Iubiții mei[1],

din scurta, dar condensata Evanghelie de azi [In. 3, 13-17], noi aflăm că nimeni nu se poate urca în cer, dacă nu Îl urcă Fiului omului, Care S-a coborât din cer ca să Se întrupeze și Care S-a înălțat în cer, mai apoi, cu trupul Său transfigurat, și este în cer pentru toți vecii ca Dumnezeu și om [v. 13]. Noi învățăm de aici că nu putem urca la Tatăl decât prin Fiul întru Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume ca viață veșnică să avem [v. 15]. Iar viața veșnică pe care Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt ne-o dăruie nouă, în Biserica slavei Sale, e însăși slava Lui cea veșnică, cea prin care noi suntem veșnic vii.

În versetul al 16-lea al Dumnezeieștii Evanghelii de azi, iubirea lui Dumnezeu este sinonimă cu viața cea veșnică. Însă cum poate iubirea lui Dumnezeu să ne dea viața cea veșnică? Pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu este doar o idee teologică, ci este însăși manifestarea Dumnezeului treimic în relație cu noi, oamenii. Căci Domnul ne spune că Tatăl a iubit lumea Lui în asemenea măsură, încât L-a dat pe Fiul Său Mântuitor al lumii, ca omul să aibă viață veșnică [v. 16]. Să o aibă de acum în el însuși. Și în acest verset nu este exclus nicidecum Duhul Sfânt, ci e subînțeles. Pentru că niciodată Tatăl nu dăruie ceva prin Fiul decât numai în Duhul Său Cel Sfânt. Iar moștenirea vieții celei veșnice este consecința dragostei lui Dumnezeu pentru lume, a întregii iconomii mântuitoare a Tatălui prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea am afirmat faptul că iubirea Lui e sinonimă cu viața cea veșnică. Pentru că iubirea lui Dumnezeu se împărtășește oamenilor, nu e distantă față de om, ci se manifestă prin aceea că îl umple pe om de slava Lui. Și când un om e umplut de Dumnezeu cu slava Lui, atunci el începe să trăiască duhovnicește, adică mai presus de minte și de trup.

Ce vreau să spun prin „mai presus de minte și de trup”? Vreau să spun că, împreună cu Dumnezeu sau umpluți de slava Lui, noi începem să gândim, să simțim, să vrem, să vedem și să facem lucruri mai presus de puterea noastră de înțelegere și de vigoarea trupului nostru de acum. Dimpreună cu El devenim ființe teologice, ființe duhovnicești, care începem să trăim pe pământ…viața eshatologică a omului. Adică viața pe care oamenii credincioși au să o trăiască în mod deplin odată cu a doua venire a Domnului întru slavă.

Pentru că ceea ce trăim noi acum, în Biserică, e o arvună a vieții celei veșnice. Ceea ce trăim  noi duhovnicește acum, vom trăi într-un mod cu totul amplificat și în toată ființa noastră transfigurată. De aceea, a avea în noi viața Lui înseamnă a experimenta iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Adică acea iubire care L-a dat pe Fiul la moarte pentru viața noastră.

Căci noi, din iubire pentru El, ne dăm mereu la moarte, murim pentru El, curățindu-ne de patimile noastre, pentru ca să trăim cu El, plini fiind de virtuțile slavei Sale. Pentru că, în definitiv, Crucea Domnului nu ne învață altceva decât viața cu Dumnezeu, viața continuă cu El, care e consecința morții noastre continue pentru oamenii care am fost sau consecința renunțării la modul nostru de a fi din trecut.

Crucea Domnului ne este pusă înainte pentru ca noi să o interiorizăm. Pentru ca noi înșine să devenim niște crucificați interior pentru Dumnezeu. Pentru că numai astfel coboară slava Lui în noi sau viața Lui cea veșnică: când ne dăruim lui Dumnezeu cu totul, când trăim viața noastră ca pe o crucificare interioară continuă.

Și cunosc faptul că cei care nu știu ce înseamnă „crucificare interioară continuă”, ce înseamnă această realitate duhovnicească interioară, se gândesc la un scenariu sinucigaș. Însă crucificarea noastră interioară, crucificarea ortodoxă a trupului și a sufletului nostru, înseamnă curățirea noastră de patimi. Adică modul punctual în care noi scăpăm interior de patima curviei, a beției, a mândriei, a lenii și de toate celelalte. A ne vindeca sau a ne curăți de patimi înseamnă a ne crucifica interior. Adică a suferi mult în lupta aceasta cu patimile din noi, pentru că ne omorâm continuu modul păcătos în care am trăit până acum, pentru ca de aici încolo să trăim duhovnicește, să trăim ortodox.

De aceea, noi devenim ortodocși prin Botez la modul potențial, in nuce, dar în mod desăvârșit devenim ortodocși dacă ne sfințim viața. Pentru că trebuie să ne zidim interior în harul Botezului, în harul lui Dumnezeu, pentru a ajunge ortodocșii pe care i-a cerut Botezul Bisericii. Dar acest drum interior al sfințeniei, care e unul real și e dureros la început, foarte dureros și chinuitor, ne împlinește cu totul mai apoi, pentru că, pe măsură ce ne vindecăm de patimi, noi ne umplem de harismele cele multe și diverse ale lui Dumnezeu. Pentru că crucificarea ortodoxă interioară e plină de slava învierii celei veșnice. E greu să te lupți cu patimile, să renunți la ele, să fii alt om, unul plin de curăție și de sfințenie, dar, dacă reușești acest lucru, cu harul lui Dumnezeu, atunci vezi cât de mari sunt bucuriile sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru că cel care se sfințește se umple de slava lui Dumnezeu, de curăție și de înțelepciune, de sfințenie și de vederi și de simțiri dumnezeiești. El începe să se cunoască pe sine, dar și pe ceilalți. Primește harisma vederii de sine, pe cea a discernământului duhovnicesc, pe cea a dreptei credințe, pe cea de a face minuni, pe cea de a sluji lui Dumnezeu. Toate darurile lui Dumnezeu sunt urmările reale ale crucificării interioare, ale iluminării dumnezeiești și ale creșterii zilnice în sfințenie.

Teologii cei Sfinți ai Bisericii, care au vorbit despre drumul practic al îndumnezeirii lor, au trecut pas cu pas pe acolo. Ei au scris din ceea ce au trăit și nu au fantasmat. Au scris lucruri foarte practice. Pentru noi par lucruri „neverosimile”, pentru că nu le-am trăit și nici nu vrem să le trăim. Dar pentru ei au fost lucruri foarte practice, pe care le-au trăit efectiv, pentru că Dumnezeu i-a ajutat pe măsura râvnei lor pentru sfințenie. Și dacă ei s-au nevoit pentru a se curăți de patimi, El i-a ajutat ca în scurt timp să trăiască acest lucru în mod existențial.

De aceea, ca să fii ortodox trebuie să ucenicești la astfel de Sfinți sau să ucenicești la scrierile Tradiției Bisericii, aflând din cărțile Sfinților cum să îți sfințești viața. Și e de ajuns doar să începi acest drum, pentru că începi să constați, în mod uluitor, că drumul e ușor, e plin de bucurii, pentru că slava lui Dumnezeu ne umple și ne face să nu mai simțim greul ascezei, al renunțării noastre la împătimirea față de trup și de lume.

Așa că putem spune, în mod foarte realist, că crucificarea noastră interioară e plină de bucurii veșnice. Că ea nu ne omoară, ci ne face vii cu adevărat, pentru că ne umple de viața cea veșnică a lui Dumnezeu.

În versetul ultim al Evangheliei de azi, în al 17-lea, umplerea de viața cea veșnică înseamnă mântuire. Mântuirea noastră. Iar mântuirea noastră coboară din cer, pentru că și dragostea lui Dumnezeu coboară din cer. Și nimeni nu se poate mântui și nici nu poate iubi și nici nu poate urca în cer, la Dumnezeu, fără El în noi. Pentru că El a coborât în noi ca să ne urce pe noi la El, în cer.

Însă ce înseamnă iubirea pentru o lume care face abstracție de Dumnezeu? Dacă iubirea se poate cumpăra și, implicit, se poate vinde și ea nu este o dăruire de sine, atunci iubirea e pentru unii ca un borcan de muștar. Dacă au bani îl cumpără, îl iau cu forța…fără să se gândească dacă borcanul de muștar vrea sau nu să meargă cu ei acasă.

Da, știu, borcanul nu gândește!…Dar femeia care e plătită pentru sex gândește, și, asemenea unui borcan cu muștar, ea este dusă unde vrea cel care o cumpără și e forțată să facă ceea ce el vrea.

Da, știu și asta: femeia care se prostituează se duce de una singură cu clientul ei! Însă, se duce tot timpul de plăcere? Nu! Cel mai adesea se duce pentru că are nevoie de bani și, pentru că luând-o pe calea curviei, nimeni nu o mai bagă în seamă la modul serios. Și astfel ajunge și ea să se creadă un obiect sau să pozeze în ceva obiectual, pentru ca omul să își satisfacă pofta lui și să plece și să nu intre în…„complicații morale”. Pentru că aceste „complicații” ale conștiinței l-ar duce la gândul că nu e bine ceea ce face. Că sexul la întâmplare înseamnă imaturitate, înseamnă neasumarea unor consecințe reale și, cel mai grav, înseamnă impotența de-a iubi. Pentru că iubești o femeie doar dacă ți-o asumi în mod deplin, doar dacă te căsătorești cu ea și o faci să te iubească și să te admire după cum și tu o iubești și o admiri pe ea.

Adică iubirea înseamnă ieșire din sine, înseamnă dăruire, înseamnă asumarea celuilalt pentru totdeauna, pentru că ea, iubirea, coboară din cer și e de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este iubire preasfântă și preacurată și El ne învață cum să ne iubim unii pe alții.

Și unde nu e iubirea lui Dumnezeu, cea care iubește până la jertfirea de sine pentru aproapele său, nu se înțeleg deloc realitățile credinței. Pentru că credința cere încredere în Dumnezeu, cere să ne lăsăm în voia Lui pentru ca El să Își arate slava Lui în noi. Însă dacă noi suntem reticenți, dacă nu vrem să ne încredem în Dumnezeu, de aceea nu experimentăm niciodată realitatea credinței, relația cu El, și presupunem în mod ipocrit că ea…„nu există”. Numai că ea există, dar nouă ne e teamă să acceptăm realitatea ei și să îi dăm curs.

Pe You Tube, de curând, am găsit un grup de români care se declară atei și fiecare în parte ne mărturisește online, mai mult sau mai puțin coafat, cum au ajuns ei la concluzia că…El nu există sau că ei nu Îl vor. Și două dintre tinere ne mărturisesc faptul că ele au ajuns la concluzia că Dumnezeul tuturor e un Dumnezeu „de neacceptat” după ce au citit o parte din Scriptură. Însă, la orice concluzie aș fi ajuns eu după prima citire a Scripturii, mai înainte de a da cu cartea în zid (cum a mărturisit una dintre ele că a făcut atunci când a ajuns la Deuteronom), m-aș fi întrebat dacă eu sunt destul de matur pentru o astfel de carte. Căci Scriptura, păstrând proporțiile, e ca o grea problemă de matematică. Dacă eu sunt prost și nu o rezolv, nu e de vină matematica, ci eu însumi, pentru că am prea puține cunoștințe matematice pentru o astfel de speță. Tot la fel, dacă nu înțeleg unele lucruri din Scriptură sau mai nimic din ceea ce citesc, problema nu e în carte, ci e în mine. Și dacă problema mea e neștiința, atunci trebuie să merg la specialiști, la cei care știu cum se înțeleg acele pasaje ale Scripturii, pentru ca eu să le înțeleg și să le accept.

Însă dincolo de neînțelegerea unor locuri scripturale stă orgoliul prostesc. Stă infatuarea celui care nu vrea să accepte că nu înțelege ceea ce citește. Pentru că nu numai Scriptura n-o înțelege, ci el nu înțelege nici o partitură de Mozart, dacă nu cunoaște muzică, nu cunoaște nici să crească o vacă, dacă nu cunoaște zootehnie, nu cunoaște să crească un copil, dacă nu se lasă învățat, din multe surse, despre o asemenea grea și complicată dexteritate.

Dar pentru că orgoliul omului e mai mare decât puterea lui de înțelegere, el intră pe panta negațiilor „la modă”. Și tinerii neagă toate valorile la un moment dat sau se îndoiesc de ele, pentru că nu sunt serioși cu viața lor. Dar când ei înșiși încep să aibă probleme cu viața, înțeleg că nu sunt nici primii și nici ultimii „atotștiutori” ai lumii, și, pentru a răzbi prin viață, trebuie să înveți asiduu multe lucruri. Și ca să le înveți, trebuie să le cauți la cei care le știu. Și cei care le știu, aceia le-au învățat cu mare greutate.

Așadar, actul de a nega o realitate nu e o dovadă de inteligență, ci o dovadă de imaturitate. E o dovadă de prostie. Pentru că un om inteligent nu e cel care neagă iubirea, neagă familia, neagă munca, neagă împlinirea credinței, ci cel care vrea să le experimenteze, să le trăiască.

