei care Îl iubesc pe El și pe toți păcătoșii îi va nimici cu totul” (Ps. 144, 19-20) etc. etc. etc[2].

Manolescu nu știe și nici nu-l interesează Psaltirea sau Scriptura. Dar, citind cu atenție romanul lui Filimon, a remarcat corect că nemernicilor și ucigașilor pericolul nu le vine de la victimele lor, ci de la Dumnezeu, de Care nu se tem.

Dacă el și alții ar privi nu numai în romane sau nu numai în literatură această realitate, lumea ar fi puțin mai frumoasă…

Dar, bineînțeles, Manolescu nu crede în mânia și în răsplătirea lui Dumnezeu…ca și Dinu Păturică (nu sugerez nimic)…

Dar se vede, de aici, că literatura îți poate arăta adevărul, chiar și atunci când ești agnostic, dacă în ea sunt inseminate învățăturile lui Dumnezeu și dacă ești sincer cu ceea ce citești și nu interpretezi înadins eronat (ceea ce, de altfel, Manolescu și mulți critici de-ai noștri fac adesea).

A doua observație a criticului este despre Mara, personajul romanului omonim al lui Slavici. Mara, o arivistă mai blândă decât Păturică, care face comerț în/ între Radna, Lipova și Arad, cumpără și vinde, împrumută cu dobândă (face camătă) și strânge banii la ciorap, dar totuși nu fură și nu omoară pe nimeni.

Și zice Manolescu: „A scos bani din afaceri și și-a crescut copiii: ce altceva i s-ar putea cere? Nimeni, în lumea ei, nu are alte preocupări, în afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele” (s. n.)[3].

Vi se pare că, în lumea noastră, are cineva alte preocupări?! În afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele??!!

Dacă mă uit mai bine, nici în lumea dumneavoastră nu are cineva alte preocupări

Dar faptul că ești înconjurat numai de oameni care nu au alte preocupări, în esență, cu orice s-ar ocupa ei, nu înseamnă că nu ți se cere mai mult. Nu înseamnă că Dumnezeu nu îți cere mai mult, pe motiv că în jurul tău toată lumea fojgăiește banii.

Nu înseamnă că nu ți se cere să nu mai vezi nimic dincolo de bani…

Dimpotrivă: Dumnezeu ne cere să nu vedem ceea ce îi preocupă pe toți, ci…să ne temem numai de El.

Pentru că El e Cel care întoarce roata…

O fi mai naiv Filimon, dar…tot la fel de adevărat e că, „la început, ticăloșia ciocoiului se răsfață nesupărată pretutindeni; la sfârșit, nu mai există niciun colțișor de pământ care s-o îngăduie”, ci numai „în infernul de dedesupt”[4]


[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. Gramar, București, 2007, p. 98.

[2] Am folosit Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[3] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, op. cit., p. 129.

[4] Idem, p. 97.

Did you like this? Share it: