Iubiții mei[1],

frumusețea plenară, desăvârșită a Vechiului Testament, dar și prima credincioasă a Bisericii, creștina prin excelență a Bisericii, cea care ne învață cum să ne trăim viața, este Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru. Căci ea este frumusețea interioară și tainică a celei mai mari sfințenii umane. Despre ea a vorbit în mod tainic Scriptura când a dat amănunte despre cortul și templul sfânt, când a vorbit despre sfințenia lui Dumnezeu care cobora în ele și, prin toată viața ei, Născătoarea de Dumnezeu ne-a arătat că El binevoiește întru noi, dacă suntem plini de curăție și de sfințenie, adică de împlinirea poruncilor Sale.

Iar dacă duminica trecută ni s-au cerut roade, dacă ni s-au cerut lucruri concrete, lucruri personale, prin care să ne reliefăm în fața oamenilor ca creștini, în persoana Maicii Domnului noi avem toate roadele Duhului Sfânt, toate roadele sfințeniei, adică o desăvârșită împlinire a poruncilor lui Dumnezeu. Și prin aceasta vedem că sfințenia e una cu întreaga noastră viață, cu întreaga noastră vorbire, cu întreaga noastră bucurie.

Că sfințenia e o realitate prezentă în fiecare parte a ființei noastre și că ea este locuirea lui Dumnezeu în noi înșine prin slava Lui. Pentru că Dumnezeu Atotțiitorul, Cel care, în infinita Lui delicatețe, ține și păstrează toate în existență, fără să-l bruscheze sau să îl limiteze pe om, locuiește în omul credincios prin slava Lui, dacă pentru cel credincios Dumnezeu e totul pentru el. Pentru că El vine în mod deplin la cel care se dăruie cu totul Lui. Și de aceea, când El cere părăsirea tuturor lucrurilor pentru El și urmarea Lui, cere de fapt condițiile locuirii Lui în noi. Adică continua deșertare de sine pentru a ne umple de slava negrăită și veșnică a lui Dumnezeu, de cea prin care tot omul credincios se sfințește ca locaș personal al lui Dumnezeu.

De ce prăznuim azi nașterea Maicii Domnului? Pentru că începutul anului bisericesc are nevoie de cea prin care bucuria mântuirii s-a vestit la toată lumea[2]. Orice început creștinesc are nevoie de mijlocirile Maicii lui Dumnezeu pentru noi. De aceea, creștinii ortodocși nu pleacă nicăieri fără rugăciunea către Maica lui Dumnezeu. Fără ca să o știe pe ea cu ei. Căci ei găsesc în ea toată bucuria lor, toată delicatețea lor, toată atenția lor față de Dumnezeu, față de oameni, față de întreaga creație.

De ce au creștinii ortodocși atâta iubire pentru Preasfânta și Preacurata Maria, pentru Doamna și Stăpâna întregii creații? Pentru că Însuși Dumnezeu a binevoit întru ea! Însuși El a iubit-o și S-a coborât smerit în ea și Și-a luat trup preacurat din trupul ei cel cu totul curat, pentru ca să ne învețe să nu disprețuim niciodată femeia, să nu disprețuim niciodată delicatețea și maternitatea ei. Pentru că a fi fecioară și a fi mamă sunt două moduri de a fi dorite și binecuvântate de Dumnezeu. Cu toții ne naștem în stare de feciorie, dar fecior și fecioară rămân cei care luptă pentru curăția lor interioară. Tot la fel, maternitatea este o stare de a fi la care poate accede aproape orice fecioară. Însă maternitatea nu este pur fiziologică, nu este doar rezultatul împlinirii sexuale a soților, ci ea este mai întâi de toate o stare duhovnicească, la fel ca și fecioria.

Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu în deplină curăție, în deplină feciorie, în deplină sfințenie. El l-a creat pe om fără ca omul să cunoască în el păcatul și patima, adică esența morții. Însă, în Taina Nunții, Dumnezeu îi umple pe cei doi soți de slava Lui și îi face o unitate duhovnicească, pentru a trăi o viață sfântă, dumnezeiască. Și de aceea, pentru Dumnezeu și pentru Biserica Lui, fecioria și căsătoria sunt ambele binecuvântate, pentru că ele se regăsesc și în persoana Maicii Domnului.

Ea este Mireasă și Maică în același timp. Ea are un Mire al ei, pe Dumnezeu, și, în același timp, ea este Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din ea, și Care e și Fiul ei. Dar Fecioara a născut și a rămas Fecioară! Deși ea este Maică și a născut, Domnul nu a stricat fecioria Maicii Sale. De aceea, în mod paradoxal, ea este și una și alta: și Fecioară și Maică.

Și, din acest motiv, și viața noastră ortodoxă e una paradoxală. Pentru că nouă, celor căsătoriți, ni se cere să trăim din plin feciorește, iar celor feciorelnici și Monahilor li se cere să fie cu totul intimi cu Dumnezeul slavei.

Și când ni se cere nouă, celor căsătoriți, să trăim feciorește? Când ni se cere să postim, să ne rugăm, să ne împărtășim cu Domnul. Pentru că, de comun acord, noi trebuie să căutăm binele nostru duhovnicesc, folosul nostru ascetic, și nu trebuie să considerăm că viața conjugală se reduce la plăcerile sexuale. Căci noi ne-am căsătorit nu ca să trăim trupește, ci duhovnicește, adică în sfințenia lui Dumnezeu. După cum nu putem lăuda doar fecioria trupului, dacă ea nu este împreunată și cu fecioria sufletului. Căci rugăciunea și postul și privegherea adevărate sunt cele depline: în care și sufletul și trupul sunt umplute de slava lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, nașterea Maicii Domnului, naștere cerută și dorită prin rugăciune de Sfinții ei părinți Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα][3], a fost o naștere dorită de Dumnezeu. Căci așa ar trebui să arate toate nașterile omenești: dorite și de oameni, dar și de Dumnezeu în același timp. Însă, cel mai adesea, copiii noștri se zămislesc „la întâmplare” sau se nasc „nedoriți” și de aceea se nasc din start cu handicapul neiubirii lor de către proprii lor părinți. Și pe cât nu îi iubim, pe atât îi omorâm sufletește.

De aceea, așa stând lucrurile, ne mai mirăm că ei sunt neascultători, că ei sunt reci față de părinții lor, că nu au gânduri bune? De unde să aibă gânduri bune, de la cine să învețe lucruri bune, dacă mediul în care ei trăiesc e viciat profund?

Și privesc cu strângere de inimă familiile în care copiii nu învață decât lucruri rele. Unde minciuna e „un mod de a fi”, unde hoția e „starea de bine” și unde faptul de a profita de atuurile personale e bănoasă. Unde mai e loc pentru rugăciune, carte și studiu într-o familie în care sufletul „nu contează”? Cum arată stabilitatea interioară și în relații și în familie, când oamenii nu cred că au adâncimi personale, când nu cred că au conștiință, când nu cred că faptele lor se repercutează veșnic în viața lor?

Și cred că cel mai mult mă doare atunci când văd că oamenii nu se iau în serios. Când nu își iau în serios vocația și profunzimile lor interioare. Când văd că nu doresc să îi ajuți să fie ei înșiși.

Mă doare mult, mă doare enorm de mult inconștiența sau „fericirea” tâmpită cu care oamenii se ratează. Pentru că există oameni cu multe potențe, cu multe daruri de la Dumnezeu, de la care El așteaptă fapte mari. Și oamenii ce fac? Fac trei lulele, trei surcele, adică niște lucruri de nimic, pe când ei pot să facă lucruri extraordinare. Și de ce nu le fac? Din comoditate. Din lașitate. Din „lasă pe mâine, că astăzi am nevoie să strâng niște bani și să-i pun deoparte”. Din faptul că se simt „nemuritori”. Din ideea cu totul utopică cum că vor „recupera mai târziu, mai spre bătrânețe”, pentru că atunci își vor scrie „adevărata operă”…

Care operă…când opera se scrie în mod organic, pe fiecare zi?! Cum să faci la bătrânețe, când te ramolești, ceea ce puteai să faci când aveai energia și forța să scrii 8-10 ore într-o zi? Dar pentru că oamenii se grăbesc să parvină, tocmai de aceea își lasă fructificarea potențelor pe altădată, adică pe niciodată. Și de aceea lipsesc multe cărți, multe proiecte, multe investiții, multe biblioteci, multe bucurii profunde.