Pe mine, să zicem, nu m-ar interesa sociologia sau psihiatria. Nu m-ar interesa din ce e compus motorul unei mașini sau din ce e compus sângele unui animal. Însă, dacă pe mine nu mă interesează aceste lucruri nu înseamnă că acele lucruri sunt „o prostie”. Sau că cei care se ocupă de cunoașterea lor „pierd timpul degeaba”. Ci, dezinteresul meu, trebuie să fie motivat cumva la nivel personal, dar prin asta eu nu trebuie să neg ceea ce nu cunosc. Căci dacă eu neg ceea ce nu cunosc sau dacă vorbesc în necunoștință de cauză despre ceva anume, eu mă pronunț ca un prost. Și a mă pronunța ca un prost, în mod indubitabil, nu e spre lauda mea.

De aceea, grupurile de oameni care Îl neagă pe Dumnezeu, care neagă viața, care neagă cunoașterea, care neagă progresul tehnologic, care sunt împotriva păcii pe pământ, neagă lucruri pe care le cunosc prea puțin. Căci dacă L-ar cunoaște pe Dumnezeu, dacă ar cunoaște ce mare dar e viața și ce importantă este ea pentru veșnicia noastră, nu ar putea să nege niciodată cunoașterea sau să fie împotriva progresului tehnologic sau să lupte împotriva păcii pe pământ. Dar pentru că nu cunosc, pentru că nu sunt liniștiți în ei înșiși, pentru că nu au scopuri clare și împlinitoare în viață, ei iau în brațe negația și se ratează. Pentru că negația nu te împlinește niciodată. Ca să te împlinești trebuie să Îl accepți pe Cel care coboară din cer iubirea lui Dumnezeu pentru tine, trebuie să accepți ca El să te umple de viața Lui cea veșnică.

Pentru că și la școală, ca să te depășești pe tine însuți, trebuie să accepți că profesorii tăi sunt mai presus de tine. Trebuie să accepți că ei știu mai multe decât tine. Și ei știu și îți dovedesc acest lucru în fiecare zi! Dar cunoașterea, ca și iubirea, vin de la Dumnezeu, pentru că ele îl fac pe om să se depășească mereu pe sine însuși. De aceea, ca să înveți ceea ce te depășește cu adevărat, trebuie să înveți de la Dumnezeu. Și teologia este ceea ce Dumnezeu ne învață și ceea ce depășește puterea noastră limitată de înțelegere. Iar dacă atunci când punem mâna pe Scriptură, noi aflăm că acolo e revelarea lui Dumnezeu față de noi, a socoti această dumnezeiască carte una oarecare înseamnă o mare stupizenie. Pentru că acolo unde Dumnezeu Se revelează, adică în Sfinții Lui, El ne spune lucruri care ne depășesc la modul absolut. Faptul că noi înțelegem, prin harul Său, prin marea Sa milă față de noi, anumite lucruri sau foarte multe lucruri, e un mare dar dumnezeiesc, pentru că numai cu ajutorul Lui putem înțelege Scriptura și cărțile Sfinților într-o anume măsură.

Așadar, nu putem să înțelegem ceva fără să fim școliți, educați, catehizați, umpluți de nesfârșite predici! Toți predicatorii Bisericii nu pierd timpul când învață în Biserică, ci îi luminează pe oameni. Însă oamenii se lasă luminați pe cât vor și pe cât pot. Și de aceea și răspunsurile lor la diverse probleme (teologice, filosofice, existențiale) sunt pe măsura cunoașterii sau a necunoașterii lor.

Degeaba râdem de alții că nu știu una sau alta! Nici noi nu știm multe. Și din neștiință facem multe păcate. Iar păcatele noastre devin râsul altora, care, la rândul lor, nici ei nu își văd păcatele, ci cred că alții sunt „mai păcătoși” decât ei. Însă cum ne vede Dumnezeu pe noi? Ce părere are El despre noi? Pentru că El judecă păcatele noastre și nu ne suntem „judecători” nouă înșine.

Așadar, iubiții mei, Tatăl, prin Fiul [In. 3, 17], întru Duhul Sfânt ne mântuie pe noi și mântuirea e umplerea noastră de iubirea lui Dumnezeu, de slava Lui cea veșnică! Ca să facem roade duhovnicești trebuie să fim duhovnicești. Dar ca să ajungem duhovnicești trebuie să ne răstignim și să înviem duhovnicește prin slava Lui. Fără tot efortul sfințeniei, trăit în noi înșine, nu avem nimic de-a face cu faptul de a fi ortodocși. Pentru că ortodocșii se nasc din răstignirea de sine, din umplerea lor de slava lui Dumnezeu și din creșterea lor zilnică în sfințenie. Ortodocșii se nasc greu, dar se nasc bine. Așa că vă doresc și eu să ne naștem cu toții bine în Împărăția lui Dumnezeu, dar prin multe greutăți și necazuri! Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 7 septembrie 2017, zi de joi liniștită.