Eminescu: între modernitate și tradiție [112]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Între civilizațiile antice, Egiptul și Grecia ascund unele dintre cele mai enigmatice hieroglife eminesciene. Panorama Egiptului a fost de altfel publicată încă din timpul vieții, cu titlul Egipetul.
Egiptul avea reputația antică a celui mai înțelept, mai pios și mai avansat în cunoaștere dintre popoare. Datorită lui Hermes Trismegistul, Renașterea a arătat interes pentru Egipt, pentru ca epocile ulterioare să manifeste multă curiozitate pentru misterele piramidelor și egiptologie.
Egipetul și Avatarii faraonului Tlà sunt, între creațiile eminesciene, cele care au ca subiect central istoria antică egipteană, dar aluzii s-au făcut de către Eminescu și în alte poeme sau nuvele. După cum menționam undeva mai devreme, el considera metempsihoza o concepție religioasă egipteană.
Alain Guillermou vedea în Avatarii faraonului Tlà „o dovadă a atracției exercitate de Egipt asupra lui Eminescu – un Egipt hieratic, patrie a magicienilor și țară preferată pentru meditații metafizice asupra ideii de Timp”[1]. El sugerează chiar, la un moment dat, că ar exista două etape în evoluția spirituală a lui Eminescu, una egipteană și alta indiană (deși despre etapa numită egipteană nu prea vorbește și o privilegiază pe a doua): „Egiptul apare ca un cadru mistic al unei credințe încă vii în mântuirea posibilă a omului amenințat de clipă”[2].
Între precursorii lui Eminescu, în mod cert Cantemir cu a sa Istorie ieroglifică reprezintă cel mai prețios moment literar de semnalat[3]. Indiferent dacă ar fi putut sau nu rămâne copii manuscrise ale acestei opere în urma autoexilării principelui în Rusia, la care să fi avut acces poetul, coincidența fascinației pentru hieroglife și hieroglifare a celor doi mari literați și creatori este deosebit de semnificativă.
Chiar dacă acest contact al poetului cu vreun manuscris cantemirean nu s-a produs niciodată, ea rămâne cu atât mai ilustrativă a unui fapt ce denotă existența unui flux mental, literar și spiritual în care scriitorii români se integrau, aș spune, cu toată receptivitatea și efervescența lor creatoare. Astfel, între secolul al XVIII-lea (încă) medieval și secolul al XIX-lea romantic nu există decât un hiat preconceput[4]. O adevărată falie de mentalitate nici nu cred că ar fi permis o recrudescență literară atât de entuziastă în epoca pașoptistă și romantică.
Înaintea lui Dimitrie Cantemir chiar, Dosoftei tradusese o dramă erotică, Erofile, a cretanului Gheorghios Chortatzis, cu un prolog în versuri – reprodus parțial de Al. Elian – în care personajul Moartea, aflată în Egipt, la Memfis (o cetate de giganți, zice Eminescu în Memento mori), la curtea lui Filogen (pentru care a și venit, ca să-l cosească), susține un monolog retoric, în fața memfiianilor, în care devine o conștiință purtătoare a refrenului ubi sunt? și recapitulează succint istoria.
Similar cu ceea ce se petrece în Memento mori, în versurile traduse de Dosoftei, „poetul continuă, evocând pe chaldeeni și cuneiformele lor; istoria pe care o scriau era un semn al dorinței lor de a dăinui necurmat: «Și pentru-aceia siliia scriind toate războaie;/ Ce și ei încă ș-au perit de vănt și de pohoaie». Semiramida, Nemrod cu «turnul cel mare» al său [al Babilonului], cei ce-au ridicat piramidele, într-un cuvânt puternicii lumii, sunt amintiți, fiindcă: «Se găndie că vor trăi și nu-i va strica moartea;/ Acum li-i trupul în mormânt și-n iad le iaste soartea»”[5].
Ajungând în prezent, sunt „versuri pe care Dosoftei le redă cu o neașteptată frăgezime de imagini: «Unde sunt cei cu budzile undătoare,/ De putea face nopțile să verse strălucoare?» […] Prologul se încheie cu un apel către public să reflecteze la vanitățile vieții, care «Și ca scrisoarea pre năsăp, pre margine de mare,/ [Și] ca spumele de pre pospai să trec și-ncă mai tare»”[6].
Pe urmele lui Perpessicius, Elian avertizează și el asupra corespondențelor lui Dosoftei (și Cantemir) cu Eminescu[7], sesizabile atât în rezonanța exterioară a versurilor (în ritmul și măsura lor), cât mai ales în convergența interioară a viziunilor și a gândirii.
[1] Alain Guillermou, Geneza interioară…, op. cit., p. 108. [2] Idem, p. 108-109.
[3] Se poate consulta, în sinteză, istoria interesului pentru Egipt și hieroglife, de la medievali la G. Vico și de aici până la Leibniz, în: Elvira Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, Ed. Minerva, București, 1978, p. 42-49.
Autoarea afirmă: „Istoria ieroglifică rămâne singurul text literar european, mărturie a obsesiei hieroglifiste” (p. 49).
[4] Peste tot în Europa, romantismul încerca să stabilească o coeziune cu Veacul de Mijloc, în detrimentul epocii raționaliste a luminilor. Poeții lachiști „se desolidarizează de poetica raționalistă a luminismului” și cultivă „freamătul unei sensibilități ce vibrează în fața supranaturalului, a misterului. […] În Țările Române, datorită condițiilor istorice specifice, secolul al XVIII-lea nu e despărțit printr-un abis de secolul al XIX-lea […] mișcarea literară nu evoluează printr-o pendulare între termeni antagoniști. În Țările Române, literatura pașoptistă nu ne evocă tabloul copiilor care se rup de părinți, ci dimpotrivă, pe acela al familiilor armonioase, cu generații ce se succed și nu se opun, ce colaborează și-și predau una alteia ștafeta. […]
Între clericii și boierii luminați […] ca Chesarie din Râmnic sau […] Ienăchiță Văcărescu ori […] Alecu Văcărescu – și scriitorii pașoptiști, există o comunitate de principii fundamentale”. Pașoptiștii „vor cerceta cu pietate paginile cronicarilor și vor folosi adesea drept nucleu al operelor literare materiale furnizate de Ureche, Miron Costin sau Neculce”, cf. Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 8, 10-11, 23.
[5] Al. Elian, Bizanțul…, op. cit., p. 124. [6] Idem, p. 124-125. [7] Cf. Idem, p. 127.