Căci dacă altădată, pentru mine, mersul la librărie și la bibliotecă însemnau o bucurie, acum sunt o corvoadă. Pentru că acolo mă întâlnesc cu lipsa de cultură și de muncă a multora, cu plagiate de tot felul, cu date și evenimente neverificate, cu multa lipsă de experiență încurajată editorial… Pentru că multul cărților e invers proporțional cu puținul adevăr personal pe care ele îl cuprind. Căci dacă tot citești, citești și iar citești, la un moment dat înțelegi cine fură ideile altora și le transformă în bibelourile lor de bibliotecă și cine transmite, cine dăruie ceva fundamental oamenilor.

De aceea, deși toate cărțile par la fel, ele nu sunt la fel. Deși par a exista mulți autori în istoria umanității, ei sunt puțini în adevăratul sens al cuvântului, pentru că există multă maculatură. Și experiența cititorului versat împarte apele în materie de carte, pentru că există cărți și surogate.

Așadar, miliarde de oameni s-au născut pe fața pământului și, cu toate acestea, lui Dumnezeu i-a plăcut o singură Fecioară și pe ea a iubit-o și o iubește nespus de mult. Dar nu o iubește pentru că ea nu merită. Nu o iubește pentru că nu a făcut nimic bun. Ci o iubește pentru că ea s-a dăruit și se dăruie cu totul Lui. Pentru că ea s-a făcut atât de curată și de sfântă în fața lui Dumnezeu, încât El a consimțit să Se întrupeze din ea.

De aceea, niciunul dintre noi, care Îi slujim lui Dumnezeu, nu suntem uitați de către El. Dumnezeu nu ne confundă cu nimeni! Fiecare dintre noi suntem un unicat, care avem viața noastră, modul nostru de-a fi, potențele noastre dăruite de către El. Și din acest motiv, nimeni nu poate să facă ceva în locul nostru, dacă noi nu îl facem prin propria noastră trudă. Dacă am scris cărți, dacă am sădit copaci, dacă am născut și crescut copii, dacă am dus la bun sfârșit proiectele carierei noastre, toate cele pe care noi le-am făcut poartă amprenta noastră. Căci nimeni, absolut nimeni nu poate să facă în locul nostru ceea ce noi putem și trebuie să facem cu propriile noastre mâini. Și pentru că tot ceea ce facem ne schimbă interior, tocmai de aceea trebuie să le facem, pentru că, prin ele, noi mereu devenim alții.

Adică, la o primă impresie, faptul că scrii toată ziua, că citești, că ai grijă de un copil, că urmărești să îți crească roșiile în solar par a fi lucruri anoste, repetitive, plictisitoare. Căci, din afară, oamenii văd că faci mereu „cam aceleași lucruri”. Însă, în mod interior, ele nu sunt așa! Pentru că scriem mereu altceva, citim mereu altceva, citim mereu înțelegând și mai profund lucrurile. Iar copiii sunt mereu o surpriză, una binecuvântată, de la care învățăm multe. După cum învățăm multe și dacă creștem roșii și dacă creștem albine sau vaci, dacă slujim în Biserică sau dacă slujim în spitale și orfelinate. Oriunde am merge, Dumnezeu ne deschide ochii ca să vedem lucruri pe care alții nu le văd, și nu le văd, tocmai pentru că nu cred în continua creștere interioară, duhovnicească și intelectuală și sentimentală a oamenilor.

Însă viața Maicii Domnului e o continuă creștere în înțelegere, în iubire, în cunoașterea dumnezeiască, în delicatețe. Căci pe ea au interesat-o întotdeauna lucrurile interioare, care nu se văd de către orice om, dar care sunt comoara omului.

Și săptămâna asta am trăit lucruri foarte îmbucurătoare, când am participat la revederea de 20 de ani de la terminarea Seminarului, a liceului teologic. Pentru că mi-am întâlnit o mare parte dintre colegi, acum cu familii și greutăți, și toți erau alții. Pentru că viața trecuse prin ei și nu pe lângă ei. Nu am avut timp să vorbesc cu prea mulți, dar am vorbit cu destul de mulți, în comparație cu anii trecuți…și i-am găsit crescuți, schimbați, altfel, maturi. Și profesorii noștri erau altfel, gradul de intimitate cu dumnealor fiind la alt nivel. Pentru că s-au interesat de noi adesea, cum și noi ne interesăm unii de alții, pentru că ne asumăm unii pe alții.

Și când vezi schimbările frumoase din viețile oamenilor, schimbările care îi mântuie pe oameni, înțelegi tot mai mult că a crede în om, în puterea lui de a se schimba, de a fi altul, înseamnă a crede în voia lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu crede în puterea noastră de a ne schimba, fiind ajutați de mila Lui. El crede în mod deplin în noi! Și acest lucru e cel mai tulburător atunci când te convertești, pentru că înțelegi că Dumnezeu te-a vrut din totdeauna și a crezut în puterea ta de a te schimba și te-a ajutat continuu în acest mare și esențial demers al nostru.

Iar dacă schimbarea vieții de la rău la bine nu ar fi voia lui Dumnezeu, viața noastră ar fi una anarhică, fără sens, fără bucurie reală. Pentru că răul ar fi „starea existențială” a omului și orice păcat „ar fi permis”.

Însă nu răul ne caracterizează, ci binele! Binele îl definește pe om. Pentru că omul e om pe măsura la cât bine este în el. Iar Maica lui Dumnezeu e cea mai sfântă persoană a umanității și a întregului cosmos și a întregii istorii, pentru că ea este locașul cel viu al lui Dumnezeu. Și de la Maica lui Dumnezeu învățăm și noi să ne purtăm unii pe alții, să ne bucurăm unii de alții, să ne iubim unii pe alții.

Astăzi, preaiubita mea soție împlinește 40 de ani…Par o clipă anii de când eu o cunosc, adică din adolescență, însă toți acești ani nu au trecut degeaba. Ei au trecut prin noi, Dumnezeu ne-a schimbat și ne schimbă enorm pe fiecare zi și ne simțim împliniți. Pentru că împlinirea noastră înseamnă munca de fiecare zi, munca cu noi și din noi, adică tot efortul schimbării noastre interioare. De aceea, pentru noi munca nu este lipsită de bucurie, ci e bucuria care ne împlinește. Pentru că munca noastră își dă roadele ei tot timpul și ele sunt la vedere, dar sunt și tainice. O parte din roadele muncii noastre nu se văd, nu vorbim despre ele, dar sunt în noi și ne asigură stabilitatea noastră interioară.

Iar noi obișnuim ca de ziua noastră, în mod deosebit, să ne rugăm pentru toți cei care ne-au punctat viața. Și îi pomenim nominal, cât și în grup, pe cei care i-am cunoscut, pe cei care ne-au ajutat, pe cei care ne-au făcut rău…pentru că toți au contribuit, în felul lor, la cine suntem noi astăzi.

Așadar, soției mele și tuturor celor de față vă doresc multă pace și bucurie dumnezeiască, iar Maica lui Dumnezeu să ne fie călăuzitoare mereu în viața noastră! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 6 septembrie 2017, o zi de miercuri, începând cu ora 6. 25. Acum sunt 11 grade afară. Și terminată la 9. 03 minute.

[2] Așa după cum se spune în troparul praznicului, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.